Examenul

 

Copiii veniseră mai de dimineață ca de obicei, dar soarele de mult se ridicase deasupra Oltului, și Doinaru Gheorghe vedea aievea cum îmbracă tot rîul în solzi de argint, în minunați solzi de argint, cît era de mare și de mișcător, de parcă ar fi început să se trezească din somnul morții balaurul sfîntului Gheorghe. Și îndată închipuirea îl îmbrăcă la rîndu-i în zalele patronului din calendar, îi puse în mînă o suliță cît raza aceea ce țîșnea din soare ca dintr-o baltă dc foc în care-ai dat cu praștia și venea să-l împungă drept în ochi ; îl punea apoi călare pe Corbul boieresc, al cărui bot de culoarea murii c tot o spumă cînd îi vîrî zăbala între dinți ; și așa, dichisit ca-n icoană, se vedea pornind din curtea școlii, pe drum la vale, spre rîul ascuns între zăvoaiele depărtării.

Copilul făcu un salt și, smucind din picioare, se prefăcu deopotrivă cal și călăreț. Zvîrlind necontenit din copita închipuită, dădu ocol unui rotogol de prichindei zgomotoși, nechezînd cu glasul lui tineresc în aerul proaspăt. Pumnii strînși, unul în dreptul altuia, se apropiau sau se îndepărtau de pîntec, după cum ar fi dat sau ar fi înstrunit hățul nărăvașului.

Atunci, un ștrengar mai răsărit prinse și el să necheze, se alipi de Doinaru și-i păli din latură o copită.

O clipă, cei doi cai se priviră semeți și focoși, din profil ; numaidecît apoi se repeziră unul într-altul umăr în umăr, oferindu-și reciproc spatele, izbind cu piciorul numai înapoi sau într-o parte, păstrînd pînă în amănunt normele unei veritabile lupte cavaline.

— Eu sînt Corbul de la curte, proclamă mîndru agresorul.

— Eu sînt Ducipal al lui Alisandru Machidon, ripostă și mai mîndru Doinaru… Și după un pic de reflecție : Ba nu, bă… eu sînt harmăsarul lui sfîntu Gheorghe…

Un răspuns atît de savant aminti celui dintîi că azi e zi de examen, și avîntul i se potoli pe loc. Prima zi a celui din urmă examen ; cea mai cumplită zi din toată școala asta feri deci precaut de zburda vijelioasă a lui Ducipal și se așeză pe iarbă, sub vișinul de lîngă gard, la capătul șiragului de omuleți, cu aer îngrijat, cu trăiștile golite alături, cu Cetirea dcschisă pe genunchi, răsfoind filă cu filă, sau descîntînd din buze ca popa Elcfterie de la Sf. Ilie, cu degetul între pagini, cu ochii pierduți în gol.

Din capătul celălalt al rîndului de mici momîi descîntătoate, ochii lui Ispășoiu se opriră melancolici în mijlocul aprigului vîrtej ce se iscase deodată la nechezatul triumfal al lui Doinaru. Sentinela română se frînsc atunci în două, și amintirea abătută din firul ritmului dibui înfricoșată și zadarnic versurile ce aveau să urmeze. Poticnitul își simți deodată șira spinării rece de sudoare, cu tor viul soarelui ce-i bătea spatele ; mintea răscolită dc frică începu să facă disperate salturi în golul cadenței rupte, spre a găsi în cele din urmă statornic punct de razim doar versul începutului și chiar mai sus titlul.

De-abia de acolo pietroiul lui Sisif pornește iar de-a prestegala. Copilul închide ochii ca să nu mai vadă încaierul ademenitor al puilor de centaur. Și-n capul plin de versuri vitejești și huiet, mijește mic, ca flăcărușa unei candele în noaptea bisericii, conștiința unei nedreptăți mai mari decît a putut el să vadă pe moșia boierească. Într-adevăr ! Cum în mintea lui Doinaru stau cocoțate toate lecțiile din carte ca minunățiile la panorama cu loterie din bîlci ? Iei una, ori de unde, rămîn toate celelalte ; cînd pe el, biet necăjit, îl răstignește taică-său ceasuri întregi pe scaun cu Cetirea sau cu Geografia între coatele înfipte în dunga mesei, pentru ca rînd cu rînd învățat să i se așeze ca brabetele lîngă brabete, pe gard ; cum ai ochit unul, fug toți ceilalți…

