Evoluția literară și structura socială

Jump to navigation Jump to search
Evoluția literară și structura socială
de Garabet Ibrăileanu


Într-un articol din năurmăî-rul trecut, am încercat să arăt dependența strânsă a literaturii române de realitățile naționale. Această dependență am ilustrat-o prin diferite considerații asupra naturii influențelor străine, care au fecundat spiritul național și au înlesnit apariția și dezvoltarea literaturii române.

Dar această teză se poate dovedi și prin alte fapte din istoria literaturii noastre.

Să ne oprim asupra unuia din cele mai concludente: evoluția deosebită a literaturii naționale în Moldova, Muntenia și Ardeal.

I[modifică]

Mai întâi, deosebirea dintre Ardeal și cele două "Principate".

În prima epocă a literaturii noastre beletristice, Moldova și Muntenia au o literatură scrisă de boieri (Conachi, Văcăreștii, Momuleanu, om de casă boierească; pe atunci, numai boierii se puteau cultiva), o poezie lirică influențată de literatura franceză și de cea grecească nouă. În Ardeal însă, în același timp, apare o literatură epică și didactică, cu caracter popular, scrisă de intelectuali ieșiți din popor (acolo poporul a avut putința să se cultive mai devreme), rămași legați de popor, căci în Ardeal nu existau clase superioare naționale, care să absoarbă și să "boierească" pe intelectuali. E vorba de scriitori ca Aron, Barac etc., cu opere ca: Leonat bețivul și Dorofata femeia sa, Istoria lui Arghir și a preafrumoasei Elenei, Risipirea cea din urmă a Ierusalimului etc.

Deosebirea se datorește, așadar, condițiilor istorice, structurii deosebite sociale, extracției deosebite a scriitorilor, influențelor străine diferite.

În epoca următoare, patruzecioptistă, literatura beletristică din Ardeal e inferioară celei din Principate. Ea însă seamănă cu cea de dincoace de munți pentru că acum, și în Ardeal, și în Principate, domină aceeași stare sufletească: sentimentul de redeșteptare și dezrobire națională și de înnoire socială. Apoi, scriitorii din Ardeal și Principate acum nu se mai deosebesc ca în epoca precedentă: intelectualul ardelean nu mai este atât de departe de boierinașul moldovan, intelectual și el, și mai ales de burghezul intelectual muntean, în definitiv și el un om din popor. Am subliniat mai sus cuvântul "mai ales", pentru că acestei apropieri mai mari între scriitorii ardeleni și munteni îi corespunde și o mai mare asemănare între literatura ardeleană și cea muntenească decât cea moldovenească. În adevăr, literatura ardeleană, ca și cea muntenească, e mai "patruzecioptistă" decât cea moldovenească.

Dar, în această epocă, Ardealul nu produce nimic viabil, decât doar Răsunetul (Deșteaptă-te, române!) al lui Andrei Mureșanu. Restul -- maculatură, dar aceasta nu are a face, căci oricât de slabă ar fi producția literară, ea tot oglindește o epocă.

Cauzele superiorității Principatelor sunt multe: cultura franceză, mai potrivită spiritului românesc decât cea germană (și ungurească); posibilitatea de cultură mai mare în Principate decât în Ardeal, căci în Principate sunt clase mai bogate, care se pot cultiva mai mult; posibilitatea, în Principate, a unui răgaz, care face cu putință luxul artei, pe când în Ardeal energia trebuia cheltuită în lupta vieții și în lupta grea națională; superioritatea numerică a românilor din Principate, deci un câmp mai larg de selecție și o psihologie socială mai bogată; slăbiciunea curentului latinist (fatal limbii și deci creației artistice), curent covârșitor în Ardeal; (poate) o mai mare putere și repegiune de asimilare (a culturii străine) a românilor din principate , din cauza amestecului de rase în pătura orășenească; libertatea mai mare decât în Ardealul oprimat. (Aceste deosebiri au existat în toată vremea, de aceea literatura de peste munți a fost în toate epocile inferioară celei din Principate și cantitativ, și calitativ.)

În epoca următoare, a lui Eminescu, Ardealul se deosebește de Principate din nou, radical, ca și în epoca lui Conachi. În Ardeal (Slavici, Coșbuc etc.), literatura e obiectivă, clasică, optimistă, cu caracter țărănesc, pe când în Regat (Eminescu, Vlahuță, Caragiale, Delavrancea: "proletari intelectuali"), e intelectualistă, criticistă, antiburgheză și în genere pesimistă și romantică; ori (Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voinești: boierinașii), cu caracterele înșirate mai sus, minus pesimismul și romantismul.

