Făt-Frumos cu carâta de sticlă

Jump to navigation Jump to search
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un om, căruia i se urâse cu deșertăciunile cetăților și se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă și d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, și așa de bun era el la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau și îi lingeau picioarele când se întâlneau cu dânsul.

Într-una din zile, ducându-le el la marginea râului, ce curgea prin pădurea aceea, ca să se spele, văzu un sicrinel, încheiat și smolit bine, că vine pe apă și se oprește de marginea unde sta el, și îndată auzi că orăcăiește ceva ca un copilaș.

Stătu puțin și cugetă el, ca ce să fie asta? Dar după ce se rugă puțin, ca să se depărteze de el ispita satanei, daca ispită ar fi, și după ce văzu că orăcăitul se întețește, necum să piară dinaintea lui, prinse a scoate sicriașul la margine. Și, deschizându-l, găsi într-însul un copil mic ca de două săptămâni. Cum îl luă în brațe, copilul tăcu.

Atunci sihastrul mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis suflet de om cu care să-și mai petreacă urâtul în bungetul ăla de codru.

De gâtul copilului găsi un baier în care citi pustnicul că acel copil este fiu al unei fete de împărat.

De crescut, ar fi voit pustnicul să-l crească, dară nevoia era cu ce să-l hrănească. Atunci plecându-și genunchii se rugă Domnului cu căldură, și îndată răsări ca din pământ din iarbă verde un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare, altele în pârg, iară altele coapte și numai bune de mâncat. Dete copilului zeamă stoarsă din o smochină, și mâncă copilașul, de se minună și sihastrul.

Așa îl crescu el acolo, până se făcu măricel, începu a umbla și a mânca și câte altceva ce-i da sihastrul.

După ce se mai mări, învăță pustnicul pe fiul său de suflet să citească, și să-și adune rădăcini și alte verdețuri pentru hrană. Și așa petreceau ei acolo în tihnă, fără să-i supere cineva, bătrânul învățând pe copil tot ceea ce știa el despre lume și ale lumii, copilul ascultând și băgând la cap tot ce-l învăța tată-său cel dat lui de sus.

Trecu așa câțiva ani. Când, într-una din zile bătrânul spuse fiului său că o să se ducă la Dumnezeu.

– Să nu te sperii, dragul meu, că are să vie un leu groaznic să-mi sape groapa, și tu să mă bagi într-însa și să mă acoperi cu pământ. Apoi să te sui în podul colibei mele și să iei d-acolo frâul ce vei găsi și să-l scuturi.

Încă vorbind, pustnicul se culcă și adormi somnul cel de veci. Băiatul plânse cu foc, văzându-se singur. Apoi iată, nene, că leul cel groaznic venea răcnind. I se făcu băiatului părul măciucă în cap de frică, dară, aducându-și aminte de vorbele bătrânului, se liniști și privi cum săpă groapa, în care el puse pe tată-său, și îl acoperi cu pământ. După ce băiatul făcu precum îi zisese bătrânul, leul se duse în treaba lui și nu se mai întoarse pe acolo.

Băiatul rămânând singur, rătăcindu-se prin desișurile pădurei, plângea și se tânguia de ți se rupea rărunchii de mila lui. Și, aducându-și aminte de cuvintele bătrânului, tatălui său, se sui în podul colibei, găsi frâul, îl luă și se dete jos cu el.

Am uitat să vă spui. După moartea bătrânului, smochinul se uscă de tot, nemairămâind decât un buștean pârlit, stând înfipt în pământ.

Daca se dete jos cu frâul, băiatul îl scutură și, iată că, se arătă un armăsar cu șase aripi și zice:

– Ce poruncești, stăpâne?

– Ce să poruncesc? răspunse băiatul, ia să stai cu mine, aici, că mi-e urât singur.

– Ba nu, stăpâne, d-ta să mergi la lume, să faci ce ți-oi zice eu, că va fi mult mai bine de d-ta.

