Eugénie Grandet/Capitolul 6

Jump to navigation Jump to search
←←Mâhniri de familie Eugénie Grandet de Honoré de Balzac
(Așa merge lumea)
Încheiere→→


La treizeci de ani, Eugénie nu cunoștea încă nici una din fericirile vieții. Copilăria-i, searbădă și tristă, se scursese alături de o mamă a cărei inimă neînțeleasă și jignită nu avusese parte decît de durere. Părăsind bucuroasă viața, această mamă își plîngea fata fiindcă mai avea de trăit și-i lăsă în suflet veșnice păreri de rău. Prima și singura dragoste a Eugéniei era pentru ea un prilej de melancolie. După ce-și întrezărise iubitul doar cîteva zile, îi încredințase inima între două sărutări primite și date pe furiș; apoi el plecase, punînd o lume întreagă între ea și dînsul. Dragostea aceasta, blestemată de tatăl ei, aproape că o costase viața mamei și nu-i aducea decît dureri amestecate cu fragile speranțe. Astfel, pînă atunci se avîntase spre fericire, irosindu-și puterile fără a le împrospăta, în viața sufletească, ca și în cea trupească, există o aspirație și o respirație: sufletul are nevoie să absoarbă sentimentele altui suflet și să și le însușească, pentru a i le reda mai bogate. Fără acest minunat fenomen omenesc, inima n-are viață: îi lipsește aerul, suferă și piere.

Eugénie începea să sufere. Pentru dînsa averea nu era nici putere, nici mîngîiere; ea nu putea trăi decît prin dragoste, prin religie, prin credință în viitor. Iubirea îi înlesnise să-și explice veșnicia. Inima ei și Scriptura, îi dezvăluiseră două lumi, pe care le aștepta. Zi si noapte se cufunda în două gînduri fără sfîrșit, care pentru ea nu erau poate decît unul și același. Se închidea în sine, iubind și crezîndu-se iubită. De șapte ani pasiunea ei cotropise totul. Comoara ei nu erau milioanele, ale căror venituri se îngrămădeau, ci caseta lui Charles, cele două portrete atîrnate deasupra patului, giuvaerele răscumpărate de la tatăl ei, înșirate falnic pe un strat de vată într-un sertar al scrinului; degetarul mătușii, de care se slujise mama ei și pe care îl punea în fiecare zi, cu sfințenie, ca să lucreze la broderie ― pînza Penelopei[1] ― începută numai ca să-și pună în deget acel aur plin de amintiri.

Nu părea nimănui de loc cu putință că domnișoara Grandet ar fi vrut cumva să se mărite în timpul doliului. Adînca-i cucernicie era destul de cunoscută. Astfel, familia Cruchot, a cărei politică era cu înțelepciune și iscusință condusă de bătrînul abate, se mărgini să stea prin preajma moștenitoarei, copleșind-o cu atențiile cele mai afectuoase.

În fiecare seară, sala se umplea de o adunare alcătuită din cei mai aprinși și mai devotați Cruchotini ai ținutului, care se străduiau să ridice în slavă tînăra amfitrioană pe toate isonurile. Ea își avea acum medicul casei, duhovnicul, șambelanul, doamna de onoare, prim-ministrul, mai cu seamă cancelarul, un cancelar care voia să-i spună totul. De-ar fi vrut moștenitoarea să aibă un paj, îndată cu toții l-ar fi găsit. Era o regină, cea mai dibaci și slugarnic lingușită dintre regine. Lingușirea nu purcede niciodată de la suflete mari; e apanajul sufletelor mărunte, ce izbutesc să se mai micșoreze încă, pentru a intra mai deplin în sfera vieții persoanelor în jurul cărora gravitează. Lingușirea presupune un interes. Astfel, lumea ce se aduna în fiecare seară la domnișoara Grandet, pe care o numeau domnișoara de Froidfond, izbutea de minune s-o copleșească cu laude. Acest concert de măguliri, ceva cu totul nou pentru Eugénie, o făcură la început să roșească; dar pe nesimțite, oricît de grosolane ar fi fost complimentele, urechea i se obișnuise într-atît cu slăvirea frumuseții sale, încît dacă cineva ar fi găsit-o urîtă, aceasta i-ar fi rănit amorul propriu mult mai amar decît acum opt ani. Apoi sfîrși prin a asculta cu plăcere asemenea dulcegării, pe care le punea în taină la picioarele idolului său. Se obișnuise treptat sa fie tratată ca o regină și să-și vadă curtea plină în orice seară.