Cauza deosebirii dintre Ardeal și Regat este, credem, următoarea: în Regat se introduseseră formele noi, care distruseseră ori amenințau clasele vechi, pozitive, boieri, meseriași, țărani, răzeși, din care se recrutează, dezrădăcinându-se, scriitorii. Scriitorii vremii reprezintă durerile mari și ridicolele produse de îmburghezire a țării. În Ardeal însă, poporul român, oprimat de unguri, e tot în situația de mai înainte, -- numai cât acum, după 1848, spiritul "revoluționar" nu mai "domnește în lume", iar literatura o fac fiii de țărani, care, ca și mai înainte, sunt legați de clasa lor, nu se simt, ca cei din Regat, declasați, rupți de clasa lor, stingheriți, "singuri". Ei au, pe la sfârșitul epocii, un singur "eminescian", pe Popovici-Bănățeanu, fiu de târgovăț, de meseriaș (nu de țăran) -- dintr-o clasă tânjitoare și rupt si de această clasă, și deci singur și fără atingerea lui Anteu. Replica lui Popovici-Bănățeanu, la noi, și deci în sens invers, e dată de Creangă, care (personalitate puternică; incult; preot; institutor; trăind în vremuri mai vechi decât ceilalți și deci mai ușoare, și păstrând viu în suflet imaginea vieții din Humulești dinainte de formele noi; trăind o viață de târgovăț fără pretenții etc.) a putut rămânea țăran, ca Slavici și Coșbuc, și a făcut excepție în epoca eminesciană.

Dar ca să ne explicăm și mai bine literatura din Ardeal, trebuie să avem în vedere încă un fapt: influența "Junimii", care contribuie mult la vindecarea literaturii de o mulțime de scăderi. Așadar, Ardealul beneficiază de progresele generale ale literaturii române, și astfel un Slavici și un Coșbuc pot fi scriitori adevărați -- și nu ca predecesorii lor ardeleni. Progresul artistic e general la toți românii, indiferent de conținutul ori de tendința operei lor. Acest progres e un fapt câștigat pentru toate școlile literare, pentru toate genurile, din toate părțile românimii.

De la 1900 încoace (Sadoveanu, Goga, Agârbiceanu etc.), Ardealul și Regatul se întâlnesc, sau, mai just, literatura din Ardeal rămânând ca și mai înainte (căci condițiile de acolo nu s-au schimbat), literatura din Regat, sau o bună parte din ea -- cea care caracterizează epoca aceasta nouă, adică cea apărută acum -- începe să semene cu cea ardeleană, pentru că în Regat s-au întâmplat fenomene mari (concretizate în criza cea mare de la 1900), care au determinat o mișcare de regenerare prin întoarcerea către cei de jos. Din acest fapt au rezultat câteva sentimente noi: interes pentru viața concretă a țărănimii, dorința de a face din această clasă o valoare politică, încredere în rezultatul așteptărilor, așadar părăsirea subiectivismului și pesimismului, în sfârșit, stări sufletești ca ale intelectualilor ardeleni. (Cum se știe, chiar și cultura noastră din Regat începe să se ardelenizeze puțin, prin unii oameni, ca Aurel Popovici, Scurtu, Chendi etc.)

II[modifică]

Dar nici Moldova și Muntenia nu evoluează la fel. Firește că deosebirea e mai mică decât între ele și Ardeal. De aceea le-am și putut considera laolaltă față de Ardeal.

Poeții boieri din Moldova sunt mai "vechi" decât Văcăreștii. Conachi cânta aproape numai dragostea, o dragoste senzuală, de o senzualitate specială, s-ar putea zice, o dragoste fanariotă. Văcăreștii, și mai ales Iancu, au în poezia lor și altfel de sentimente, cântă și altfel de idealuri: patria, unirea etc. Conachi e ucenic numai al pseudoclasicismului vremii, pe când la Iancu Văcărescu, uce nic al aleluiași pseudoclasicism, observăm și alte influențe -- el traduce chiar și din "La Martin", poetul generației următoare, și apreciază pe scriitorii noi, pe un Cârlova și Grigore Alexandrescu. Dar chiar și la primul Văcărescu, cel din veacul al XVIII-lea, la Ienache, observăm noutăți: vorbește de a "patriei cinstire", o dată se inspiră din Goethe (ori dintr-un izvor al lui Goethe) altădată, din poezia populară. Iar un fiu al său, dintr-un cântec de frunză.