Se miră băiatul de spusele calului. Vezi că el nu știa nimic de ale lumii. Se mai miră o toană când îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat. Și, după povața calului, băgă mâna în urechia lui cea stângă și scoase niște haine, cu care se îmbrăcă.

Și încălecând, îl duse calul la un oraș și trase la un han. Se miră el de tot ce vedea și lua aminte la tot ce făcea ceilalți oameni.

Iară după ce trecu câteva zile, în care băiatul se mai deprinse cu lumea, calul îi zise că trebuie să-și facă și dânsul un căpătâi. Pentru aceasta îi zise să se lege la ochi și încălecând zbură cu dânsul, ca vântul, ducându-se într-un dâmb și se opri acolo. Apoi îi zise:

– Stăpâne, descalecă, și cu frâul în mână, apleacă-te și ia de pe jos ce ți-o da de mână și umple-ți sânurile.

– Așa orbește, ce naiba o să apuc? Mai bine ar fi să mă dezleg la ochi, răspunse băiatul.

– Să nu faci una ca asta, vai de mine! că în clipa ce vei deschide ochii, cu moarte vei muri, îi zise calul.

Băiatul ascultă. Descălecă, dară frâul din mână nu-l lăsă. Se plecă jos și cu cealaltă mână lua pe nepipăite tot ce putu apuca, își umplu sânurile, încălecă și porni înapoi.

Acasă daca ajunse și se dezlegă la ochi, ce credeți că mi-ți văzu, boieri dumneavoastră? numai pietre nestemate, una mai frumoasă decât alta, una mai mare decât alta. El nu știa ce sunt alea, se juca cu dânsele ca copiii cu pietricelele. Calul însă îl învăță ce să facă cu ele.

Luă numai câteva și se duse pe la neguțători de le schimbă pe bani. Plăti la han, își cumpără cele ce îi era de trebuință și-i mai și rămase.

Acum calul îl învăță ce să mai facă. Îl învăță să aleagă vro câteva pietre din cele mai mari și mai frumoase și să le ducă în dar la împăratul locului aceluia.

Și el făcu așa.

Iară daca se duse la împăratul cu darul și văzu că îl priimește împăratul cu mare cinste și atât îi prețuiește darul, el spuse că mai are încă multe.

Se sperie și împăratul de atâta bogăție ce văzu la băiat și-l luă în nume de bine.

Nu era țârmonie la curte, unde să nu fie și el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare, ca să nu fie și el acolo.

Azi așa, mâine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învăță de la dânșii, ia numai așa auzind și văzând, toate obiceiurile: cum să mânuiască sabia ori paloșul, cum să răsucească buzduganul, cum să întinză arcul și să ochească, ba încă îi și întrecu, că era deștept băiatul, iscusit și numai spirit, ca un român verde ca bradul și mândru ca stejarul.

Toate bune. Numai de un lucru nu-și putea da el seamă. Că de ce adecă împăratul era tot trist și tânjea firea într-însul. Într-una din zile nu știu cum îi veni lui bine și prinse a-l întreba:

– Împărate, zise el, toate bunătățile de pe lume ai, toți ți se închină ca la un mare împărat, ce ai la sufletul tău de ești tot fără chef și mâhnit?

– Ei, dragul meu, ce să am? Ia niște păcate de la Dumnezeu am avut să trag pe lumea asta și acum m-au ajuns. Aveam o fată și doi băieți și parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat fata și nu pot da cu mâna de urma ei, deloc, deloc. Două oștiri am trimis, împreună cu fiii mei și toți cu totul s-au prăpădit. Nevasta mea, împărăteasa, s-a sfârșit de dorul copiilor și eu nu e departe până să mă duc să mă împreun cu dânsa, că uite, simț că slăbesc din zi în zi, și nu-mi mai dă inima să mă veselesc.

Băiatul tăcu și-i păru rău că aduse vorba despre lucruri atât de mâhnitoare sufletului împărătesc.

