Fără noroc/Actul I
Scena înfățișează un salonaș la Cc. Tache. Mobile ponosite. Ușă la dreapta; dă în camera Nineĭ. Ușă la stînga; dă în sofragerie. In fund ferestre și o ușă care dă în antret. O masă în mijloc; pe ĭea maĭ multe romane. Pe margenea meseĭ o tabla micuță cu o ceașcă de cafea neagră. Imprejur scaune. O canapea la dreapta, planul întîiŭ. Intr’un colț o etajeră. La stînga, planul întîiŭ, o oglindă cu măsuța eĭ. Pe asta cîți-va trandafiri într’un păhar cu apă. In perețĭ portrete de familie. La stînga o colivie c’un canar.
Se ridică mîndra lună,
Totu-ĭ vis și armonie,
Noapte bună, noapte bună.
Cc. Tache (începe a vorbi singur) S’o fi recit cafeaua… O dă fără conĭac! Nesuferit!… Am ajuns sub epitropia slugilor. (Sună clopoțelul de pe masă).
Lina (cam trecută la față, intră răpede prin stînga). — Poftiți? Domnul vrea să ĭasă? Măcelarul s’a rugat: nu-ĭ dațĭ ce-va?
Cc. Tache (mînios). — Cine te-a pus tălmaciu? Cafeaua fără conĭac se dă?
Lina (cu glas prefăcut). — Vaĭ! cum uitaĭ! Acușica. (ĭese prin stînga).
Cc. Tache (tot primblîndu-se). — In cotro s’o ĭeau? La vîrsta mea s’ajungĭ așa hal! (S’așează la masă, zîngănește cu lingurița în tabla nervos).
Lina (vine prin stînga, aduce o sticluță cu conĭac, stă la o parte).
Cc. Tache. — Vezi-țĭ de treabă; încă nu plec!
Lina (ĭese prin stînga).
Cc. Tache (soarbe din ceașcă și-o umple cu conĭac; oftează; iar începe a se primbla; vorbește). — Care din cotro — banĭ!… Aĭ, n’aĭ!… Munca lor!… Nina spunea s’achit profesorul de piano, — și ĭeŭ, n’am de tutun. La vîrsta ĭeĭ, poate înțelege mizeriile viețeĭ?… Ce ghinĭon! Am pĭerdut banĭ împrumutați… Hm! suta avea pe ĭea numărul 13… O lună de cînd pĭerz. O să ĭeaŭ fotografiea Ninei, poate mi-o aduce noroc… Sărmana fată! Ca lumina soareluĭ mi-ĭ dragă! Așĭ! vorbe goale! Poate fi ce-va asemănat ĭubireĭ părinteștĭ? E singură în felul ĭeĭ, ĭe viața, ĭe sufletul nostru… Ultima suflare bucuros mi-așĭ da s’o știŭ fericită. Fericire! Iubire! Vorbe secĭ și goale, cînd banul nu le ține isonul. Am avut, dar blestemul m’a urmărit! Urgisitǎ carte! Plătesc blăstemul unor strămoșĭ lacomĭ! Din reŭ în maĭ reŭ; pagubĭ, moarte și mereŭ cădere. Viața! Pentru uniĭ i-adevărată capcană; o dată ce-aĭ căzut, te zbațĭ și tot maĭ reŭ te prinzĭ, maĭ tare cleștele-ĭ te strîng și dințiĭ maĭ adînc se înfig; simțĭ cum oasele ’țĭ trosesc, cum inima și sufletul se zdrobesc, iar tu fără putere, te mistuĭ!
(S’aude clopotul de la intrare). Cc. Tache (tresare). — Cine-o fi? Vre-un creditor! Și’n somn îĭ visez!
Lina (intră răpede pe ușa din fund). — Un domn! (se uită chiorîș la sticlă, că a băut tot din ĭea).
Cc. Tache. — Proast’o, la ce-aĭ spus că’s a-casă? Poftește-l înnăuntru. Ce bolovăneștĭ ochiĭ? Nu m’aĭ văzut de mult? (Lina ĭea răpede tablaua de pe masă, o dă în sofragerie, închide ușa, ĭese pe cea din fund).
Cc. Tache (îngrijit). — Cine-o fi? (Merge spre ușa din fund).
