Ex voto

Jump to navigation Jump to search
Ex voto
de Dimitrie Anghel
Publicată în Viața românească, V, 7. iul. 1910. p. 49—57.


Prieten bun, fantomă acuma și tu, nu știu de ce-mi amintesc de tine în seara asta misterioasă...

Afară fulgeră și geamurile întunecate ale odăiei mele se luminează la răstimpuri, ca de apropierea unui albastru flutur uriaș, rătăcit prin noapte. Un suflu de vînt trece și un miros tulburător de floare de tei își face loc și se strecoară în casă, adus de cine știe unde.

Poate mireasma asta ce stăpînea romanticele nopți de iunie ale orașului adolescenței noastre să te fi adus cu ea, sau poate apropierea furtunei ce se pregătește să fi dat simțurilor mele îndurerate o limpezime deosebită.

Acum, o picătură de ploaie, ca o pietricică zvîrlită în geamuri, m-a făcut să tresar cu zgomotul ei sec, și nu știu pentru ce, în tăcerea care s-a lăsat mai mare parcă, te văd și mai lămurit.

Să n-aibă oare sufletele pace nici după moarte ?

Oricum, în țintirimul îndepărtat de țară, în care te-au îngropat ai tăi, somnul tău trebuie să fie tulburat de puterea amintirilor mele, care au fost cîndva și ale tale. De este așa, ajută-mi să le reîntregim și să scăpăm ceva din noi, din marele și înfricoșatul întuneric ce ne pîndește.

Cei ce te-au cunoscut și pe care i-ai înveselit cu bunătatea și glumele tale, și-n amintirea cărora mai stăruiești încă, vor muri și ei, și odată cu dînșii vei muri și tu, căci tu nu erai dintre aceia a căror viață începe după moarte, și ambiții postume n-ai avut.

Eu însă, care mi-am jertfit atîtea nopți ca să deprind farmecul misterios al cuvintelor, dacă îmi vei ajuta, voi încerca prin ele să te rechem din lumea umbrelor și să te fac să trăiești măcar o clipă mai mult viața pe care o iubeai cu atîta patimă.

Se face o seară furtunoasă ca șl asta, și noi suntem doi copii nevrîstnici, într-un oraș tăcut. Teiul cu flori de aur, de lîngă poartă, își trimite mirosul lui tulburător și o lîncezeală ne-a cuprins parcă pe amîndoi. Tu ești mai răsărit ca mine și mirosul acesta te neliniștește, îți dezvăluie lucruri care încă dorm în mine și pe care nu le înțeleg.

Și în tăcerea aceasta, zgomotul unor pași mărunți a trezit noaptea și te-a făcut să tresari. Da, imboldul dragostei se trezise în tine, și grădinița noastră nu te mai încăpea. Un cuvînt brutal m-a făcut să înțeleg atuncea că prietenia noastră era un obicei, o deprindere cotidiană, impusă de copilăria noastră, petrecută împreună. Decorul de vis se împrăștia, sfărîmat de cuvîntul tău brutal, și te-am lăsat să pleci singur, cu pașii tăi grei, după pașii mărunți, pe care i-am auzit după o clipă stînd locului; și apoi, depărtîndu-se în umbra acelei nopți de iunie, în care mirosul florilor de tei nu ne da pentru întăiași dată același îndemn la amîndoi.

A fost întîia mea durere de copil nevrîstnic, întîia suferință a unui visător, întîia convingere că realitatea brutală nu e partea mea pe lumea asta.

Și cum stam așa, prin lacrima ce-mi luneca din ochi, am mai privit încă o dată grădina, și noaptea mi s-a părut, oricum, divină, privită așa printr-o lacrimă...

Și am reluat lanțul, căci obiceiul e tiranic și prietenia oricum e o formă a iubirei.

După ani perduți, suntem iarăși la un loc și căutam să discernem caracterele și pornirile noastre. Vorbăreț și glumeț cum ești, evoci un palat de marmoră scumpă, cu scări monumentale, străjuite de lachei, îmbrăcați în fireturi, cu ciorapii albi, bine trași pe pulpe, și înăuntrul palatului cu portrete vechi de familie, cu arme și blazoane străvechi, un ghebos urît la față și îndemînatic la mișcări, un senior din alte vremuri, fastuos și autoritar, limbut și ghiduș.