Domnul președinte de Bonfons era eroul acestui mic cerc, în care spiritul, persoana, cultura, amabilitatea lui erau atît de prețuite. Unii spuneau că în ultimii șapte ani își mărise considerabil averea; că domeniul Bonfons aducea cel puțin zece mii de franci venit anual și că era cuprins, ca toate moșiile Cruchoților, în vastele latifundii ale moștenitoarei.

― Știți, oare, domnișoară, întreba un alt musafir, că Cruchoții au patruzeci de mii de livre anual?

― Plus economiile lor, reluă o bătrînă Cruchotină, domnișoara Gribeaucourt. Un domn din Paris a venit nu demult să-i ofere domnului Cruchot două sute de mii de franci pe biroul său de notariat. Trebuie să-l vîndă, dacă va fi numit judecător de pace.

― Vrea să-i urmeze domnului de Bonfons la președinția tribunalului si-și ia măsurile din timp, răspunse domnișoara d`Orsonval. Căci domnul președinte va deveni consilier, apoi președinte la curte, are prea multe însușiri ca să nu ajungă.

― De, e un om foarte distins, spunea un altul. Nu găsiți, domnișoară?

Domnul președinte căutase să se adapteze rolului pe care ținea să-l joace, în ciuda vîrstei sale de patruzeci de ani, în ciuda feței sale smolite și morocănoase, ofilită precum sînt aproape mai toate fețele judecătorești, se spilcuia ca un june, se juca cu o varga, nu trăgea tabac pe nas la domnișoara de Froidfond, venea mereu cu cravată albă și cu cămașă al cărui jabou în falduri mari îi dădea o înfățișare de curcan. Vorbea pe un ton intim cu frumoasa moștenitoare, spunîndu-i „Scumpa noastră Eugénie”, în sfîrșit, în afară de numărul mai mare de persoane, în afară de înlocuirea letonului prin whist și în afară de lipsa răposaților, a domnului și a doamnei Grandet, scena prin care începe acest episod al povestirii era aproape cea din trecut. Haita urmărea și acum pe Eugénie și milioanele ei; dar, fiind mai numeroasă, haita de acum lătra mai puternic și încercuia cu mai vîrtoasă dibăcie prada. Daca Charles s-ar fi întors din fundul Indiilor, ar fi regăsit aceiași oameni și aceleași interese. Doamna des Grassins, față de care Eugénie se arăta plină de bunătate și de drăgălășenie, continua să mai zădărască și acum pe Cruchoți. Dar acum, ca și atunci, chipul Eugéniei domina tabloul; ca și atunci, Charles era suveran. Totuși, ceva se schimbase. Buchetul, oferit odinioară Eugéniei la aniversarea ei, de către președinte, era acum nelipsit. Seară de seară, aducea bogatei moștenitoare un mare și preafrumos buchet, pe care doamna Cornoiller îl înfigea în vas cu ostentație și apoi îl arunca pe ascuns într-un colț al curții, îndată ce oaspeții plecau.

La începutul primăverii, doamna des Grassins încercă să tulbure fericirea Cruchoților, vorbind Eugéniei despre marchizul de Froidfond, a cărui casă ruinată putea să se refacă dacă moștenitoarea ar fi voit să-i înapoieze pămîntul printr-o căsătorie. Doamna des Grassins flutura ispititor titlul de pair și acela de marchiză și, luînd surîsul ironic al Eugéniei drept aprobare, afirma pretutindeni că însurătoarea domnului președinte Cruchot nu era așa de înaintată, cum se credea. ― Cu toate că domnul de Froidfond are cincizeci de ani, spunea ea, nu pare mai în vîrstă decît domnul Cruchot; e văduv, are copii, dar e marchiz, va fi pair al Franței și, în vremurile astea, mai găsește, dacă poți, un asemenea mariaj! Știu precis că moș Grandet, cînd și-a împreunat pămînturile cu Froidfond, avea de gînd să se înrudească cu marchizii. Mi-o spunea adesea. Era mare mehenghi moșulicul!

― Cum, Nanon, întrebă Eugénie într-o seară, cînd se pregătea de culcare, să nu-mi scrie măcar o dată în șapte ani?