Panait Mătăsaru (intră pe ușa din fund. Om de 43 anĭ, potrivit de gros, la față roșiŭ, ras, avînd numaĭ mustățĭ lungĭ, blonde. Foarte cochet și foarte mulțumit de sine. Un lanț de aur îĭ atîrnă pe vestă; în deget un solitar fermecător. Ochiĭ vioĭ, sugestivĭ, plinĭ de pasiune). — Am onoare să mă recomand Panaite Mătăsaru, vechiŭ coleg de școală. Ișĭ maĭ amintește Tache Sirion? Greŭ! Nu-ĭ așa? Ne-am văzut copiĭ, ne întîlnim… bărbațĭ.
Cc. Tache. — Nu maĭ da pe înconjur, nene! zi, bătrînĭ.Cc. Panait (răpede). — De, frate, cum pofteștĭ! Pe mine nu mă prea încîntă cuvîntul, n’așĭ vrea să fiŭ babalîc.
Cc. Tache (prefăcut). — A! ĭartă-mă! relativ la mine ziseì vorba. Pe nume, da; știĭ, ne treceaĭ teze de copiat. Pe față, te cam presupuneam. Ce vreĭ! Mi-am trecut tinerețele în sus și cînd veniĭ în Bucureștĭ nu cunoșteam pe nimenĭ.
Cc. Panait. — Und’ să mă cunoștĭ? Eram un țir, un piciŭ.
Cc. Tache. — Da, eram nițel maĭ resărit.
Cc. Panait. — Resărit de-a binele, făceațĭ gașcă, ales boeriĭ; noĭ, așa-numițiĭ genunche-goale, coate-roase, ĭeram paria scoleĭ, nene! (Rîde ironic).
Cc. Tache (dîndu-ĭ un scaun să stea). — Cum să țin minte lucrurile din copilărie! Acum uit de la mînă pîn’ la gură! Dă-mì voĭe să te întreb, căreĭ întîmplărĭ fericite datorez vizita dumi-tale?
Cc. Panait (îngîmfat), — Un bagatel, frate! Să-țĭ încheg afacerea în două cuvinte: Știĭ falimentul caseĭ «Goldsmidt». Din nefericire sînt între creditorĭ, cu puțin, dar sînt. Intre alte daraverĭ mĭ-a căzut ipoteca uneĭ case a dumi-tale. Formalitățile sînt gata, să fie numaĭ scoasă în vînzare. Indată ce mă informaĭ că ĭeștĭ d-ta, mă hotărîĭ să viŭ singur: doream de mult să te văz. Staŭ aproape, trec des p’aci.
Cc. Tache (neauzind cele din urmă cuvinte, nervos, cu sprîncenele încruntate). — Bine. Să cercetez la advocat. Am avut atîtea nenorocirĭ!… Vezĭ, casa ĭe zestrea reposateĭ și… ĭeste o copilă.
Cc. Panait (zîmbind). — Da, frumoasa domnișoară, care o văz dese-orĭ; înse aĭ uitat, ĭe iscălită și reposata.
(In dreapta din camera Nineĭ s’aude cîntînd):
Și lună, și stele, și cînt!
Dispară scînteea iubireĭ
Și totu-ĭ pustiu pe pămînt.
Cc. Panait (în vremea asta Mătăsaru scoate un port-tabac de aur). — Imĭ daĭ voe? de nu te superĭ! (Ascultă pătimaș). — Frumoasă privighetoare!
Cc. Tache (trist). — Singura mea fericire! Dumnea-ta cu ce te lauzĭ?
Cc. Panait (cu despreț). — Baba mĭ-a adus zestre, moștenitorĭ ioc… Și cum sînt copiiĭ a-zĭ, ales băĭețiĭ… poate maĭ bine să n’aĭ, — leneșĭ, cheltuitorĭ, și să te crezĭ fericit de nu-țĭ aduc numele înnaintea juraților!
Cc. Tache. — Reŭ de aĭ, reŭ de n’aĭ.
Cc. Panait (cu ochĭ pasionațĭ). — Zeŭ, mi-ĭ face mare plăcere să-mĭ prezințĭ domnișoara.
Cc. Tache (mîndru). — Bucuros, acu-șĭ trebue să vie singură. Nu mĭ-a dat încă buna dimineață… O fi maĭ bine de treĭ-zecĭ de anĭ de cînd nu ne văzurăm?
