Făt-frumos cu moț în frunte

Jump to navigation Jump to search
Făt-frumos cu moț în frunte
de Ion Luca Caragiale



A fost odată ca niciodată o împărăteasă tare frumoasă și voinică, și împărăteasa ceea, când i-a venit ceasul, a născut un prunc așa slut de chip și la trup așa pocit, că nu-i venea niminui să-l socotească făptură de om. Dar când s-a născut el, ursitoarea lui le-a spus, împărătesei și femeilor din casă, să nu se sperie, fiindcă băiatul ăsta o să iasă foarte plăcut om; o s-ajungă vestit de cuminte și de deștept, și-ndrăzneț nevoie mare; cum am zice, un om și jumătate. Ba, a mai spus că băiatul are să poată hărăzi ființei pe care o iubi-o el atâta minte câtă și a lui.

S-a mai mângâiat puțintel cu făgăduielile astea biata împărăteasă, care era firește destul de amărâtă că adusese pe lume așa spurcăciune de broscoi. Și, adevărat, nici n-a-nceput copilul să gângurească bine, că numaidecât s-a pornit să spună fel-de-fel de vorbe cuminți și pline de duh, și tot ce făcea îl prindea ș-avea haz, că o lume-ntreagă se minuna de el. Uitam să vă spun că se născuse mititelul cu un șomoiog de păr d-asupra capului, și deaceea îl porecliseră: Făt-frumos —că de! era doar și el fecior de-mpărat — Făt-frumos cu Moț-în-frunte.

La vreo șapte-opt ani după astea, împărăteasa din împărăția de-alături a născut două gemene. A care a văzut mai întâiu lumina era mai frumoasă ca ziua. Atâta s-a bucurat mama de frumusețea copilei, încât le era tuturor teamă să n-o deoachie, și să se-ntâmple, Doamne ferește, cine știe ce. De față, la naștere, stetea tot ursitoarea care ursise mai anțărț și pe Făt-frumos cu Moț-în-frunte; și, ca să mai potolească bucuria împărătesei, ursitoarea i-a spus că fetița asta n-o să aibă minte deloc; că, pe câtu-i de frumoasă, tot pe-atâta o să fie de neroadă. I-a părut tare împărătesei de așa vorbe; dar ce să vezi mai pe urmă! pe lângă mâhnirea d-intâiu, i-a venit a doua, și mai mare; că de-ndată a mai născut o fetiță — urâtă, da urâtă de mama focului!

— Vai de mine, Doamne! a strigat lehuza; ce sluțenie mai făcui!

— Nu trebuie să te mâhnești până-ntr-atâta, Măria Ta, i-a zis ursitoarea; copila asta o să aibă parte pe lume de altă podoabă: o să fie înzestrată cu multă deșteptăciune, așa că n-are să ia seama nimeni la cusurul ei.

— Să te-audă Maica-Precista! a zis împărăteasa... Da... n-ar fi chip, a mai mărișoară, să capete și dânsa puțintică minte? că-i păcat de frumusețea ei!

— Eu, Măria Ta, nu pot nimica despre partea minții, i-a răspuns utsitoarea; da despre partea frumuseții, da! pot orișice; și, fiindcă doresc a face un hatâr Măriei Tale, iacătă, o să-i dau copilei darul să poată hărăzi frumusețe ființei care i-o plăcea ei.

Au crescut copilele și au ajuns fete mari: și cu vârsta le-au crescut și darurile; lumea-ntreagă povestea de frumusețea celei mai mari și de mintea mezinei. Dar firește că și cusururile le-au crescut cu vârsta. Mezina din ce în ce se făcea mai slută; a mai mare din zi în zi mai neroadă; ori nu răspundea deloc dacă o-ntrebai ceva, ori îți trântea te miri ce neghiobie boacănă; și unde mai pui că era și tare ne-ndămânatecă: dacă apuca-n mână două străchini, trebuia să spargă măcar una; dacă aducea la gură o bărdacă de apă, peste poate să nu se facă leoarcă de sus până jos.

Mare-i darul frumuseții, nu-ncape vorbă, la tinerețe mai ales! Dar în adunări și la petreceri, tot mezina îi trecea înaintea sorii-si. Toți se duceau mai întâi lângă a frumoasă, s-o privească de-aproape și să se minuneze; da, pe urmă, dădeau năvală lângă mezina, să asculte la câte toate le mai spunea. Și te mirai că încet-încet a frumoasă rămânea la o parte părăsită, și lumea toată sta grămadă cu gura căscată împrejurul celei sfătoase; așa că a mai mare, cât era de neroadă, a băgat și ea de seamă; și biata copilă și-ar fi dat bucuros toată frumusețea, numai să fi putut căpăta barem pe sfert din deșteptăciunea sorii-si. Împărăteasa, măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori; o apuca gura pe dinainte de ciudă, și-i zicea:

— Valeu, fată, că tare neroadă te-am mai făcut!