Dacă se întoarse acasă la dânsul, spuse calului cele ce află, și-l întrebă, că nu e chip a scoate pe fată din mâna zmeilor?

Calul îi răspunse:

– Ce nu se poate pe lumea asta? Însă ca să scapi pe fată din mâna zmeului, cam greu lucru este din pricina zgripsoroaicii de mă-sa, că este și vrăjitoare de înghiață apele.

Atâta fu destul băiatului să afle. El nu voi să știe greu negreu, și se duse drept la împăratul.

Mai aduse vorba încă o dată despre copiii lui cei pierduți, cercetă mai cu d-amănuntul despre dânșii, apoi zise:

– Mă voi duce să ți-i aduc eu, mărite împărate.

– Fugi d-acolo, voinice, îi răspunse împăratul. Nu-ți mai pierde tinerețele în deșert. N-a putut face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dară încămite tu, un copil necercat în ale războiului. Novacul avea darul de culca la pământ o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cât era ea de mare, când aducea o dată mâna de o da la spate și apoi el se punea de ședea d-asupra movilei. Arapul meu avea darul de a înghiți o oștire cât de mare, când sorbea o dată, și apoi o da afară ca și mistuită. Și totuși ei s-au răpus ducându-se cu fiii mei la război.

– Voi cerca și eu, mărite împărate, dacă-mi vei da voie.

– Du-te, băiete, daca te trage ața la moarte.

Și luându-și ziua bună de la împăratul, voinicul se duse la calul său și-i spuse tot ce auzise de la împăratul, și tot ceea ce hotărâse el să facă.

– Să mergem, răspunse calul, însă cu cugetul tot la Dumnezeu, și el nu ne va lăsa să pierim.

Vezi că nu știu de ce, dară voinicul simți că parcă fata împăratului să fie scrisa lui, și parcă nu mai avea odihnă în oase.

Se pregăti și porni. Și merse, și merse, și merse, zi de vară până-n seară, ca cuvântul din poveste, care d-aci încolo mai frumos este, până ce au ajuns la o poiană verde și dezmierdătoare. Aci daca stătură în popas, prinse a se sfătui cu calul, ce și cum să facă, iară calul, ca un năzdrăvan ce era el, îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbândă, la dor de copilă blândă.

Și mai merse ce mai merse și ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul și cu totul de sticlă, și strălucea de la soare te puteai uita, dară la dânsele ba.

Până a nu intra în curțile palatului stătură și spionară, ca să știe cum stau lucrurile în această curte. Trei zile și trei nopți umblară prin preajma palaturilor și mai ispitind, aflară că zmeoaica cu zmeul nu erau acasă.

Atunci Făt-Frumos călare intră în palaturi și se opri drept la scară. Fata, cum îl văzu, ieși afară. Vorbi cu Făt-Frumos d-a-n-călarele și se înțeleseră la cuvinte. Fata, văzând că are a face cu un viteaz, intră în cămară, luă cu dânsa o gresie, o basma cu chenar pe margine și o perie, ieși repede din casă, se puse pe calul lui Făt-Frumos și o luară la sănătoasa.

Cum pășiră pragul porții, începură curțile și palaturile a hăui, de se ferească Dumnezeu! Și auzind zmeoaica de unde era dusă, într-o clipă se întoarse acasă. Aci daca sosi și văzu că fata este răpită, se luă după dânșii și gonește-i, și gonește-i, până ce, când era să puie mâna pe ei, fata aruncă peria înaintea zmeoaicei și îndată se făcu o pădure mare și deasă, de nu putea pui de pasăre să răzbată printr-însa.

Zmeoaica făcu ce făcu, roase la copaci, cățărându-se din cracă în cracă și strecurându-se prin desiși, până ce trecu dincolo și să te ții după dânșii!