Palatul e înconjurat de un parc străvechi ; orașul unde e clădit palatul acela e Florența, iar seniorul ghebos și ghiduș e străbunul vostru.

Vîntul cald cînd se strecura prin parc scutura roadele coapte, pe cari nimeni n-avea voie sii le culeagă. Anotimpurile aduceau fiecare florile lor, pe cari nimeni n-avea voie să le adune în mănunchiuri ; singure miresmele, pe cari nimeni nu-i stăpîn pe pămînt, rătăceau sub ramuri, se ridicau și treceau peste zidurile mari, împrăștiindu-se în lume. Ici, colo, ramuri spînzurau de copacii bătrîni, ca niște brațe rupte din umori, și seva curgea în neștire, cum picură sîngele dintr-o rană neîngrijită de nimeni, căci fantasticul senior avea drept principiu : că cine se naște într-un loc, acolo trebuie să trăiască și să moară și că fatalitatea nu o poate înlătura nimic.

Și nu știa bătrînul senior că acei dintr-o rasă cu dînsul, ramurile străvechiului său copac, odată cu luptele pentru Unitatea Italiei, aveau să plece pe alte pămînturi, aiurea, și să moară sub alt acoperămînt decît acela al palatului de marmoră, în frumosul oraș al Florenței.

Au venit vremuri grele însă, și frumoasa țară cu grămada ei de statui albe, care strălucesc la soare, cu răcoroasele fîntîni din care tritoni și fauni aruncă eternul lor joc de apă peste nimfele care înoată și se strevăd în apele limpezi din havuzuri, a rămas în urmă, iar adăpostiții palatului de marmoră scumpă, din seminția ghebosului senior, s-au împrăștiat în lume, și astfel o ramură ruptă și adusă de vînt a ajuns și pe pămîntul țării noastre.

În Iași, pe vremea aceea era belșug, și un străin ce venea din alte lumi era bine primit și îmbrățișat, căci aducea vești noi și putea povesti de alte întîmplări decît acelea obișnuite vieței noastre patriarhale. Noului venit deci îi fu lesne să se așeze, să-și cumpere o paletă și văpselile trebuincioase cu care să-și poată agonisi traiul lui și al copiilor ce aducea cu dînsul.

Din vremea aceea, în casele vechi, în rame demodate, au rămas nenumărate portrete ale boierilor de atunci, cu portul lor, chipuri blajine și triste, cu ochii limpezi de un albastru neobișnuit cerului nostru, a unui albastru pe care vremea l-a îndulcit și înseninat de mîhnirile pămîntești. Aproape toate poartă aceeași pecete, avînd parcă un aer de familie. Pinacoteca din Iași păstrează și ea dovada talentului acestui carbonar transplantat și rămas în unul din ținuturile Iașului vechi.

Aceasta era origina, și cu atît mai mare era mirarea mea cum de în tine, prieten scump, în afară de dragostea de fast, nu pusese nimica străbunul acesta artist, cu paleta lui plină de culori, pe cari parcă rîdea fericirea soarelui țării lui perdute.

Viața apoi a curs, și ca un contrast ciudat, ca-n apropierea unei primejdii de moarte pentru rasă, cel din urmă vlăstar, strîngînd parcă toată vlaga și toată seva ce mai rămăsese, a crescut frumos, puternic și dîrz, ca o dezmințire a ghebosului din Florența.

Era un exemplar unic de frumusețe omenească, dar ca o statuie minunată, făcută de un artist dintr-un pămînt obosit și netrainic, s-a năruit curînd, murind pentru cea din urmă oară în tine.

Am întrerupt notele cîteva zile și caut să reiau firul perdut... Cînd le începusem, în vazele japoneze din odaia mea erau cîteva flori. În unul, garoafe, în celălalt, trandafiri. Trandafirii, unul după altul, fețe albe și roșii și-au plecat paloarea și purpura pe marginea văzului, apoi s-au scuturat înfrățindu-se încă o dată în cădere : petale de sînge și petale de ceară... Garoafele roșii au supraviețuit rozelor, dar s-au vestejit și ele, învinse de vreme, și ceva mai mult, parcă a murit în jurul meu de cînd m-am despărțit de tine.