Și asta o amăra pe copilă până-n fundul sufletului: să moară de mâhniciune și mai multe nu!

Așa, odată, când se plimba singură printr-o pădure bătrână și plângea de nenorocul ei, se pomenește fata că-i iese înainte un prichindel de om, șchiop și cam ghebos, o pocitură; dar foarte strălucit îmbrăcat din cap până-n picioare: ăsta era Făt-frumos cu Moț-în-frunte. De mult ce tot auzise pân lume despre frumusețea fetei, și fiindcă-i mai văzuse și chipul făcut de un meșter mare zugrav, îi căzuse tânărului fata la inima, și acuma pornise de la părinți s-o caute; s-o vază aevea și să-i vorbească măcar odată. Cum a dat cu ochii de ea, așa singură, a și cunoscut-o: s-a apropiat uimit de astfel de minune și i s-a închinat pân-la pământ. Dar, după ce i-a spus câteva vorbe tare fierbinți ca s-o încânte, a luat seama cât era ea de plânsă, și i-a zis:

— Nu pot pricepe, Domniță, de ce o făptură minunat de frumoasă cum ești să fie așa de amărâtă cum te arăți; căci eu, nu că să mă laud, sute și mii de ființe frumoase am văzut pe lume, da pân-acuma încă așa mândrețe ca Măria Ta nu mi-a fost dat să-ntălnesc.

— Ei aș!

Atâta i-a răspuns tânăra, și pe urmă n-a mai zis boabă. Dar el, tot mai fierbinte:

— Este prea de-ajuns cuiva, Domniță, să aibă darul frumuseții; peste acest dar nu mai are ce dori, și dacă-l are, apoi nimica nu trebuie să-l mai mâhnească.

— Ba, mie, drept să spun, a zis fata, mi-ar părea mai bine să fiu slută și pocită ca dumneata și să am și eu puțintel duh, decât să fiu așa de frumoasă și toantă cum sunt.

— Nimica, Domniță, nu dovedește mai bine că are cineva duh decât credința că nu cam are; așa-i darul ăsta: de ce-l ai mai mult, de-aia ți se pare că n-ai de ajuns, și de ce-l ai mai puțin, d-aia ți se pare că nu-ți mai trebuie de loc.

— De-alde astea nu știu eu, a răspuns Domnița; dar de proastă, știu că sunt destul și prea destul; așa că, uneori pare că-mi vine să-mi fac seama singură de necaz și de amărăciune.

— Dacă-i pe aceea. Domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărăciunii Măriei Tale.

— Zău? se poate? cum?

— Foarte lesne. Eu, Domniță, a zis tânărul, eu am puterea să dau cât dc multă deșteptăciune ființei pe care oi iubi-o, și fiindcă Măria Ta ești acea ființă, rămâne să dorești, și capeți atâta duh cât se poate pe lume — numa... de m-ăi vrea de bărbat.

A rămas Domnița cam la îndoială și nimica n-a răspuns. Iar tânărul a urmat înainte:

— Văz bine că ți-e greu, Domniță, să primești, și nu mă mir de asta; dar iacă, îți dau un an de zile ca să te hotărăști.

Domnița avea atât de puțina minte și totodată atâta dor s-o capete, încât și-a închipuit că n-are să se mai împlinească anul cât e lumea; așa că s-a învoit să urmeze după dorința tânărului... Și n-apucă să-i făgăduiască bine că peste un an de zile în cap are să-l ia de bărbat, și deodată se simte cu totul schimbată: pe loc începe să-i turuie gurița, și oricâte îi trec pân gând să le toace iute, ușor și cu haz. Și întinde-te la vorbă și la șagă cu Făt-frumos, — mă rog ca orice tânără desghețată cu flăcăul care înțelege ea că o place — pe întrecutele, care mai de care; el îi spune una; ea îi răspunde două; el două, ea patru; așa că la urmă tânărul zice în gândul lui:

— Uite, mă! îi dedei ei toată deșteptăciunca, și eu nu rămăsei cu nimic.

Când s-a întors Domnița acasă la palat, părinții și toți curtenii împărătești nu știau ce să mai gândească despre așa repede și minunată schimbare; că, de unde până azi dimineață o auziseră spunând numa la prostii și neghiobii nemerite ca nuca-n perete, acuma, ce să te pomenești? tot vorbe care de care mai cu șart și mai cu haz: mărgăritare scotea din gură, nu altceva. Bucurie pe toată lumea, cum nu-ți poți închipui! Numai mezina nu s-a prea bucurat, fiindcă, ne mai având cu ce s-o întreacă pe soră-sa, rămânea pe lângă ea spaimă curată.