Dar gîndul lăturalnic și fără nădejde a frînt din nou poezia : Ispășoiu își simte neputința topindu-i ochii în lacrimi. Și munca lui Sisif reîncepe zadarnic…

Monitorul clasei — băiatul vechilului boieresc — Ștefănescu Ștefan, cu care Doinaru împarte premiul cel mare în fiecare an, se ține ca de obicei răzleț și de iureșul cumplit din largul curții, și de răzleții de sub vișin. Cu hăinuțele lui negre, el pîndește ca un pui de corb acolo, pe banca aceea șubredă, aruncată în umbra bucătăriei, mic și neînduplecat tiran, necontenit cu creionul și cu hîrtioara lîngă el (teribilul „raport”, la cetitul căruia vergile domnului cad cu nemiluita la palmă sau pe șezutul delicvenților mititei). În mintea celor de dincolo de marginea tîrgului, creionul se lungește în mîinile fiului, luînd proporțiile harapnicului părintesc, care umple de vaier moșia ; pentru tîrgoveți, acest simbol al nedreptăților acumulate an cu an și abuzului în găoace nu trece mai mult de dimensiunea vergii „domnului”…

De ieri, în mintea lui e necontenit prezentă figura posomorită a vechilului, pătrunzînd cu căkătură rară și apăsată pragul odăii…

— Hm… Mi se pare mie… păcătosu ăsta de dascăl a băgat în capu boierului că loaza aia a tinichigiului e mai tare ca tine la arimetică. Bagă de samă să nu mă faci mîne de rîs…

Apoi, plimbîndu-se cu pașii lui largi și grei între patul cu macat galben, cusut cu paseri colorate de arnici, și vechiul scrin lăcuit, mormăind ca pentru sine :

— He, afurisită cutră… Parcă-l aud mironosindu-se (imitînd un glas străin și pițigăiat) : „Nu m-amestec eu între copii, nene aministratorule… fiecare cu învățătura lui…” (Revenind la vocea proprie.) Las’, că te potrivesc eu la bănicior, boier Mladinescule…

Drept răspuns (și scena asta familiară, care nu-i mai iese din minte și-i dă încredere și curaj înzecit, Ștefănescu Ștefan o retrăiește întreagă în amănunt) se vede întinzînd Cetirea tatălui său :

— Deschide-o unde vrei…

— Zi la Tudor Vladimirescu…

Băiatul se repede fără nici cea mai mică șovăire : „Pe lîngă turcii care ne împilau țara și ne jefuiau cu biruri grele, de la o vreme căzuseră și grecii pe biata moșie. Ajutați de domnii fanarioți”…

Părintele urmărea uimit rîndurile rostite rar și semeț, și la fiecare frază nouă obrajii i se înroșeau de fericire.

— Ia vină-ncoa’, Lină, să auzi cum știe băiatul nostru…

De dincolo, zgomotul mașinii de cusut, ce venea prin fereastra deschisă dintre odăi ca ropotul ploii tinere de vară, încetă brusc…

— Ba l-am auzit și eu, mînca-l-ar mama de flăcău…

Strașnic lucru ! Cu toată scena aceasta necontenit prezentă în minte, poeziile nu se frîng în bucăți în capul dolofan al monitorului, ca-n bietul cap al lui Ispășoiu. Favoritul ăsta al norocului trece prin lecțiile din carte cu gîndul aiurea, ca un cal învățat pe-un întortocheat dram de noapte !

Acum, el nu vrea să piardă nici măcar jujnătatea de ceas care-a mai rămas pînă la sunarea clopoțelului. Ochii devorează cu iuțeală pagini peste pagini și mintea-i simte lămurit cum fiecare foaie întoarsă i se așază sub frunte, așa cum straturi-straturi stau așezate hîrtiile vechi în dulapul cu contabilități al tatălui său. Din cînd cînd în cînd, numai colțul cîte unui ochi i se ridică de pe cartea cc, spre uimirea lui Ispășoiu, își păstrează și acum, la examen, scoarțele tari, îmbrăcate în roșu, cu etichetă mare, iscălită caligrafic ; și cînd vede pe Doinaru, cu obrajii umflați și aprinși, cu capul gol, cu fruntea bombată sub părul blond, scurt tăiat, tot un rîs, tot corpul într-un spasm de rîs, învîrtindu-se înainte, amețit de beția jocului, ochii i se aruncă din nou cu sete hoțească asupra cărții, ca asupra unui lucru scump, de la care adevăratul stăpîn și-a întors nebăgător de samă privirile.