În răstimpul acesta am cercat să cetesc, și întîmplarea m-a făcut să cad peste o carte de povești orientale, care mi-a adus aminte de o femeie bătrînă, de un fel de Parcă, ce mă adormea cînd eram copil.

Graiul ei tărăgănat și molcom parcă a sunat în casă deșteptînd ecouri. Un pat micuț, cu un copil cu ochii mari în el, și alături pe un scăunaș, o babă bizară desfăcîndu-și tulpanele unul după altul.

Aceasta a fost Șeherezada copilăriei mele. De la dînsa, desigur, mi-a rămas pasiunea pentru fantastic, dragostea de legende și ființi supranaturale, iubirea pentru tot ce trăiește pe altă lume decît pe a noastră. Graiul ei molcom și trăgănat mă liniștea și mă făcea să uit supărările mele de copil. Vorbele ei îmi împăcau sufletul și mă linișteau ca o harfă. Ce-mi spunea, nu-mi aduc aminte, dar știu că erau povești nesfîrșite, ca un ciclu wagnerian, cu eroi neobișnuiți în poveștile noastre, cu întîmplări ce se petreceau aiurea decît pe pămînt, undeva, nu știu unde, într-un domeniu creat de fantazia și talentul ei improvizator. Cînd am început să cetesc, mai tîrziu, și am știut cine e regina Mab, nu știu de ce mi-am adus aminte de dînsa. Poate că era o zînă bătrînă și ea, și că sub tulpanele acelea, legate unul peste altul, sub turbanul acela de barizuri, se ascundea o mare poetă necunoscută, cum sunt atîtea în popor. Ochii mei obosiți clipeau, luptînd împotriva somnului, și ea parcă se făcea tot mai mică, mai mică, pînă ce dispărea. Lumina din casă se stingea și ea și apoi ziua mi se părea că e nesfîrșită în așteptarea cuvîntului ei.

Odată, dacă e adevărat că, cu cît crești în vîrstă, îți aduci aminte de lucrurile cele mai îndepărtate, am să caut, închizîndu-mi ochii, să regăsesc urma eroilor creați de fantazia nesfîrșită a Șeherezadei mele.

Precum își relua dar firul, bătrîna povestitoare, în fiecare seară, pornesc și eu cu amintirile mele. Trec peste anii de școală, atît de triști pentru noi, și într-un amurg de iarnă ne văd urcînd împreună, un drum rîpos din pădurea Bordei. De o parte și de alta, copacii închiciurați par încărcați de cristaluri. Pe drumul prăvălit înaintea noastră, o sanie țărănească încărcată greu a stat înnămolită în zăpadă. Și parcă văd încă cum stăpînul săniei, un țăran cu fața de asasin, a scos resteul de fier din jug și a început să lovească în capetele boilor, stropind zăpada cu sînge. Ochii aceia fioroși, în care ceteai pornirea la omor, i-am revăzut de atunci de multe ori în viață. Masca aceea bestială de troglodit, întîlnită la un colț de codru, am revăzut-o și în saloane, și de cîte ori am revăzut-o, mi-am adus aminte de ochii tăi buni, care se umezise de lacrămi la vederea sîngelui roșu pe catifeaua zăpezei, și singura mea părere de rău e că nu am putut fi bun ca tine în viață.

Am urmat drumul, și către seară am intrat într-o casă gospodărească, al cărui stăpîn murise nebun. Prin geamuri se vedea satul în vale, sau mai bine, se ghicea, căci bordeiele nu se vedeau, ci numai spirale albastre de fum spuneau că acolo locuiesc oameni.

Casa, nelocuită de mult, avea ceva tăinuit, parcă ascundea ceva, și într-o odaie am văzut un lucru pe care nu mi s-a mai întîmplat de atunci să-l întîlnesc, căci simțămîntul pietății, parcă, a dispărut din sufletele noastre modernizate.