"Noutatea" aceasta, relativă, a scriitorilor munteni trebuie pusă în legătură cu specializarea muntenilor în "noutăți", cu caracterul mai novator, mai revoluționar al Munteniei, cu ivirea mai de timpuriu acolo a ideilor ori mișcărilor libere (vezi articolele dlui I. C. Filitti din această revistă: polemica sa cu dl Barnoschi) -- fapte care se explică prin pătrunderea mai puternică și mai timpurie în Muntenia a ideilor Revoluției Franceze. În adevăr (vezi detalii în Pompiliu Eliade), Bucureștiul a fost unul din centrele principale ale culturii grecești și ale mișcării de eliberare a Greciei. Ideile Revoluției Franceze se răspândesc încă de la început în burghezia grecească din București, din care se alcătuia Eteria lui Rhigas. Ideologia acestei "societăți" o formează ideile Revoluției Franceze, de care s-a contagiat și boierimea munteană. Pe de altă parte, ideile Școlii ardelene (tot revoluționare) au pătruns și ele mai puternic și mai de timpuriu în Muntenia. Și or mai fi și alte cauze pentru care Muntenia este de la început mai "înaintată" decât Moldova.

În epoca următoare, a lui Alecsandri, Moldova e stăpânită de curentul critic, de cel poporan și de cel isto ric; literatura ei e mai obiectivă; Moldova creează proza românească și critica socială.

Muntenia, în epoca aceasta, este entuziastă, lirică, lipsită de curentele mai sus-amintite. (Odobescu apare cu douăzeci de ani mai târziu decât critica moldovenească, și e singur, și e ucenicul Moldovei. Ion Ghica -- care, dacă ar fi trăit în Moldova, ar fi fost probabil un mare prozator epic și un crtitic --, și-a scris Scrisorile după ce trecuse vremea prozei și criticii moldovenești.) Cauzele acestei deosebiri dintre Moldova și Muntenia, din epoca aceasta, le-am arătat adesea; câteva le-am amintit și mai sus, căci sunt comune și epocii anterioare. Cea mai importantă acum e faptul că în Moldova pătura vie, novatoare, o formează boierinașii, moderați și prin însăși psihologia de clasă, și prin faptul că erau depozitari ai unei tradiții culturale mai puternice și mai vechi (ceea ce e un element ponderator), pe când în Muntenia, pătura vie și novatoare e alcătuită și din boierinași (și am văzut că în Muntenia și clasa boierească e mai "înaintată"), și din burghezi, adică dintr-o clasă mai revoluționară, din aceea care se influențase mai mult de ideile Revoluției Franceze. (Desigur că burghezia bucureșteană de la 1848 era, în parte, vechea burghezie grecească dinainte de 1800, acum românizată, acea burghezie care, în vremea Revoluției Franceze, era atât de entuziasmată de ideile noi.)

În epoca lui Eminescu, critica teoretică rămâne în Moldova, dar critica în forme de artă se mută în Muntenia, pentru că acum formele noi și-au dat rezultatele, iar clasa care a rezultat, burghezia, era în Muntenia, și nu în Moldova.

Moldova criticase ridicolul unei alte societăți de tran ziție, izvorând din amestecul de Orient și franțuzism, cel de la 1840. E teatrul lui Alecsandri. Acum, amestecul acesta nu mai era clasa Cucoanei Chirița, ci burghezia, și cum în Moldova nu exista burghezie, nu avea cum să apară aici un "Alecsandri" al acestei epoci. El a apărut unde era lumea de tranziție, adică burghezia. A apărut deci în Muntenia. E Caragiale, care e "Alecsandri" al epocii sale. La opera lui Caragiale trebuie să adăugăm și o parte din proza lui Delavrancea, unde acest nuvelist își arată aversiunea pentru clasa creată de formele noi.

În schimb, lirismul se mută în Moldova (Eminescu și școala lui), pentru că, dacă în vremea idealurilor de redeșteptare, sentimentul dominant al păturii culte, speranța, era mai puternic în Muntenia -- și deci acolo a înflorit lirismul --, apoi, sentimentul dominant al păturii culte, de după întoarcerea formelor noi, jalea pentru ruina ori amenințarea claselor vechi, pozitive, lovite de formele noi, trebuia să fie mai puternic în Moldova, unde aceste clase au fost mai lovite, unde nu s-a produs nimic ca compensare, căci Moldova a sărăcit în toate clasele ei, pe când Muntenia s-a îmbogățit măcar în clasa ei cea nouă. Să se adauge că în Moldova boierimea a sărăcit total și repede, că puțina burghezie din Moldova era străină; că meseriașii moldoveni au fost învinși de străini; că Moldova își pierduse capitala [...] -- în sfârșit numai dureri și dezastre. Firește că pesimismul moldovenesc nu e produs de-a dreptul de aceste lucruri. Ele au produs numai o stare de suflet deprimată, o tânjire, care a fost atmosfera morală a Moldovei. Tristețea aceasta a vechilor clase și lucruri distruse a existat, firește, și-n Muntenia, într-o măsură mai mică, și un ecou al acestei tristeți în literatura Munteniei sunt unele bucăți ale lui Delavrancea, ca Ziua, Odinioară și acum etc., și chiar Caut casă a puțin sentimentalului Caragiale.