Jocul s-a spart.

Copiii, obosiți, s-au lăsat roată pe iarbă, cu obrajii roșii, cu pieptul zvîcnind. Fiecare își reclamă voinicia în timpul vraiștei atît de tare, că nici unul n-aude pe celălalt. În cele din urmă tac cu toții, amuzați de nenorocul lui Patruț Grigore. Căci pe bietul Pătruț nimeni nu l-a văzut punînd jos pe Constantin F. Constantin, iar Constantin F. Constantin neagă la început sfios, apoi cu nerușinare :

— Cînd m-ai pus, domn’e, ce tot minți pe-aici ?…

Lui Pătruț îi vine să plîngă. El știe că unicul mijloc de convingere ar fi să-l provoace din nou pe adversarul de rea-credință ; însă dacă proba se întoarce împotriva-i de astă dată ? Și oftează amarnic de cruda nedreptate, el, care credea că azi a tras cu buretele peste toate rușinile trecute…

În colțul cel mai ferit al curții s-au aciuat acum patru figuri întunecate și groaznice. Sînt Budurăscu, țiganul, și ceilalți trei din clasă siguri dc repetenție, atît de siguri, că-n timpul jocului Ispășoiu îi privise cu o ușoară umbră de invidie : ei doar știau ce-i așteaptă ! îl recunoșteau de căpetenie pe Budurăscu, ca unul ce urma să rămînă acum pentru a treia oară ; iar țiganul își lua în serios rolul de vătaf.

Șoaptele lor subversive îi aprindeau și mai mult de dorința faptei. Planul era stabilit. Răfuiala avea să se petreacă în adîncul zăvoaielor, cînd băiatul vechilului va veni la scăldat. Stănoagă îl va atrage acolo, departe de orice văz omenesc, ademenindu-l cu un cuib de pasere moțată, cum nu s-a mai văzut alta pe lume. Pe urmă rămînea pe sama lui Budurăscu și-a celorlalți doi…

— Tu doar atîta ai de făcut… Să-l aduci acolo… Și chiar poți să te faci că-i ții apărarea dacă ți-i așa frică să nu trîntească tat-său pe tat-tău, rostește Budurăscu. Așa-i, băieți ?

— Da, da, așa e, încuviințează ceilalți.

— Așa e, se hotărăște Stănoagă după încă o ezitare. Vă faceți că mă cîrpiți și pe mine… Și eu plec plîngînd, cerînd ajutor…

— Da, dar dacă te-o lua martor ? își dă unul cu bănatul.

— M… face o mișcare de eroică nepăsare țiganul. Să puneți toți pe mine…

De după latrine apare, băgător de samă și gata să se tragă înapoi, capul lui Ștefănescu Ștefan. Conspiratorii au prins mișcarea din zbor și au plecat întunecatele priviri în pămînt. Budurăscu însă nu se intimidează :

— Și cum, mă Stănoagă, zici că e moțată rău ? rîde el. Hai mă, să ne-o arăți și nouă…

La fel cu copiii, clasa e și ea gătită de sărbătoare. Podeaua măturată din proaspăt păstrează încă vagi urme de gunoi dispuse geometric. Pare stropită de azi-dimineață, căci de pretutindeni se ridică plăcuta răcoare pe care o ai cînd intri în prăvălia cu miros de cafea pisată și cornuri proaspete cu nuci a lui „domnu Petcu”. Copiii pășesc cu cuviință, în vîrful picioarelor, pe-o astfel de podea, cu care nu par de loc obișnuiți.

— Pentru că vine boierul, își lămuresc ei, privind cu respect ghirlănzile de frunze încingînd pe sus păreții albi și încercuind deasupra catedrei cele două portrete regale aduse special din cancelarie.

Pe sufletele mici, emoția se așterne ușor ca praful, care, ceva-ceva, tot mai plutește în aer ; le acopere ca un învăliș ce se petrifică într-una, contractîndu-le încet și persistent, clipă cu clipă de așteptare. Și deodată, ca șuietul înainte mergător furtunii, foșnetul filelor întoarse umple odaia largă și pătrată de nespusă înfrigurare.

Ștefănescu Ștefan și-a luat locul de onoare pe catedră. Ar vrea ca boierul să poftească de la început chiar, ca să-l găsească în mînă cu nuiaua scrijilită de coajă în formă de șarpe, a lui domnu.