Mătăsaru. — Or fi, or fi!
Cc. Tache. — Cum trec aniĭ! Copilărie, tinerețe par’că n’aŭ maĭ fost!
Nina (ca de vre-o 19 anĭ, brunetă, de o frumusețe rară, cu ochĭ dulcĭ, melancolică, îmbrăcată cu rochie crem, intră, remîne cam mirată, văzînd un strein, pe urmă salută elegant).
Cc. Tache (mîndru). — Fiică-mea. Nina, — d. Panait Mătăsaru, vechiŭ coleg de scoală.
Cc. Panait. — Și actual prieten, cu voia d-tale și a frumoaseĭ domnișoare. (Dă mîna și o privește galeș). Fără compliment, cînd aĭ asemenea juvaer, nu ĭeștĭ de plîns, nene Tache. De mult văz pe d-ra, doream să-ĭ fac cunoștința.
Nina (zîmbește cochet). — Da?
Cc. Tache (oftînd). — A-zĭ ĭe greŭ de băiețĭ, cum ziseșĭ maĭ dineoare; dar de fete!Cc. Panait (cu privirĭ șirete). — Norocul uneĭ fete poate fi adesea neînchipuit de mare. (Către Nina). Să-mĭ daĭ voĭe, domnișoară, să maĭ staŭ o clipă; e prea mare farmecul D-tale. (Stă pe scaun, o privește cu nesaț). — Nu te plîng, boĭerule, un cîntec al d-reĭ face să uĭțĭ toate necazurile. Unde’s ĭeŭ în locul d-tale! (Rîde echivoc).
Cc. Tache. — Așa-ĭ firea omenească: rîvnește mereu ce n-are.
Nina (vede pe măsuța de la oglindă trandafiriĭ, se duce de-ĭ miroase).
Cc. Panait (o urmărește cu ochiĭ). — Vă plac florile, domnișoară? La mine trandafiriĭ se scutură cu sutele, dați-mĭ voie să vă trămiță un buchet.
Nina (copilăroasă, venind spre masă). — Auzĭ, voĭe! Chiar vă mulțumesc. Ce floare dumnezeească! O priveștĭ, o miroșĭ, nu te maĭ saturĭ!
Cc. Panait. — Vă plac mult, văz; așĭ socoti o crimă să nu vă trimet în fie-care zi cîte un buchet. (Către Cc. Tache). Cu voĭea d-tale. Staŭ aproape. Mă ține sera o groază de banĭ. Ce vreĭ! casa a fost a uneĭ beĭzadele, care a cheltuit o avere pe florĭ streine. Am desființat di’ntr’însa, dar aŭ remas deajuns. (Se uĭtă la ceas). Cred să ne maĭ vedem; cu regret, trebuĭe să vă părăsesc. (Către Cc. Tache) Despre daravera aеa, nu-ĭ nicĭ o grabă, domnule Sirion. Ne maĭ întîlnim noĭ.
Cc. Tache (dînd din cap). — Bine… bine!
Cc. Panait (dă mîna Nineĭ și luĭ cc. Tache, ĭese prin fund).
Cc. Tache (îl petrece pînă’n antret).
Nina (fredonează o melodie tristă; se uĭtă într’o oglindă mică pe care o ĭea de pe masă, o ține cochet în mîna stîngă, îșĭ așează părul; pe fața-ĭ se cetește mulțumirea că-ĭ frumoasă. De-odată oftează). — Da, sînt frumoasă… Ce folos! (Aruncă amărîtă oglinda). N’am noroc!
Cc. Tache (intră prin fund necăjit, vorbește pe neresuflate). — Poftim! Un calic, un prăpădit, n’avea ghete ’n picioare, învăța pe la băĭețĭ, cărțĭ n’avea tat-su cu ce-ĭ cumpăra! Acum, vorbește de sute de miĭ, ĭe mare bogătaș! Aĭ văzut cum juca inelul ca să ne sperie? Mitocan!! Pună și soarele, tot mitocan remîne!
Nina (privindu-l curioasă). — Cine-ĭ? Ce caută?
Cc. Tache (scurt). — O afacere, nu te privește.
Nina. — De ce nu-mĭ spuĭ, tată? Sînt mare, voiŭ să știŭ și ĭeŭ.
