Farmec (Ion Sân-Giorgiu)

lui Luca Ion Caragiale.

Azi iar sunt visătorul pribeag de-odinioară, Rătăcitorul leneș prin locuri neumblate, Sunt iarăș robul vieții ce pururi mă ’nconjoară Și ne’ncetat mă chiamă cu ’ndemnuri fermecate.
Dorințele nebune azi iar se luptă ’n mine Și gândul mi-1 avântă spre alte idealuri — Cum ciocârlia urcă în dimineți senine, Când soarele răsare măreț de după dealuri.

* * *

în nopțile albastre scăldate în lumină, în nopți de neastâmpăr, de taină și veghere, Când doarme ’ntreg orașul veghiat de luna plină, Și când plutește-asupră-i un giulgiu de tăcere, —
Eu rătăcesc sihastru prin parcuri solitare, Pe drumuri argintate și strălucind de rouă; Din raze seci de lună țesându-mi visuri rare în obositu-mi suflet urzesc o vieață nouă...

* * *

Tu sfântă poezie, balsam al suferinței, Pe inimă și gânduri îmi ești stăpânitoare, Și de-mi lipsește scutul puternic al credinței, Tu-mi ții de călăuză, pe veci, ocrotitoare.
Tu faci să trec prin vieață ca printr’o feerie De unde niciodată ispitele nu pier, Și sufletului tânăr ce ’n preajmă-ți reînvie îi dai aripi de vultur, cuceritor de cer...

1913.