Dar odată cu înjghebarea în București a unei vieți orășenești mai complicate, odată cu "forma nouă", care e capitala țării, apare acolo și o parodie a literaturii urbane străine: macedonskismul, de care am vorbit în articolul din năumăîrul trecut.

Așadar, pe cât condițiile au fost deosebite în Ardeal,

Moldova și Muntenia, pe atât și literatura din aceste trei ținuturi românești a fost deosebită, în tot timpul evoluției ei -- atât e de adevărat că literatura e strâns legată nu numai de caracterul specific național, ci și de realitățile sociale culturale.

După 1900 -- în ultima epocă literară --, când procesul de formare al țării celei noi s-a isprăvit, când Unirea Principatelor s-a desăvârșit, când, în sfârșit nu mai este Moldova și Muntenia, ci România, deosebirile dintre literatura Moldovei și Munteniei încep să se șteargă. Cu toate acestea, tot rămân câteva. Este una, care e un simplu fapt și sare în ochii oricui: proza e un gen mai mult moldovenesc. Numărul prozatorilor moldoveni e covârșitor: Hogaș, Sadoveanu, Jean Bart, Gârleanu, Spiridon Popescu, Pătrășcanu, Radu Rosetti, Cazaban, N. N. Beldiceanu, I. I. Mironescu, Lucia Mantu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, G. Brăescu, ca să numesc numai pe cei care și-au scos scrierile în volum, și fără să mai pun la socoteală pe Anghel, considerat, și cu drept cuvânt, mai ales ca poet.

Această bogată proză moldovenească din epoca ultimă nu este o noutate a epocii. De la început, cum s-a văzut, Moldova este ținutul prozei românești. Este chiar cre atoarea ei, cu C. Negruzzi. Am văzut că în perioada eminesciană Moldova împarte gloria cu Muntenia. Dar și în perioada aceasta, cu toate că stă în fruntea poeziei lirice, Moldova nu e neglijabilă nici în privința prozei. Dacă proza caracteristică a epocii e mai ales muntenească (Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voinești, dar și Vlahuță), apoi și Moldova contribuie la îmbogățirea acestui gen. Creangă e un scriitor cât și Eminescu de mare. Vlahuță nu e un creator, desigur (afară decât în Dan), dar proza lui a fost un instrument de îmbogățire și rectificare a limbii literare, prin introducerea, cu gust, a elementelor populare în stilul cult, prin introducerea, cu îndrăzneală, dar cu tact, a neologismelor în limbă și prin grija de perfecțiune a formei. Iar Eminescu, în Făt-Frumos din lacrimă și mai ales în Sărmanul Dionis, a creat stilul "artistic" al prozei, stilul care nu spune, ci arată, care traduce în culori și imagini -- care a fost apoi și al lui Delavrancea, cu mai puțin succes. Înainte de Eminescu, am avut stiluri frumoase în proză, stilul clasic, la C. Negruzzi, și într-o măsură la Alecsandri, stilul poetic la Odobescu; dar stil artistic care să redea senzații, ca la Eminescu din bucățile citate mai sus, n-am avut.

Fiindcă asociația de idei ne-a adus sub condei numele celor mai buni stiliști dinainte de Creangă și de dl Sadoveanu -- pe al lui C. Negruzzi, Odobescu și Eminescu --, să nu trecem fără a observa că toți acești trei scriitori au cunoscut, au cercetat, au studiat și literatura populară (pe care unii au și adunat-o), și literatura istorică veche. Se poate oare închipui stilul lor fără această învățătură? Cu alte cuvinte, se poate stil fără limbă? Cât despre stilul lui Creangă și al dlui Sadoveanu, nu mai este nevoie de nici o discuție. Creangă este însuși poporul, iar dl Sadoveanu este urmașul lui Neculce și al creatorilor poeziei populare.

Dar cu aceste considerații am intrat în altă ordine de idei. În articolul de față am voit să arătăm numai că literatura română a evoluat deosebit în cele trei ținuturi românești și că această deosebire se datorește faptului că realitățile sociale și culturale au variat de la un ținut la altul. Așadar, am căutat să aducem încă o dovadă a dependenței literaturii de realitățile naționale -- acest articol fiind o completare a celui din năumăîrul trecut.

["Viața românească", 1925, nr. 3]