Cc. Tache. — La ce să știĭ lucrurĭ carĭ nu trebuĭe să le știĭ?
Nina. — In orĭ-ce caz, pare maĭ cum se cade de cît proprietarul nostru, care, și a-zĭ dimineață, mi-a spus că-o să ne scoață mobila ’n stradă. Zeŭ, ce nu-ĭ daĭ măcar un acont?
Cc. Tache (oftînd). Am să-ĭ daŭ.
Nina (se uită pe fereastră). — Ce vreme frumoasă! Ce de-a lume o fi la șosea! Anul ăsta n’am fost nicĭ o dată… Dar cînd înfloresc teiĭ ce miros, ce miros! O să-mĭ facĭ o rochie maĭ bună, să pot merge?
Cc. Tache (răsfoind nervos niște hîrtiĭ). — Poate or veni vremurĭ maĭ bune.
Nina (apropiindu-se de masă). — Era să uit! Papa, dă-mĭ un pol pentru ghete.
Cc. Tache (trist, de-odată tăcînd). — Dragă Nino, a-zĭ n’am; poate mîne.
Nina (mînioasă). — Veșnic n’aĭ! Se vede că-am să umblu cu picioarele goale!
Cc. Tache (și maĭ trist). — Maĭ dă să le prinză… O zi… două… Sînt în stare să fac orĭ-ce, numaĭ să nu suferĭ, Ninico dragă!
Nina (înduioșată). — Nu, dragă tată, dar cu ghete cîrpite n’am umblat nicĭ o dată, și nu-ĭ ce cîrpi. Oh, tăticule! Mi-ĭ frică, mi-ĭ groază de sărăcie! — Cînd trăiea biata nănașă n’aveam grija haĭnelor. Acum, în fie-care zi mi se pare că mizeria tot maĭ mult ne amenință, tot maĭ tare ne strînge din toate părțile! De cît sărăcie, maĭ bine moarte, dragă tată! Cum te desprețuește lumea, cum îșĭ băteaŭ joc la școală de cele sermane! — Să murim, tată, înnainte de a ne deprinde cu sărăciea. Nevoĭea te face laș! La ce o viață plină de chinurĭ, la ce vecĭnicul zbucium, făr’ pic de fericire! (Plînge).
Cc. Tache (nervos). — Nino dragă, nu te enerva, aĭ răbdare. (îșĭ ĭea pălăriea). La revedere, Nino; liniștește-te. (ĭese prin fund).
Nina (stă pe canapea, ĭea o carte să citească). — Sermana Ofelie! se ’nneacă! Bine face. — Nu, nu pot! (Aruncă pe canapea cartea, se primblă). Of, mamă dragă! Mila sufletului mĭeŭ! De ce nu-mĭ vezĭ halul? Vĭeață plină de mizeriĭ, lipsită de tot ce inima dorește… In cotro lunecĭ ochiĭ, caliciea te amenință. Imĭ sîngerǎ inema, cînd văz cum foastele colege mă desprețuesc!… Sărmanul tată! vecĭnic trist, vecĭnic muncit de gîndurĭ negre! Il iubesc, dar ce folos! Nu pot să-l scutesc de grijĭ și nevoĭ! Mǎ prinde un dor nebun de moarte, cum pe cel obosit îl prinde somnul… Cît sînt de plîns aceĭ oamenĭ carĭ n’aŭ măcar atîta energie să-și curme o vieață nenorocită! (Ochii plecațĭ cad spre ghete). Ticăloasă proză a viețeĭ! N’am cu ce ĭeși din casă! Uĭt’te cît îs de scîlciete… Și-am zis cucoaneĭ Sița să vie. (Stă pe gîndurĭ). — S’o ’ntreb… (Sună).Lina (intră prin stînga). — Domnișoara m’a chemat?
Nina. — Lino, uĭtaĭ să cer la tată, — dă-mĭ tu un pol, pîn’o veni.
Lina. — N’am, domnișoară dragă, zeŭ n’am! De treĭ lunĭ nu mi s’a dat leafa. Nu știŭ ce gînd are boĭerul.
(S’aude clopotul de la intrare).
Nina. — Vezĭ, cine-ĭ. Nu primi pe nimenĭ. Doar de-o fi coana Sița… auzĭ?