Dar „clasa” se ridică în picioare. Domnu a intrat singur. Le face semn să se așeze. N-are de gînd să rămînă ; stă în ușă, și ochii îi fug necontenit înapoi, în sală, spre intrarea principală. El vestește pe băieți că va veni, ca de obicei, la ultimul examen și boierul, și-i îndeamnă să răspundă cu curaj și vrednicie ; le amintește, în sfîrșit, că, mai în fiecare an, pe băiatul care răspunde mai bine la examen boierul îl trimete pe socoteala lui la școli, mai departe.

Toți ochii, chiar și ai domnului, alunecă spre figura, care s-a roșit toată, a lui Doinaru ; el pleacă în pă- mînt ochii mari de fată. Ștefănescu Ștefan strînge buzele. Domnu e gata să iasă, și el e gata să reocupe catedra ; barem să-l vadă boierul că de patru ani el conduce clasa, așa cum tată-său conduce moșia. Dar domnu îl oprește ; astăzi nu mai este nevoie ! Ștefănescu se întoarce vînăt spre băncile care parcă au început să se-nvîrtească în juru-i…

Domnu a ieșit. Iar vocea lui Budurăscu răsună baritonat, imitînd pe a lui domnu :

— Stai jos, băiete… nota trei…

Clasa dîrdîie și rîde, și Ștefănescu, galben, privește sfidător toate aceste danturi care clănțănesc spre dînsul de veselie și de frica judecății celei mari, ce va să înceapă peste cîteva momente.

Are să dea el și raportul acesta… lui tăticu, și tot are să-l dea… he, și cel dintăi de pe listă va fi chiar domnu…

Clasa trece printr-o emoție fără seamăn. Problema s-a încurcat de tot. Ștefănescu Ștefan face fețe-fețe ; înnegrește, învinețește, apoi iar înnegrește. Însuși domnu e puțin cam nedumerit. El face repede o mică ecuație algebrică pe colțul catalogului. Aritmeticește, însă, e foarte greu de ieșit la capăt. Fruntea boierului parcă s-a umflat și-a devenit de două ori mai mare ; ochii i s-au bulbucat, și mîna grăsună și albă trece des batista peste obrazul umed…

— Să vedem, mormăie el pentru sine… Prin urmare, dacă tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul… Stai, pardon !… care va să zică, tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul… Peste patru ani… adică atunci cînd tatăl va fi cu treizeci și patru de ani mai ma… pardon, că și fiul se mărește cu patru… a-ha, bun… deci, peste patru ani… vîrsta tatălui va fi de patru ori mai mare… care va să zică…

Boierul se opri deodată ; își văzuse vechilul rînjind satisfăcut. Ochii șireți grăiau singuri : „Păi dacă înălțimea-sa n-o nimerește, cum o s-o nimerească Ștefanei”…

Boierul fu nevoit atunci să zîmbească :

— Așa-i, bun !… Așaa… E. ia să vedem, Ștefăniță… curaj…

Se înseninase de parcă ar fi găsit misterul. Și rîzînd camaraderește, arătîndu-și jumătatea de dantură ce-i mai rămăsese, el scoase un carnețel din buzunar și începu să aștearnă, privind cu grijă la vechil :

—…Care va să zică : x = y + 3C… bun… foarte bine… x + 4 = 4 y + 30… adică de ce… pardon, pardon… = 4 + 30 + y… cam așa ar fi… ba nu… ba da… ia să vedem… deci x = …

Boierul zîmbește înainte și, după fiecare țifră adăugată pe carnet, dă din cap afirmativ, ca și cînd nici că s-ar mai fi pomenit o socoteală mai nimerită ca aceea care-i ieșea acolo…

Dascălul surîde șiret. Algebricește îi ieșise. Și simte lămurit cum ascuțișul minții prinde ca un fin picioruș de paianjen ultima iță a rezolvării aritmetice. A prins-o…

— Ei, hai, Ștefănescule, ce mai aștepți ? Dă acum zor.

