Exces de onoare
A apărut zilele acestea în Editura Socec, primul volum de Discursuri parlamentare 1866—1876 ale d-lui Titu Maiorescu. La p. 43, în prefața „asupra dezvoltării politice a Romîniei sub domnia lui Carol I”, autorul enumera pe domnii cari mergeau la întrunirile „Junimii literare” din Iași încă din anul 70; apoi, după un etc., ne trimite în josul paginii la această notă:
„Membri mai erau căpit. T. Șerbănescu, N. Burgbele, Al. Farra, Caraiani, Paicu, Burlă, Bodnărescu, Miron Pompiliu, Ceva mai tîrziu vin Eminescu, Slavici, Tasu, G. Pariu, Lambrior, H. Conta, T. Nica, P. Misir, Al. I. Philippide, G. Vîrnav-Liteanu, B. Bossy, colonelul Bengescu-Dabija, Chibici-Rîvneanu, C. Leonardescu, Meissner, Volenti, A. C. Cuza, Strajan, T. Istrati, Ollănescu-Ascanio, dr. Christea Buiucliu, Duiliu Zamfirescu, I.L. Caragiale.”
Ce-o fi căutînd numele meu aci, atîta nu-nțeleg, încît, cu toată aversiunea ce-mi inspiră banalitatea citatelor clasice, am să întrebuințez acuma unul, neputînd găsi ceva mai potrivit spre a-mi exprima gîndirea: „... je n'ai mérité ni cet excès d'honneur...” etc. [1]
Eu știu că am fost din întîmplare odinioară la o întrunire literară a „Junimii” în casa onor. d. Titu Maiorescu, la București, într-o seară din toamna anului 1877... Erau acolo o sumă de ilustrațiuni literare și politice; dar e așa mult de atunci, încît nu mi le mai aduc aminte pe nume. Și iată cum s-a întîmplat să merg: eram prietin cu Eminescu de mult; întîlnindu-ne, mi-a propus să-l însoțesc la o adunare literară, am primit bucuros, fără să presimț ce avea să mi se-ntîmple.
A fost o perfidie din partea amicului meu să mă atragă acolo: toată noaptea, căci s-a cinat după serata literară, s-a rîs cu o vervă nespusă pe socoteala mea, care fusesem denunțat de Eminescu ca un vechi brav al republicei de la Ploiești. Dar mai la urmă nu-mi pasă: am petrecut așa în „Junimea”, în vremea ei de prosperitate curat morală, încît pentru a uita petrecerea aceea ar trebui să fiu nu un ingrat, ci un om absolut lipsit de spirit.
De atunci n-am mai avut nici o atingere cu acea societate literară, decît, poate, vreodată-n treacăt, lucru de care nu-mi pot aduce aminte; căci n-am jucat absolut nici un rol deosebit în „Junimea”, afară doar de rolul de naiv din seara aceea, singura de care mi-aduc aminte, avînd de ce. Dar încă o dată nu-mi pare rău de asta: a juca un rol cît de ingrat, numai să-l joci conștiințios și cu sinceritate, oricît de nul ar fi succesul practic, ba chiar dacă ți-ar pricinui mai tîrziu nereparabile mîhniri, tot e oarecare mulțumire sufletească.
Însă, pentru una sau două vizite făcute „Junimii”, vizite întîmplătoare, cari nu leagă la ceva pe cel ce le face și mai ales pe cel ce le primește, crez că onor. d. Maiorescu îmi acordă o onoare prea exagerată trecîndu-mă și pe mine după atîtea figuri remarcabile ale unui cerc literar.
Este o limită de la care, pentru un spirit cît de mediocru, onorurile nu mai sunt acceptabile. Numele cuiva, fie acel nume mare, potrivit, mic sau absolut nul, pus unde i se cuvine, înțeleg; dar să-l trîntești așa, unde nu se potrivește, de ce? doar pentru că tocmai nu se potrivește.
De exemplu, eu, după petrecerea aceea, memorabilă, pentru mine, se înțelege, de la onor. d. Maiorescu în toamna anului 1877, cînd eram foarte tînâr — sunt de atunci douăzeci de ani pierduți — am mai petrecut cu multă lume — mai des cu oameni de seama mea, cu oameni de o treaptă inferioară mai rar, și uneori și cu oameni foarte sus puși.
Închipuiți-vă că într-o lucrare a mea, după ce-aș enumera pe cei cu cari am avut în clin și în mînecă odinioară, aș pune o notă jos cam așa: „Am mai petrecut pe urmă cu dd. A..., B..., C... Mai tîrziu apoi am mai petrecut cu dd. Niță, Stoica, Agop, Maiorescu.”
Mi se pare că nu s-ar potrivi de loc — căci las' că am petrecut așa de în treacăt cu onor. d. Maiorescu, încît n-am de ce să-i pomenesc aci numele; dar apoi n-am petrecut cu d-sa tocmai la sfîrșit, am petrecut foarte de mult, cu mult înainte de a mă gîndi că am să petrec o dată și cu Niță, Stoica și Agop.
De aceea, neavînd dreptul să mă măgulesc văzîndu-mi numele la urma notiții de care e vorba, sper că ilustrul orator, la o nouă ediție a Discursurilor parlamentare, va binevoi să mi-l șteargă de acolo.
Note
[modifică]- ↑ „N-am meritat nici acest exces de onoare (și mai departe) nici această jignire” (vers din Cidul lui Corneille, devenit adagiu).