Calul zbura ca vântul, dară zmeoaica venea după dânșii ca gândul. Când să puie mâna pe dânșii, fata aruncă în urma ei basmaua. Odată se făcu o apa mare, mare de d-abia i se vedea marginea și de jur împrejur înconjurată de foc. Zmeoaica se făcu luntre și punte și trecu. Dete prin foc și prin apă, și după dânșii! tot după dânșii, și din goană nu-i slăbea!

N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de Doamne-ajută și iată că zmeoaica iară îi ajunse.

Atunci fata aruncă d-a-nfuga și gresia. Odată se făcu între dânșii și zmeoaică un munte, numai și numai de piatră.

Zmeoaica crăpa de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor de cătrănită ce era. Începu a se sui pe munte, dară ași! unde era pomana aia, ca să se poată urca? Muntele era drept și piatra lustruită, mă rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca să se sprijinească. Când se atingea de câte un colț de piatră, cărnurile îi sângera, căci era așa de ascuțit de tăia ca briciul.

În cele de pe urmă, mai cățărându-se din stei în stei, mai d-a bușele, ca o lipitoare făcu pe dracul în patru și se urcă d-asupra muntelui. Făt-Frumos sta în poale cu arcul în mână. Zmeoaica cum se văzu în vârful muntelui, răsuflă o toană și, învârtejindu-se la vale, se lăsa ca o furtună.

Făt-Frumos, cum văzu una ca asta, înstrună iute arcul, puse săgeata și o luă la cătare. Când îi veni bine, dete drumul arcului și o săgetă drept în ochi. Zmeoaica o dată dete un țipăt de se cutremură muntele și numai iacă venea d-a rostogolul, gemând. Când ajunse jos, se făcu mototol de durere. Făt-Frumos, cu buzduganul în mână, se apropie de dânsa, îi mai dete vro câteva lovituri d-alea îndesatele că nu murise încă.

Atâta mai apucă să zică zmeoaica:

– M-ai mâncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost.

Căscă gura de trei ori și când îi ieși sufletul din oase, se răspândi o duhoare de nu putea nimeni să stea lângă dânsa. Atât de spurcată ce era, dihania!

Făt-Frumos și fata de împărat nu mai puteau de bucurie. Ei voiră să se întoarcă acasă la împăratul, carele îi aștepta cu mare nerăbdare.

Dară calul le răspunse:

– O! o! cine se pripește, se pârlește. Trebuie întâi să omorâm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci până va fi acesta d-asupra pământului, pace de el nu veți avea. Apoi să sculăm din mormânt pe fiii de împărat și oastea ce i-a prăpădit zmeoaica cu farmecele sale, și așa, cu tot avutul zmeilor, să ne întoarcem acasă.

Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, și porni din nou la palaturile zmeoaicei.

Zmeul aștepta înarmat să vază ce izbândă făcuse mă-sa. Când însă văzu pe Făt-Frumos viind ca un voinic cu fata lângă dânsul pe cal, i se tăie mâinile și picioarele. P-aci, p-aci era să se piarză zmeul de părere de rău, că se răpusese mumă-sa. Dară îmbărbătându-se, stătu locului, ca să se ia la luptă cu Făt-Frumos.

Acesta atâta și aștepta. Vezi că îl învățase calul cum să meargă la luptă și cum să facă.

Se apucară deci la trântă. Și lupte-se, și lupte-se, zi de vară până-n seară, și ca să se dovedească unul pe altul, nici că se pomenea.

Văzând Făt-Frumos că îi apucă noaptea, odată se opinti din toate puterile, ridică în sus pe zmeu și, aducându-l, îl băgă în pământ până în gât și, ținându-l acolo sub picior și cu sabia goală în mână ridicată d-asupra lui, îl întrebă despre frații fetei și despre oștile trimise.