(Lina ĭese).
Cc. Sița (intră răpede, gîfîe. Femeĭe grasă, ca de vre-o 45 de anĭ, cu privirea șireată; îmbrăcată cochet, dar fără gust. Cu o rochie grenat, cu pelerină de catifea neagră, cu o capelă încărcată cu pene și florĭ. — Sărută pe Nina care a plecat spre dînsa, cum a zărit’o). — Ce facĭ, draga tantițeĭ? Parcă te văz supărată; ochișoriĭ ăĭ frumoșĭ aŭ plîns! Cînd aĭ ști cum sluțesc și îmbătrînesc lăcrimile, n’aĭ plînge nicĭ-odată… Frumoasă, tînără, întrebată… Spune: aĭ de ce plînge? Zăŭ ĭeștĭ bună de bătut. Mînca-v’ar norocul, fete, să vă mănînce!
Nina. — M’a durut capul.
Cc. Sița. — Bravo! Aĭ dres’o! Numaĭ ĭe cusută cu ață albă! Mi te-ascunzĭ! și doar îțĭ sînt ca o mamă, ca pe copila mea te ĭubesc… Pe la voĭ, cine a maĭ fost?
Nina. — Ne uĭtară cu toțiĭ! Cînd n’aĭ putere să te țiĭ cu ăĭ de seama ta, dă-te la fund. S’ar face lacul de la moșiea noastră! — unde ar fi apa maĭ adîncă, drept acolo așĭ sări. I-așa de bine să te cufunzĭ pe vecĭ, pe vecĭ să te cufunzĭ! Era o dată să mă ’nnec… Zeŭ plăcere maĭ mare nu se poate.
Cc. Sița (aspru). — Nu vorbi prostiĭ! Aĭ maĭ cetit romane; alea v’amețesc, de nu vedețĭ lumea cum ĭe. (Se duce la masă, vede un volum de poeziĭ). — Poftim, banĭ dațĭ pe gîrlă! Nu zic? Tot jale, inimĭ sfărmate și capete sucite. Ce maĭ tinerĭ, sor’o! Miaună ca niște pisoĭ aruncațĭ. Mofturĭ, fălșeriĭ; zeŭ, nu-ĭ crede. Toată iubirea lor se încheĭe într’o zestre grasă. Și, la urmă aŭ dreptate.
Lina (intră veselă). — Poftițĭ, v’a trimes boĭerul de-adineaorea. (Dă buchetul, ĭese prin stînga).
Nina (îl ĭea, îl miroase). — Frumoșĭ, tare ’s frumoșĭ! Vaĭ frumuseță! a lor, a noastră tot zborul uneĭ clipe ține!
Cc. Sița (prefăcută, privește cu ochĭ marĭ). — Bree… ce buchet! Uit’te și-un bilet în mijloc. Șireat’o, aĭ un adorator; mie nu ’mĭ spuĭ nemic! (O amenință cu degetul). — Vezi bine, acum ĭeste ce ĭeste. Cînd îĭ fi ca mine, legĭ toate de gard! Heĭ! heĭ!
Nina (maĭ veselă, îl pune într’o vază de pe masă) — A! uĭtasem. A fost a-zĭ un vechiŭ prieten al tateĭ. (Sună). Să văz ce scrie. (Citește) «Frumoaseĭ domnișoare Nina omagiile mele.»
Lina (intră prin stînga). — D-ra a sunat?
Nina. — Adă apă pentru buchet.
Lina (ĭese).
Nina. — Nu-l cunoștĭ, cucoană Sițo? Un oare-care bogătaș Mătăsaru.
Lina (aduce apă, toarnă în vază, ĭese prin stînga.)
Cc. Sița. — Cum să nu ? De cînd îmĭ vorbește că vrea să te cunoască! Trece des p’aci. I-aĭ părut frumoasă, deșteaptă…
Nina. — Asta nu mă’ncîntă!
Cc. Sița. — Nu glumi. Norocul tăŭ. Poartă-te bine: ĭe milionar.
Nina. — Eĭ, șĭ?… nu-ĭ sînt nepoată. Mĭe n’are să mĭ lase averea! Nicĭ nu-ĭ atît de bătrîn… Mor ĭeŭ maĭ curînd de cît dînsul.