În odaia aceea murise mama ta, și toate cele care povesteau o viață intimă brusc întreruptă de moarte rămăseseră la locul lor, după zeci de ani de zile. Am aprins un chibrit, și lumînarea sub abajurul de hîrtie roză a împrăștiat parcă o lumină de trandafir împrejurul ei. Oglinda ovală a consolei a prins, cît ai clipi, imaginea odăiei întunecate și a luminat-o îndepărtînd-o ca într-un vis. Din policandrul de sus, cu ramurile în lături, umbra deodată a coborît ca un painjen uriaș pe parchet. Deasupra patului, pologul roz atîrna ocrotitor, pernele fin brodate chemau parcă la hodină. Plapoma de mătasă aștepta și ea, gata așternută pentru somn. Peste plapomă, spuma unei cămăși albe, și lîngă pat, doi pantofiori, ca lăsați atunci din picioare. Alături, o măsuță, cu o cupă de cleștar, pe marginea căreia jucau lumini, cupa care primea inelele în fiecare seară. Un Crist de ivoriu, cu fața torturată sub cununa de spini, își întindea brațele deznădăjduite. Pe o sofa, o carte ne'ncepută, cu un semn la o pagină, își aștepta încă stăpînul.

Era continuarea unei vieți, o anticameră a unui mormînt, în care ierburi nemuritoare trăiau încă în vaze și în care toate încă reflectau ceea ce a fost și e cu neputință să fie iarăși. Lucrușoare intime, în argint cizelat, sticluțe de parfum pe jumătate goale stau cu toate, rînduite frumos pe o măsuță așternută cu o horbotă albă, deasupra căreia o oglindă cu basculă așteaptă încă ochii frumoși ai moartei, care se priveau în fiecare dimineață și în fiecare seară. Toate stau rînduite la locul lor, ca în minutul suprem, și ceva imaterial parcă plutește în casă, care străjuie, se înduioșează de atîta pietate și nu poate lua trup, și nu poate da glas ca să mulțumească celui ce a cristalizat amintirea ei, și a-nmărmurit, ca în palatul fermecat din poveste, mersul trecătoarei vremi. Ceasornicul oprit în clipa morții spune și el un ceas care nu va mai veni, și limba oprită străluce, nemaiputînd nici ea să dea glas, ca o ființă care a tăcut pentru totdeauna.

Și iată-mă în altă casă veche, în care am stat într-o toamnă tîrzie amîndoi, aduși de întîmplare.

E casa unui artist pe marginea Senei, rămasă moștenire unei bătrîne servitoare, care o închiria. În seara cînd ne-am mutat, țin minte că am simțit, și unul și altul, un fel de sfiiciune, ca și cum am fi surprins intimitatea unei vieți.

În atelierul vast în care lucra pictorul, tot felul de schițe și tablouri începute, portrete cu ochi întrebători ori peisagii stranii povesteau viața artistului. Într-un ungher, o bibliotecă veche cu estampe și albumuri de călătorii, cu imagini desperecheate, cu teancuri de crochiuri, însemnate în treacăt, dovedeau o sforțare omenească spre frumos. În alt ungher, o epinetă își arăta dinții de fildeș îngălbeniți de vreme.

Și tu, nu știu cum, deodată, ai încercat un acord, și un glas trist, ca al unei păsări rănite, venit dintr-un afund de pădure, a umplut odaia. Era ceva sfîșietor, o tînguire și o dojana parcă în glasul acela, pentru noii veniți, care tulburau liniștea asta.

Și e ciudat că, mai tîrziu, cînd împrumutasem casei aceștia ceva din viața noastră, cînd ne deprinsesem parcă cu lucrurile ce ne înconjurau, întrebuințîndu-le zilnic, cînd cadrul întreg, în sfîrșit, se obișnuise cu noi, numai această epinetă străveche ne rămînea hursuză și neprietenoasă. Zadarnic, de multe ori, în bătaie de joc, încercam tot soiul de cîntece, căci ea, oricît am fi variat ariile, răspundea cu același glas sinistru și sfîșietor, ca un bătrîn care ar încerca să cînte o arie veselă, murind. Plictisiți de vederea ei, într-o zi am hotărît s-o mutăm, dar cînd am încercat s-o clintim din loc, același sunet ca la început ne-a înfiorat, și întregul instrument ni s-a părut că e o bestie rănită, care rînjea la noi cu dinții ei de fildeș îngălbenit.

Și închizînd-o, am lăsat-o să stea acolo, pînă ce ne-am mutat din casa artistului.