Copilul vechilului s-a înnegrit la față, de parcă atingerea tablei l-ar fi carbonizat de-a-n picioare. Ochii caută lacomi spre dascăl, spre boier, înapoi în bănci, și clipitul lor des și umilit pare clămpănit sec de cîne flămînd sub masă. Îi trebuie doar firul… doar prima bucată s-o apuce, apoi să vadă boierul cum știe el să facă înmulțirile și împărțirile…

Domnu se sfătuiește cu înălținiea-sa. Problema e prea grea pentru mințile lor…

— E grea de tot… intervine, rîzînd reținut și lingușitor, vechilul. Uite, eu… om bătrîn ce mă aflu…

— Pe vremea mea, se mîndrește boierul fără să-l asculte, o problemă ca asta era moft. Și mîngîindu-și între degete o mustață după alta, își amintește, clătinînd capul sur, cu regret : Aveam pe bietul popa Mihalache, Dumnezeu să-l ierte…

— Cum, ați urmat și înălțimea-voastră la școala asta ? se repede uimit Ștefănescu.

— Da’ de ce să nu urmez ?… face grăbit și parcă mirat de întrebare boierul.

Conversația ar continua tot astfel dacă domnu nu și-ar aminti că mai are atîția de examinat. Problema este într-adevăr peste puterile lor, însă trebuie să arate neapărat că el, dascălul, știe s-o dezlege. Mai ales că se vede bine după chipul boierului că înălțimea-sa nu i-a dat încă de capăt.

— Problema nu-i de voi !.., ridică domnu piatra cea grea după micile inimi. Ascultați aici, să vă arăt eu cum ar veni…

Dar boierul se opune.

— Să vedem care-i mai tare în clasă, care o să biruie, propune el, ca să țină în loc pe dascăl. Căci undeva, în gîndu-i, un puișor de ambiție îl încearcă și pe dînsul — așa ca pentru sine, barem, dacă nu pentru dascăl și vechil — să nu se lase mai prejos. Premianții, numai premianții, să iasă toți, să-i vedem ! continuă boierul. Bunăoară, băiatul lui Mieluță…

— Doinaru, corectează domnu.

Doinaru se ridică în picioare. Ochii mari și umezi, încețoșați încă de neînțelegere, la îndemnul boieresc se luminară deodată. Și, fără să mai aștepte altă poftire, porni spre tablă, raționînd cu voce tare :

—…dacă are cu treizeci de ani mai mult ca fiul, iar peste patru ani…

Domnu îl opri la mijlocul drumului. Îi părea rău de vechil, pe fața căruia se întinsese culoarea macabră de pe obrazul fiului său…

— Întoarce-te în bancă ! spuse domnu lui Doinaru după ce șopti ceva boierului. Treci și tu în bancă, Ștefănescule… Scoateți tăblițele ! Scriți și voi : Diaconescu și Mălureanu. Toți premianții. Aveți o jumătate de ceas. Gîndiți-vă bine ; acum să vă vedem…

Doinaru apucă vitejește condeiul de piatră. Înșiră cîteva cifre și pe urmă se opri. Își lăsă capul într-o mînă. Și cu mulțumire crescîndă văzu cît de bine făcuse domnu că-l trecuse la loc. Totuși, condeiul zgîria ca de la sine cîte-un semn bizar, vreun început de număr, care îndată apoi era nimicit doar dintr-o lovitură de deget. Pe urmă tăblița fu părăsită de tot ; căci în capul lui Doinaru se așternea, cu cît fruntea se încrețea mai mult, negrul unei tăblii enorme și boltite ca și cerul nopții sure de iarnă. Nu vedea nimic, doar nouri parcă veneau peste nouri, negri ca noaptea, îi simțea venind, încălecîndu-se unii pe alții, destrămîndu-se ; dar totul se petrecea acolo în ascuns, nici o mărturie n-ar fi putut fi de valma atîtor limbi negre, decît numai o vagă bănuială. La urma urmei, ce-i păsa lui de tatăl și de fiul și de vîrsta lor și de boierul, care acum socotea de zor pe carnețelul lui. Închise ochii și-i propti în pumnii strînși, parcă înșurubați de bancă. Și-i făcea o plăcere grozavă să ghicească norii aceia de neghicit, vînzolindu-se în noaptea de iarnă. O clipă îi veni să rîdă de Ștefănescu Ștefan ; cum se bulbuca la tablă, săracul… Hm, cum trebuie să fie, într-o noapte ca asta, acolo, în curtea internatului cu garduri uriașe de zid, cu paznic la poartă, cu „monitori” bătrîni și răi, care te trezesc cu clopoțelul din visul nopții… cum povestea feciorul babii Maranda, peste care căzuse acum doi ani norocul boieresc… Un tată este cu treizeci de ani mai mare ca fiul, iar peste patru ani…