Zmeul crezând că o să-l ierte de la moarte daca i-o spune, răspunse:

– Movilele de pământ ce ai întâlnit până aici sunt frații fetei împăratului și oștile lui. Hrisoavele legăturei lor sunt puse într-o cutie de argint și păstrată pe polița de după sobă din cămara mamei; cine le va lua și le va citi d-asupra acelor movile, ca să desfacă făcutul lor, legătura vrajelor se va dezlega și toți vor învia ca și cum n-ar fi fost legați de când pământul.

Atâta trebuia lui Făt-Frumos să știe. Îi reteză capul și îl lăsă acolo corbilor să-l mănânce.

Și, intrând în palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe ciripie, puse mâna și o luă. Când colo ce să vază? câte movile era atâtea și hrisoave.

Acum altă nevoie. Cum să ghicească hrisoavele movilelor. Se hotărâră să meargă la câte una din ele și să citească toate hrisoavele de legătură, până va da peste acela al movilei aceleia.

Tocmai acum își veni și Făt-Frumos de acasă. El băgase de seamă că aceste movilițe de pământ grămădit se cutremurau când trecea pe lângă dânsele, dar nu-și putea da seamă ca ce să fie.

Și, întorcându-se, stete la cea dintâi moviliță ce întâlni, ceti un hrisov, ceti altul, nimic! mai citi încă unul și încă unul, pasămite acesta era hrisovul prin care se legase vrajele moviliței de față că, numai, măre, unde începu movila să se cutremure și apoi să se legene, de părea că vrea să se dezgrădineze de pământ și în cele din urmă pieri, și în locu-i rămase un tânăr fecior de împărat, viu nevătămat.

Acesta, cum deschise ochii, se uită împrejur, și zise:

– Oh! soru-mea, dară greu somn dormii!

– Greu, fratele meu, și ai mai fi dormit tu mult și bine de nu venea omul acesta, trimis de Dumnezeu, să ne scape de la robie.

Atunci, întorcându-se către Făt-Frumos, îi zise:

– Oricine vei fi, frate să ne fii.

– Frate până la moarte, răspunse Făt-Frumos.

Și, îmbrățișându-se, porniră și pe la celelalte movile și la toate tot așa făcură. Învie pe celălalt frate, pe novac, pe arap cu toate oștile lor.

Și se făcu o bucurie mare între dânșii de nu se poate spune. Bietul Făt-Frumos umbla din mână în mână, căci toți voiau să-l îmbrățișeze de mulțumire.

Și, întorcându-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru părți ale curților cu un bici, ce era după ușă în cui, care se făcu un măr de aur; Făt-Frumos îl luă și îl băgă în sân. Apoi el, împreună cu fata, se puseră în carâta zmeoaicei care era numai și numai de sticlă, cu cai cu tot de sticlă, și se întoarse la împăratul cu alai mare.

Când veniră olăcarii și spuseră împăratului că i se întorc toți fiii lui înapoi cu oști cu tot, p-aci, p-aci era să se piarză de bucurie. Își ținu însă firea și le ieși înainte, cale d-o zi.

Darămite când se văzură! Nu știa bietul împărat pe care să îmbrățișeze mai întâi. Și când îmbrățișa pe câte vrunul, parcă nu-i mai venea să se dezlipească de dânsul.

Intrând în orașul împărătesc, alaiul se orândui astfel: întâi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos, după care era Făt-Frumos cu fata împăratului în carâta zmeoaicei cea de sticlă, de o parte și de alta fiii împăratului călări și apoi călărimea, în cap cu novacul și cu arapul.

Gloatele se îmbulzea și da unul peste altul, care mai de care să vază pe mântuitorul fiilor împăratului și toți cu un glas strigau că el să le fie împărat.

După ce se cunună Făt-Frumos cu fata împăratului, acesta, fiind și bătrân, se coborî din scaunul împărăției, și se urcă Făt-Frumos.

Și domniră în pace și în liniște, lăudați de popor, până în ziua de astăzi, de n-or fi murit.

Iară eu încălecai p-o șea etc.

▲ Începutul paginii.