Fata (Magda Isanos)

 

Anume deschise, zările,
vesteau pământului primăverile.
Drumul fugea purtând călăreții,
Pomii de aur și-azur ai dimineții
creșteau ca-n povești,
acoperind înaltele ferești...

Printr-atâtea urme și cimitire
fata purta tulpina ei subțire.
Neliniștite glasuri în frunzar
povesteau și râdeau amar.
Toate râurile plecau undeva.
Păsările toate căutau ceva,
zburând în cer și iarăși pe pământ,
unde-nfloarea ici-colo un mormânt.

Câtă grabă e-n lume... gândea..
fata care-n fereastră vestejea.
Aș vrea să nu fiu singură printre ruine.
Și zise cocorului: Ia-mă cu tine.
Deasupra ceru-n care-aleargă stele
nimica nu știe de visele mele.

Mă tem.. Aștept. Ascult mereu pământul.
Un nume poate mi-aduce vântul.
Și pași aud grăbind necontenit,
pe drumuri care încă n-au sosit.

Ci de-o veni restriștea pământească
nu va putea să mă mai biruiască.
Împrejmuind casa și grădina,
vom domestici visele și lumina.

Vom fi ca la-nceputul lumii, doi —
și toate-animalele blânde cu noi,
toate soiurile de poame dorite,
toate frunzele frumos împărțite.

Încât cimitirele-adânc îngropate
vor fi temeliile lumii bine-așezate.