După multe rătăciri și ani pierduți zadarnic, pentru a scăpa restul de energie ce simțeam că doarme în mine, ne-am despărțit din nou.

Era într-un zori de ziuă, după o noapte de nesomn. În neguri clopotele deșteptate începeau să plîngă, și sunetele lor venite din turle nevăzute, parcă toate îmi spuneau : Pleacă de aici cît mai e vreme !

Nu știu de ce căutam eu să pun aceste cuvinte în gura clopotelor, cînd vorbele rostite nu erau decît o rezultantă a gîndurilor mele.

Simțeam că dorm ambiții în mine, ce trebuiau fatal să moară în orașul acesta tăcut, de care mă legau atîtea amintiri. Îmi număram anii, și o groază că nu mai este vreme pentru a face ceva era să mă piardă din nou.

Eram ca un înecat ce revine la suprafață înainte de a muri și simte într-o scăpărare de fulger ce neprețuită era viața. Firele ce mă legau de tine erau rupte, de altfel, de mult. Intelectualitatea ta nu mă mai mulțumea, și în afară de plăcerile vieții fizice, nu mai era nimic comun între noi. De multe ori chiar, mi se părea ciudat cum ai rămas așa de simplu, și cu toate acestea te iubeam și simțeam nevoie de bunătatea sufletului tău. Apropierea ta mă însenina, și răzvrătirile mele se potoleau la auzul vorbelor tale blajine. De altfel, erai și iubit de toți, lucru însă pe care nu ți l-am pizmuit niciodată.

Dacă tu, care ți-ai întors acuma ochii spre altă lumină, ai mai putea ceti rîndurile aceste, m-ai ierta, desigur, și mai puțin decît mine încă, ai putea spune de ce mă iubeai și căutai între toate prieteșugul meu.

Și am plecat, văzînd fără păreri de rău cum dispărea orașul în urma mea, iar clopotele ce au sunat atunci, în zorii zilei aceleia, din nevăzutele turle, au sunat parcă un recviem al unui suflet care a murit.

Oricum, tu ai fost începutul vieții mele sentimentale, către tine a mers nevoia, care doarme în fiecare din noi, de a-și căuta un seamăn. Și apoi, eu am fost un copil trist, închis, cu melancolii întunecate, și singurătatea mea de atunci, neavînd încă o viață sufletească, nu știam cu ce s-o împoporez, și-mi era frică de dînsa.

Nu te-am ales pentru calitățile tale deosebite, căci acestea nu puteam să-mi dau seama dacă tu le aveai. Nu căutam un sprijin în tine, nu era o tovărășie de bine și de rău, de senin ori de furtună ; nu urmăream un țel comun, nu ne stimulam unul pe altul pentru o ambiție oarecare. Nu, pe atunci eram doi inactivi ce sufereau de trecerea vremei, care nu le aducea nici bucurii, nici dureri, nici mulțumiri, care să răsplătească cheltuiala vrunei energii risipite. Nedezvoltîndu-ne pe aceleași căi, era fatal să ne despărțim la o răscruce. Cetirile mele lungi și nealese poate, căci, ca unul ce nu făcusem nimic în școală, neavînd de cine să fiu povățuit și îndreptat, o sete neînchipuită de a ceti mă ajunsese. Începusem să simt frumosul, și pornirile mele, care adeseori se aprindeau și izbucneau în vorbe, nu căpătau nici un ecou de la tine. Cînd am înțeles aceasta și mi-am adunat, îndeajuns, o comoară în sufletul meu, pe socoteala căreia să trăiesc, am simțit că-mi sunt de ajuns eu singur și că mai bun prieten cu care să vorbesc și să mă înțeleg nu aș putea găsi.

Singurătatea mea mi-o înfloream eu singur și mi-o luminam cum vroiam, iar frica aceea obscură, care desigur că doarme în noi de la începutul vremilor, nevoia aceea de a-ți căuta un tovarăș contra singurătății a murit de la sine în sufletul meu.

Și n-am simțit nici o părere de bine sau de rău de această dezrobire. De altfel, desigur că nici eu nu ți-am lipsit ție, dovadă că în timp ce eu am rămas tot mai singur, tu ți-ai făcut lesne alte legături și te găseai bine în orice tovărășie.