Acolo, în bezna fără sfîrșit unde se încrucișau necontenit norii cei grei, se încolăci deodată o cifră de foc… apoi alta… un trei, un zero… ceva mai încolo un patru. Lui Doinaru i se păru întăi un licurici dîn- du-se tumba în aer, lăsînd urme de țifre… el zîmbi fermecat de priveliștea asta, și așa, într-o doară, îi veni să facă socoteala părăsită… Va să zică, peste patru ani tatăl acesta va avea o vîrstă de patru ori mai mare ca a fiului… Ceea ce-l amuză acum era că pe imensul cer nocturn de iarnă, la orice număr ar fi gîndit, acela apărea îndată, de parcă l-ar fi scris cu un chibrit umed pe o placă muiată în fosfor… Dar el făcea socoteala alene, numai de dragul jocurilor acestora luminoase ; numai că o dată, două țifre se încîlciră, se împletiră și se despletiră, sprexa se împleti iarăși ca doi șerpi înfuriați care s-ar lua la harță… Pe urmă veniră și alte țifre și semne aritmetice, o harababură întreagă… Doinaru privea uimit, din ce în ce mai uimit în cuibul de șerpi luminoși… ridică ușor capul de pe pumnii strînși… și îndată țifrele deveniră negre pe un fond de ziuă și încremeniră astfel. Trase tăblița și așternu… Nu mai făcu nici o altă socoteală… Scrise doar un 36, apoi un 6 și dedesubt un 40 și un 10… Peste patru ani tatăl va avea patruzeci de ani și vîrsta lui va fi de patru ori mai mare ca a fiului său. Iar acum are treizeci și șase și e cu treizeci de ani mai mare ca fiul, care n-are decît șase.

Se simți deodată ușor și i se păru că plutește cu un centimetru deasupra scaunului dc se îndură; și se apucă zdravăn de bancă, să nu se ridice și mai mult. Se simțea atît de ușor !

Un fior de mîndrie îi coloră obrajii; și plecă ochii în pămînt ca o fată, deși nimeni nu se uita la el în momentul acela. Nici chiar ai lui ; maică-sa parcă găsise ceva în tavan și rămăsese cu ochii acolo, iar tată- său privea uimit în ochii lui domnu, minunîndu-se de întrebările lui meșteșugite. Un domn bătrîior, din tîrg, rîdea fericit dc răspunsurile nepoțelului de la tablă, un altul parcă ațipise cu ochii căscați în gol ; cucoanele, zîmbind, fără să privească nicăieri, își făceau necurmat vînt cu batista.

Doinaru surîse de pe-acum dc uluiala tuturor cînd va trînti cu creta problema pe tabla răsunătoare de lemn și începu să împungă cu ochii provocători pe domnu și pe înălțimea-sa, doar i-o prinde vreunul privirea să-l întrebe : „Ai terminat, Doinaru ?” Iar el să răspundă tare și semeț, privind la fiul vechilului (care se vede” dc departe, numai cum socotește de zor și șterge și iar socotește, cum s-a rătăcit de rezultat) :

„Da domn’e, am terminat și mi-a ieșit!”

Dar boierul încă nu-și ridicase capul din propriile lui socoteli, iar domnu se necăjea acum cu Ispășoiu, căruia îi venise rîndul :

— Buun, care va să zică, ne-ai înșelat un an întreg, boier Ispășoiule, care va să zică…

Lui Doinaru, o clipă, îi fu milă de Ispășoiu ; îndată apoi simpatia lui trecu însă alături de domnu, căci se simțea tare și nepăsător ca domnu. Iar bietul Ștefănescu, plecat peste caiet, avea un chip de-ți făcea mai multă milă decît chiar Ispășoiu…

Atunci o privighetoare se așeză în vișinul de lîngă fereastra deschisă. Se așeză și-și încercă de două-trei ori glasul… Apoi se porni deodată într-o arie lungă, fără sfîrșit. Notele picurau lin și rar în tăcerea desăvîrșită a clasei, căci Ispășoiu amuțise de tot ; pe urmă se legară într-un arpegiu prelung, sfîșietor de dulce. Parcă fu un chiot de bucurie, un chiot nesfîrșit, pe care l-ai țipa în desișul pădurii, aruncîndu-l neștiut de nimeni, doar arborilor și ecourilor, să-l ducă mai departe. Doinaru se cutremură ; așa ceva, o atît de nouă și neasămuită plăcere, ciudat lucru, parcă a mai avut el cîndva — ciudat, foarte ciudat — demult de tot, foarte demult, poate mai demult chiar de cînd este el. Dar mintea lui de bun despicător de probleme înstrunește repede în loc această amintire, scăpată din baierele înțelesului : Cum mai demult decît este el Hm… poate în vis… desigur…