Împăratul nu se mai mișca, nu mai făcea un pas fără povețele Domniței, ba câte odată aduna sfatul împărătesc chiar la ea în odaie. Când s-a împrăștiat în toate părțile vestea despre prefacerea asta, toți coconii împărătești care de pe unde, alergară să se înfățișeze dinaintea fetei, doar-doar or face-o să-i iubească, și apoi de-acolea, ține-te, pețitori peste pețitori. Dar fata pe nici unul nu-l plăcea, fiindcă nici unul nu i se părea atâta de deștept cum poftea ea; pe toți îi asculta, dar n-o-ndemna inima să se lege cu vreunul. Mai la urmă veni unul, — n-avea ce-i mai zice, — viteaz și bogat, om voinic, bine făcut și tare deștept —încât fata, ha-ha! gata-gata să-l primească. Văzând împăratul asta, i-a spus Domniței că o lasă stăpână să-și aleagă ea pe cine i-o plăcea, și să spuie fără sfială pe cine. Fiind însă că, de ce are cineva mai multă minte de-aia nu se poate hotărî așa de grabă să-și lege capul pe o viață întreagă, tânăra îi mulțumi întâi tătinii-său, și pe urmă îl rugă să-i îngăduie măcar două-trei zile să se mai gândească.

Așa dar, tocmai ca să se poată gândi ea mai în ticnă, a plecat să se plimbe iar singură pîn pădurea bătrână unde aldată întâlnise pe Făt-frumos cu Moț-în-frunte. Și, pe când se plimba binișor dusă pe gânduri, numa iacătă aude dedesubtul picioarelor un zgomot din afund, parcă erau mai mulți oameni umblând forfota de colo până colo, vorbind, cotrobăind și lucrând de zor. A stat pe loc, s-a aplecat să tragă cu urechea mai de aproape și a auzit limpede cum zicea unul: „Măi! dă-ncoa, tingirea!”, iar altul: „Curăță-mi degrabă tigaia și îngrijește de frigare!”, și altul: „Nu lăsa să se potolească focul”. Și de odată i s-a deschis dinainte pământul și a văzut Domnița la picioarele ei o cuhnie plină de bucătari și de ajutoare și de fel de fel de slujitori, și tevatură mare, ca de obicei la orice ziafet împărătesc. Iar dintre ei au ieșit vreo douăzeci și mai bine de inși cu frigări încărcate și s-au dus de s-au așezat, într-un luminiș al pădurii, împrejurul unor cotloane cu jarul, potrivit, și s-au pus să învârtească frigările, și din când în când să ungă fripturile cu pene-n-muiate-n grăsime, să le rumenească în coaje, ca să nu li se prelingă mustul în spuză.

S-a mirat Domnița de așa priveliște, și i-a întrebat că pentru cine gătesc ei atâtea bunătăți.

— Măria Ta, Domniță, i-a răspuns unul care era pasămite mai mare peste toți, gătim pentru stăpânul nostru Făt-frumos cu Moț-în-frunte, că. mâne face nunta.

Domnița se miră și mai mult de vorbele astea; dar îndată își aduse aminte că se împlinea tocmai anul de când făgăduise să ia de bărbat pe Făt-frumos cu Moț-în-frunte, și-i veni nu știu cum. Firește că nu se mai gândea acuma la asta, fiindcă atunci când făgăduise era neroadă, și după ce căpătase atâta minte de la băiat, își uitase fata toate prostiile de mai înainte.

Dar n-apucă să pornească mai încolo la plimbare și în față-i dă, de cine? de Făt-frumos cu Moț-în-frunte, mândru și strălucit, ca orice cocon de împărat când merge gătit la cununie.

— Iacă-mă, Domniță, la ziua sorocită, îi zise tânărul, ca să mă țin de cuvânt, și nu mă-ndoiesc că și Măria Ta vii, după cuvântul ce mi-ai dat, să mă faci omul cel mai fericit de pe lume.

— Drept să-ți spun, i-a răspuns Domnița, încă nu sunt hotărîtă la așa ceva, și nici nu prea crez să mă pot vreodată hotărî după dorința Măriei Tale.

— Mă mir foarte! a zis tânărul.