Cc. Sița (prefăcută). — Ce știĭ tu! Poate să te înzestreze, dacă se atașează de tine; ĭel ĭe foarte bun la inimă, foarte sentimental. Cîte am văzut d’astea! Și… mi se pare, tat’tu are cu ĭel o daraveră.
Nina (curioasă). — Tata? N’a voit să-mĭ spună. Matale nu știĭ?
Cc. Sița (cu o prefăcută jale). — Ah, doamne! reŭ face Tache de nu-țĭ spune. Cînd maĭcă-ta a plecat la Italiea, bolnavă de pĭept, moșiea ĭera numaĭ cu numele a voastră. A fost nevoit să împrumute, amanetînd casa. Procentele aŭ crescut cap la cap, ipoteca a venit în mîna luĭ Mătăsaru. Cînd vrea, scoate ’n vînzare.
Nina (tristă). — O nenorocire nu vine nicĭ-o dată singură. O fi ĭel așa făr de inimă să ne ĭea singurul venit?
Cc. Sița. — Ieștĭ destul de mare, trebuĭe să te maĭ gîndeștĭ singură, dragă Nino, la viitorul tăŭ. Cît pot, te sfătuesc… Sermana verișoară, cînd muri, mi-a zis să-țĭ fiu ca o mamă.
Nina (pe gîndurĭ). — Și n’a avut nemic! Ce schimbător ĭe norocul! Uniĭ aŭ avut și n’aŭ!
Cc. Sița (îndesat). — Heĭ! dragă, n’ajunge numaĭ norocul, trebuĭe minte și talent și…! și… multe.
Nina. — Vorbă! Noĭ n’om fi așa proștĭ. Și…
Cc. Sița. — Și… și: nu te pricepĭ cum să învîrțĭ mințile! S’atașezi lumea de tine!
Nina. — Cari mințĭ?
Cc. Sița (cu necaz prefăcut). — Eĭ, carĭ? ale bărbaților! De exemplu Mătăsaru; i s’au cam aprins călcăiele după tine, dar să-l facĭ să ’nnebunească!
Nina. — Vaĭ! ce grăĭeștĭ, coană Sițo, dar ĭe ’nsurat! Om în vîrstă!Cc. Sița (supărată). — Ce ’n vîrstă? Așa trebuĭe să fie bărbatul. Ierĭ, la Domnița Bălașa a fost o cununie: ĭea un crin; ĭel, doamne apără! Bătrînă sînt, dar cu ăla în casă tot n’așĭ mînca…, Dar, ce ĭera să facă? De familie bună, fată învățată; de cînd umblu ĭeŭ s’o mărit! Unde? Greŭ, seracă: nicĭ apă n’avea după ce bea.
Nina. — Bĭeata! Iĭ sta bine mireasă? Era frumoasă?
Cc. Sița. — De! tînără, gătită. D’aea mi-ĭ necaz: fete frumușele și fac partizĭ bune; aŭ minte, știŭ să trăiască!
Nina (tristă). — M’a făcut maĭca fără noroc.
Cc. Sița (îndesat). — Norocul îțĭ vine în casă, de-aĭ ști să te porțĭ. Dă draculuĭ fumurile din romane! Cu alea morĭ de foame. Tu ĭeștĭ gingașă, delicată, n’o s’o țiĭ la nevoĭe…
Nina. — Maĭ bine moarte de cît așa noroc!
Cc. Sița (mînioasă, gesticulează primblîndu-se) — Tot nu prinzĭ minte. Aĭ văzut cum s’a purtat tinerelul la care aĭ ținut? Ie’nsurat! Ce are a face? Nevasta luĭ ĭe c’un picior în groapă. Pe urmă, o fată deșteaptă mult poate!… N’aĭ auzit bărbațĭ cari’șĭ lasă femeea și copiĭ pentru una care le-a ’mvîrtit capul? Ce naivă ĭeștĭ, dragă Nino! La ce folos maĭ învățațĭ atîta carte, dacă nu pricepĭ lumea? Păcat de baniĭ luĭ tat’tu! Zeŭ! Păcat!
Nina. — Ieŭ! nicĭ-odată!
Cc. Sița. — Om vedea! Ițĭ spuiŭ, ĭel se topește după tine, ĭe ’n stare să-șĭ dea averea pentr’o vorbă, să țiĭ cît de cît la ĭel! De ce crezĭ c’a venit?