…O, ba nu, de curînd, foarte de curînd, cînd a fost singur în pădure. Era departe de școală, de copii, de domnu acesta care-l iubea în ascuns de frica vechilului, departe de Ștefănescu Ștefan, departe de tot. Era singur, singur, singur. Și plămînii i se umpleau de aer, de-un aer atît de curat și de umbros, că parcă din toate tufișurile ar fi țîșnit izvoare de vin tare și ar fi băut cu pumnii plini. Era singur, și era un mușchi atît de fraged și de fin printre arbori, că nici nu mai știa : să se trîntească pe loc, cu fața în jos, cu brațele desfăcute ; să se cocoțeze pe-un tufan spre ochiurile de cer ce adiau ușor ia mîngîierea vîntului, sau să sară, să salte, să cînte…

Și-a mai fost cîndva… O… o… Atunci și mai și…

Atunci cînd s-a suit cu tată-său pe acoperișul casei boierești… Era atît de înalt acolo, că toți copiii din curtea școlii păreau biete ouă de furnici, pe care iuți și vrednice lucrătoare le plimbau de colo pînă colo.

În preajma lui veneau doar paserile în zbor, îl ocoleau puțin, de parcă i-ar fi adus salutul lor, și pe urmă se pierdeau iarăși în adîncimile de nepătruns. Și-a plecat puțin capul pe spate, și cerul, atunci, pentru întîia oară, i s-a părut că se năruie pe el nămeți, nămeți albaștri. Dintr-o parte se auzea ciocanul de lemn întinzînd fierul și cîntecul voios al tinichigiului. Atunci a sunat clopoțelul școalei. Suna atît de subțire acolo, jos! O, dacă nu-l deștepta taică-său, căci parcă l-a deșteptat dintr-un somn… de atunci nu se mai cobora în lumea asta mititică…

Atît de sus, nici privighetoarea, cu tot vaierul ce picură din gușulița cea mică, nu se înalță… Numai ciocîrlia…

— Ei, ce-ați făcut cu problema ? întrebă acum boierul, după ce și-a pus carnețelul în buzunar și-și freacă mînile mulțumit, ca domnu Mieluță, tinichigiul, după o afacere bună.

Ștefănescu se scoală îndoit din șale, și roșul figurii începe să-i capete iarăși palori negre. El bîiguie un rezultat, dar domnu și boierul dau nemulțumiți din cap. Atunci toate privirile se întorc asupra lui Doinaru ; a lui Ștefănescu mai repede și mai aprigă decît a tuturor.

— Dar tu, Doinarule… mi se pare că de mult ai sfîrșit…

Doinaru simte din spate pe Budurăscu agitîndu-se. Îi simte rînjetul cald adiindu-i obrazul și-l închipuie bucurîndu-se dinainte de necazul neamului de vechili. Însă mîna lui e ceva mai repede, și buretele uscat și prăfos preface într-o mîzgîleală albicioasă și informă țifrele născute din foc.

Ca printr-o unghie de ac văzu Doinaru capul lui dom’ Mieluță și-al coanei Smărăndița privind cu frică mare și totuși cu ochii înrourați de nădejde spre dînsul ; ah, coana Smărăndița îl încurca rău, se uita la el așa cum se uita la icoană cînd se închina pentru toți, seara…

Doar boierul mai căta la el binevoitor ; dascălul parcă se încruntase puțin, iar toți ceilalți ochi îl înfruntau aprig, ca pe-un făcător de rele, pe sub tot felul de sprîncene.