— Te-i fi mirând, cred, a răspuns fata, și firește, dacă aș avea aface cu vreun om de rând, necioplit și fără duh, ce să zic? mi-ar veni destul de greu... Parcă-l aud zi-cându-mi: „Făgăduința unei Domnițe nu e vorbă aruncată-n bătaie de joc: trebuie să mă iei de bărbat odată ce ți-ai dat cuvântul!”... Dar vorbesc unui om tare deștept și de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vânt... Măria Ta știi că nici pe vremea când eram proastă, nu m-am hotărît așa deodată să te iau. Acuma, am minte, pentru care, nu zic, Măriei Tale trebuie să-ți fiu mulțumitoare; dar, din pricina ei, de! am și gusturi mai grele; cum vrei dar să mă hotărăsc mai iute acum decât mă puteam hotărî odinioară? Dacă ți-a fost atâta la inima Măriei Tale să mă iei de soție, nu trebuia să mă mântui de prostia mea și să mă faci a vedea mai limpede decât mi-era ursit să văd.

— Așa dar, a răspuns Făt-frumos, un om prost, pă cum ai spus Măria Ta, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduinții, iar eu n-am, când e la mijloc tot norocul vieții mele... Apoi ce judecată-i asta? Care va să zică, proștii folosiți și deștepții păcăliți! Și să spui asta tocmai Măria Ta, care ai acuma atâta deșteptăciune, după ce din tot sufletul ai dorit-o? Dar, ia să ne-ntoarcem și altfel, mă rog... Afară de sluțenia mea, spune-mi ce alt cusur mai am... Ce nu ți-o fi pe plac la mine? neamul meu? ori mintea, ori apucăturile sufletești, ori purtările mele, ori... ce?

— Doamne ferește! a răspuns Domnița; dimpotrivă, toate îmi plac destul...

— Dacă-i așa, a zis tânărul, atunci o să fiu norocit, fiindcă Măria Ta mă poți preschimba din cum sunt în cel mai plăcut om din lume.

— Se poate asta?

— Se prea poate... numa să mă iubești. Și, în sfârșit, ce să vorbim mai multe, Domniță?... să-ți spun pe față. tot. Află că tot ursitoarea mea te-a ursit și pe Măria Ta: mie mi-a dat darul să pot înzestra cu deșteptăciune pe cine 1-oi iubi, iar Măriei Tale ți-a dat darul pe cine l-ăi iubi să-l poți înzestra cu frumusețe.

— Apoi, dacă e așa, zise Domnița, doresc din toată inima și din tot sufletul să te prefaci îndată și să fii cel mai frumos și mai mândru fecior de împărat din toată lumea! Îți fac din toată inima darul întreg cât stă în puterea mea!

Pân-a isprăvit Domnița vorba, Făt-frumos cu Moț-în-frunte s-a și arătat dinaintea ei, desăvârșit din creștet până-n tălpi, așa cum îl dorea dânsa, cel mai mândru tânăr pe care-l văzuseră ochii ei vreodată.


Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. Și mai spun că Domnița, gândindu-se bine la statornicia tânărului, la bunele lui daruri și la frumoasele lui purtări, nu i-a mai luat seama la poceala trupului și la sluțenia chipului; că gheba din spatele lui i s-a părut ei doar încovoiarea unui om înțelept care stă mereu pe gânduri adânci, și că, de unde-l vedea mai înainte șchiopătând grozav, acuma i se părea că tânărul se leagănă într-adins când umblă, ca să se arate și mai nostim. Ș-apoi mai spun că Domniței i se părea ochii lui șașii strașnic de strălucitori; crucișătura privirilor lui, semn de văpaie a dragostii; în sfârșit, nasul lui borcănat și roșu, nas de voinic, de bărbat războinic... și câte și mai câte nu spun. Ș-apoi, dacă spun? Lasă-i să spuie! parcă avem noi cu ce astupa gura lumii! Or cum să fi fost, destul că Domnița, fără mai multă vorbă, i-a spus că-l ia de bărbat, numai de s-o-nvoi și împăratul. Dar se putea împotrivi bătrânul? că și el își dedese fetei cuvântul. Ba, cum a aflat că tânăra are atâta aplecare către Făt-frumos cu Moț-în-frunte, pe care, și fără asta, îl știa ca vestit de înțelept și de duhliu, a primit cu dragoste să-l ginerească. Și așa, precum pusese de mult la cale tânărul, a doua zi chiar s-a făcut o nuntă mare împărătească să rămână pomina veci-de-veci.


Doamne! bine trebuie să fi petrecut câți au avut parte să se afle p-atunci acolo, dacă nu mai la față, barem pe la coada meselor de la margini!... Dar nouă să nu ne pară rău că n-am avut așa noroc, și să ne mulțumim că încai, din povestea lui Făt-frumos cu Moț-în-frunte, ne alegem cu o adevărată învățătură fiindcă tâlcul povestii acesteia vine cam așa:

Zi că-i dragoste, și pace!

Te-a vrăjit? atât ți-a fost:

Din pocit, frumos îți face,

Și deștept din ăl mai prost.