Ne-am despărțit firesc ; cuvinte grele nu au căzut între noi, cum au căzut mai tîrziu între alte prietenii ce le-am fost legat, cuvîntul acela, piatră aruncată dintr-o praștie, care, odată, pornit, face semn unde a ajuns și care, orice ar spune unii, nu se mai poate uita niciodată.

Ultima dată cînd te-am văzut, am răscolit amintiri comune, și o clipă te-am regăsit, regăsindu-mă și pe mine, și o înduioșare neînchipuită m-a cuprins, căci am văzut, precum tatăl tău așezase lucrușoarele în odaia moartei, de la pantofiorii de lîngă pat pînă la cupa de cristal ce primea inelele în fiecare seară, că și tu aveai același cult, aceeași pietate pentru lucrurile care au fost.

O năvală bruscă de aer curat venea, parcă deschisese cineva o fereastră spre un orizont de mare, și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși, încet, încet, pe urmă tot mai tare, pînă s-au pierdut din nou într-o vagă armonie, ca atunci cînd ți se pare că începe să cînte liniștea ea însăși...

Și am văzut cu ochii amintirei orașul bătrîn, casele noastre părintești, cu vița de vie care plîngea în fiecare primăvară boabe clare de apă, limpezi ca întîiele noastre lacrimi. Bătrînii noștri au prins din nou ființă, siluete vechi au început să se strecoare pe străzi, copaci tăieți s-au ridicat din nou întinzîndu-și umbrarul deasupra porților, slugi îmbătrînite pe lîngă casele boierești și-au reluat locul și taifasul în pragul porților. O lume întreagă de morți și de moarte, de priveliști și decoruri ce nu mai sunt au ieșit ca din pămînt și m-au zguduit ca de apropierea unor vedenii.

Farmecul amintirilor le-a dat toată melancolia, și acum, cînd încerc să le fixez, mi se pare că sunt un copil ce se joacă, suflînd așternutul ușor de praf ce s-a depus peste o lume veche.

Prietenia nu e decît o formă vană a amorului, și numai amorul te poate robi pînă într-atîta, încît să uiți de toate și să nu trăiești decît pentru el.

Întîlnirea lui e covîrșitoare, și între tine și viață se lasă ca o cortină, după care se agită și aleargă lumea care ți-a devenit străină. Pe căile opuse pe care am apucat, tîrziu, la o răscruce de drum, l-am întîlnit fiecare sub osebite înfățișări. Al meu purtînd o mască de melancolie și deznădejde, al tău, de fericire și de voluptate, și legăturile dintre noi s-au desfăcut, firește, și mai mult. Singurătatea mie mi-a devenit mai trebuincioasă, ca să pot sta mai bine cu masca tragică de vorbă...

Și atunci, sentimentalismul bolnăvicios de odinioară s-a prefăcut la mine-n ironie, cuvîntul de dragoste în sarcasm, lacrima, de multe ori în piatră scumpă. Apoi am chemat în jurul meu ura și pisma, și acestea mi-au fost o adevărată voluptate, căci este o voluptate și aceea a danțului între pumnale.

Astfel am ajuns să ucid în mine amorul, după cum ucisesem și prietenia, căutînd să mă pregătesc pentru voluptăți viitoare, în ființa aceleia ce le-ar îmbrăca pe amîndouă.

Tu însă, căruia-i era dat să te poți bucura de toate, cu sufletul tău liniștit, n-ai avut norocul și te-ai reîntors printre umbre.

Recitesc aceste amintiri, aduse toate într-o seară furtunoasă, de un miros vag de floare de tei, și-mi spun că poate fluturul acela albastru ce-și dezvălea aripele fosforescente, în dreptul geamurilor mele, era sufletul tău întristat, ce rătăcea prin noapte și revenea să-și vadă prietenul anilor tineri.

Rămîie dar aceste ca un ex voto în amintirea ta, și dormi liniștit în țintirimul îndepărtat de țară unde te-au îngropat ai tăi.

Și de acuma clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut unde am copilărit amîndoi întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, bucure-se și tînguiască-se pentru alții, că pentru noi nu mai au pentru ce suna...