De sticlișul atîtor priviri se încețoșă iar în juru-i ; la dreapta-i și la stînga, înainte-i și înapoi se întinse deodată orașul mare și îndepărtat unde învață feciorul Marandei. E acum sus, pe-un acoperiș și mai mare decît al curții, și paserile cerului vin să i se închine, iar de jos, zeci și sute și mii de Ștefănești mici și răi azvîrl cu pietre spre dînsul. Dar pietrele n-ajung atît de sus, și el rîde de neputința lor ; însă brațe viguroase îl apucă. El se întoarce îngrozit : boierul, domnu și tatăl său îl strîng burduf, îl iau pe sus, pe schelea amețitoare ; îl duc, nepăsători la țipetele lui, într-o curte ca un fund de hrubă întunecoasă și umedă, între ziduri mari și drepte, în care stau înfipte suliți împletite în sîrmă cu ghimpi, așa cum povestea feciorul babei. Ștefăneștii cei mici îl înconjuraseră și scoteau limba la dînsul, în timp ce el își simțea inima lui mică ticăind, cît pumnul lui de copil, acolo, între străini, zbătîndu-se ca o pasăre de-abia prinsă în colivie, departe de zăvoaiele Oltului, departe de coperișurile însorite, de unde cântecul tinichigiului pornește atît de puternic în aerul proaspăt al dimineților de vară, departe de turlele bisericilor, unde te duc ipitropi cu chimirul plin și din înaltul cărora oamenii cei mari sînt doar biete ouă de furnici.

…Departe de orice cîntec de privighetoare… de ciocîrlii, de soare…

— E, haide, băiete, răspunde odată, ce te uiți așa ? Ai făcut, sau n-ai făcut ?

Dar Doinaru Gheorghe se „uită” înainte „așa” și nu răspunde. Îi cercetează pe toți pe rînd, pe domnu, pe musafiri, pe părinții care schimbau fețe-fețe, pe boierul acesta prea milos, căruia nu i-a cerut nici o milă, pe Budurăscu și pe toți ceilalți din față sau din spate, așteptînd cu toții cuvîntul care-i atîrna pe buze. Îi simte pe toți parcă strîns uniți în așteptarea asta care-l înspăimîntă ca o ceată de tîlhari, așteptîndu-l la marginea pădurii. I-i frică de neștiut și de depărtare. Și-i frîng sufletul chipurile părintești lărgite, zgîite și nemișcate în grămada care pîndește…

— N-am făcut, domnule…

— Ei, și pentru ca să ne spui asta trebuie să ne ții atîta ? zbiară domnu, scos din fire.

— Cum, nici n-ai încercat ? intervine însă boierul, mai împăciuitor. Nu ți-a dat nici un rezultat ?

— Ba da… n… nu… nu mi-a dat… am făcut proba și n-a ieșit.

De undeva se aude distinct un șuier de ușurare, urmat îndată de un pufnet scurt dc rîs.

— Șezi jos ! poruncește domnu, neîmpăcat. Altă dată să ai bunătatea și să răspunzi îndată ce ești întrebat…

— Eh, copil, lămurește boierul cu îngăduință lucrurile ; se vede că avea el ceva-ceva în gînd, dar pesemne nu era sigur…

Doinaru s-a așezat ferindu-și fața, căci simte cum îl podidesc lacrimile de mînie și necaz. Niciodată domnu nu i-a vorbit așa dușmănește ca acum.Îi vine să strige în nasul tuturor : „Ba am făcut, dar nu vreau să spun !…” și durerea lui crește însutit cînd își închipuie acolo, aproape, lîngă tablă, pe maică-sa, plecînd, îmbujorată de rușine, ochii care licăriseră cîteva clipe de nădejde și mîndri ; de bună samă, ea tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, căci Dumnezeu i-a trimes țifrele de foc ; altfel, cum au putut ele veni din noaptea cea sură ?…

În murmur confuz, musafirii se îndreaptă spre ieșire îngrămădindu-se în jurul boierului, care le arată cheia problemei.

Prea grea, prea grea pentru mințile lor ! sînt cu toții de acord.

Iar privirea lui Doinaru îi petrece cu lumina ei șireată, căci ciuda i-a trecut. De-acuma cîmpii și zăvoaiele, și toamnele, și iernile, și primăverile sînt ale lui. Și întreaga moșie boierească e mai mult a lui decît a boierului acestuia, care nu vine pe-aici decît în preajma secerișului!

Clasa s-a ridicat acum pentru rugăciune ; iar afară, privighetoarea, care se oprise din cîntec, dădu un țipăt speriat și fugi. În fîlfîitul grăbit, Doinaru ghici parcă un rîs ce se îndepărtează… rîsul fonf al mătușii din poveste, care se ospătează cu copii…

Degeaba : tot cerul și toată zarea asta erau acum ale lui !