Nina. — Vezĭ, asta-ĭ! Dar se poate dragoste de porunceală?
Cc. Sița (cu o tristeță prefăcută). — Heĭ! de la femeĭe, dragă Nino, se cere să poată! Nu uita, ĭeștĭ fată săracă, tu n’aĭ zestre… Aĭ trecut de 16 anĭ. Ieasă-țĭ gărgăuniĭ romanelor din cap. Gîndește la cîte ți-am spus! veĭ folosi maĭ mult ca din prăpăditele alea. (Arată cărțile de pe masă). — In tîrg mergĭ?
Nina (tristă). — Nu.
Cc. Sița (duĭoasă). — De ce? Te-aĭ supărat pe mine? Ninico!
Nina. — Așĭ! n’am banĭ.
Cc. Sița (cu interes). — Ce gîndește Tache! Fată mare, să n’aĭ un ban! A îmbătrînit și minte tot n’a prins. Sigur, și aseară a pierdut la cărțĭ. Sermană fată! De știam, nu plăteam cusutoreseĭ, îțĭ dam ĭeŭ!
Nina (tristă). — A venit în ziuă. A-zĭ ĭera prăpădit. Nu-l învinuesc; de supărărĭ a luat patimă.
Cc. Sița (cu o prefăcută jale). — Juca și înnainte; nu se cunoștea. Bĭetul! Pagubĭ, supărărĭ, moarte, l’aŭ sfîrșit… Nino, dragă Nino! O dată ’n vieață trece norocul pe lîngă om!…
Nina. — De cît așa noroc maĭ bine moarte!
Cc. Sița (supărată, se ridică de pe scaun). — Soarta femeeĭ a fost și ĭe o lotărie; atîrnă de la ce bilet puĭ. Văd, vorba mea de femee bătrînă nu-ĭ nicĭ de-o seamă. Sermane fete! Trăițĭ în norĭ! Uit’te viața practică; o pereche de ghete n’aĭ? nu-țĭ dă nimenĭ; Zice că ĭeștĭ proastă, și-ĭ păcat de frumusețea ta! Aurul, vie orĭ de unde, tot strălucește. Ast-feliŭ judecă lumea. N’o să-ĭ schimbăm nicĭ tu nicĭ ĭeŭ, moralul. La urmă tot o să facĭ ca dînsa. (Maĭ liniștită). — Doamne ferește: moare Tache; o să pĭeĭ de foame! Și să daĭ cu picĭorul în milioanele luĭ Mătăsaru? Aĭ fi bună de dus la Mărcuța. Nu te supăra! Ițĭ vorbesc pe față ca o mamă. Ieștĭ destul de mare! Uneĭ fete norocul îĭ joacă între opt-spre-zece și douăzecĭ de anĭ, pe urmă, adio!
Nina. — Nu pricep.
Cc. Sița (mînioasă). — Tot nu pricepĭ?… Gîndește. Aĭ două-zecĭ de anĭ.
Nina. — Incă nu. Și drept să-țĭ spun, mi-ĭ frică să pricep!
Cc. Sița (amenințătoare). — Nu uĭta, ĭel orĭ cînd, poate vinde casa; remănețĭ pe drumurĭ! Să te gîndeștĭ bine! Cînd trăea nașă-ta vă maĭ ajuta. Acuma zeŭ, nu știŭ cum îțĭ scoate-o la capăt… Luĭ tat’tu nu-ĭ spune nemic. Ieŭ am o daraveră cu Mătăsaru; oiŭ să cerc să-l văz ce gîndurĭ maĭ are. Știŭ atîtă că se prăpădește după tine.
Nina (tristă). — Ce gîndurĭ poate avea un bogătaș de o fată săracă! Sermană maĭcă, oare vezĭ tu în ce hal am ajuns?
Cc. Sița (înțepat). — Îțĭ vreaŭ binele ca și o mamă. (O sărută). Complimente luĭ tat’tu. (Iese prin fund, Nina o petrece).
Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/23 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/24 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/25 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/26 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/27 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/28 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/29 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/30 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/31 Pagină:Fără noroc - Piesă în trei acte și un tablou (Sofia Nădejde).pdf/32