În vreme ce acestea se petreceau în Saumur, Charles făcea avere în Indii. Fleacurile cu care plecase într-acolo se vînduseră foarte bine. Înjghebase la iuțeală o sumă de șase mii de dolari. Trecerea ecuatorului îl făcu să se lepede de multe prejudecăți; află că cea mai bună cale de a se îmbogăți era, în zonele tropicale, precum și în Europa, negustoria de oameni. Sosi deci pe coastele Africii și făcu negoț cu negri, adăugind la el și negoțul mărfurilor ușor de schimbat pe feluritele piețe, unde îl duceau interesele. Desfășură în afaceri o activitate care nu-i lăsa nici o clipă de răgaz, îl stăpînea dorința de a se întoarce la Paris cu toată faima unei mari averi și de a cîștiga o situație mai strălucită decît aceea din care se rostogolise. Tot învîrtindu-se printre oameni și cutreierînd mereu țări, tot cercetînd moravuri contradictorii, ideile lui se schimbară și ele, deveni sceptic. Nu mai avu o noțiune clară despre ce e just și injust, văzînd că într-o țară se socotește virtuos ceea ce în alta trece drept crimă, în necurmata goană după interesele materiale, i se răci, i se strînse și i se usca inima. Sîngele Grandeților își urma destinul; Charles deveni aspru și hrăpăreț. Vîndu chinezi, negri, cuiburi de rîndunele, artiste, copii; făcu camătă în stil mare. Deprinzîndu-se cu frauda vamală, se făcu și mai puțin scrupulos față de drepturile omului. Se ducea la Saint-Thomas să cumpere pe prețuri de nimic mărfurile furate de pirați și apoi le vindea pe piețele unde lipseau. Dacă nobila și curata imagine a Eugéniei îl întovărășise în prima călătorie, ca acea icoană a Fecioarei, pe care marinarii spanioli o pun la prora vasului, și dacă atribuia primele lui izbînzi influenței magice a rugăciunilor fierbinți rostite de dulcea copilă, mai tîrziu negresele, mulatrele, albele, iavanezele, apoi orgiile și aventurile prin diferite țari șterseră cu totul din inima sa amintirea verișoarei din Saumur, casa, băncuța, sărutul de pe coridor, își amintea doar de grădinița cu ziduri vechi, pentru că acolo începuse soarta lui aventuroasă; dar își renega familia: unchiul lui era un cîine bătrîn, care-i furase giuvaerurile; Eugénie nu mai era nici în inima, nici în gîndurile lui; ocupa doar un loc în afacerile sale ca o creditoare a unei sume de șase mii de franci. Acestei purtări și acestor gînduri se datora tăcerea lui Charles Grandet. În Indii, la Saint-Thomas, pe coasta Africii, la Lisabona și în Statele Unite, speculantul, ca să nu-și compromită numele, luase pseudonimul de Sepherd. Cari Sepherd putea, fără primejdie, să se arate neobosit, neînfricat, nesățios, ca omul care, hotărît să facă avere quibus cumque viis[2], se grăbește să scape de ticăloșie, pentru a rămîne apoi om cinstit pe tot restul vieții.

În acest fel, izbînda sa fu grabnică și strălucită, în 1827 se întoarse deci la Bordeaux pe frumosul bric Marie-Caroline, care aparținea unei case de comerț regaliste. Aducea cu el un milion nouă sute de mii de franci în trei butoaie cu praf de aur, bine cetluite cu cercuri, din care nădăjduia să tragă cîștig de șapte sau opt la sută la Paris. Pe același bric se afla un gentilom al maiestății-sale regelui Carol al X-lea, domnul d'Aubrion, un bătrînel, care făcuse nebunia să se căsătorească cu o femeie la modă, a cărei avere era în insulele tropicelor. Ca să facă față la risipa doamnei d'Aubrion se dusese să-i lichideze proprietățile. Domnul și doamna d'Aubrion din casa d'Aubrion de Buche, al cărei ultim înaintaș de primul rang murise în 1789, n-aveau decît un venit de douăzeci de mii de livre și o fată destul de urîtă, pe care maica-sa voia s-o mărite fără zestre, căci averea ei de-abia îi ajungea ca să trăiască la Paris. Această încercare părea cu prea puține șanse de izbînda tuturor oamenilor de lume, cu toată iscusința pe care ei o atribuie femeilor la modă. Dar chiar și doamna d'Aubrion ajungea la desperare aproape cînd se uita la fiică-sa și se gîndea să încurce cu dînsa pe oricine ar fi fost, fie chiar și pe un ahtiat de noblețe.

Domnișoara d'Aubrion era lungă, ca insecta ce-i purta numele, slabă, plăpîndă, cu o gură disprețuitoare, spre care cobora un nas prea lung, galben-vinețiu, în starea lui normală, gros și înroșit la vîrf, după orice masă, un fel de fenomen vegetal, foarte displăcut mai ales pe o față palidă și posomorîtă, în sfîrșit, era așa cum ar fi dorit-o să fie o mamă în vîrstă de treizeci și opt de ani, încă frumoasă și cu veleități încă de cuceriri. Dar pentru a răscumpăra asemenea cusururi, marchiza d'Aubrion îi transmisese fetei sale multă dinstincție, o supusese unei igiene care menținea provizoriu nasul la o culoare rezonabilă, o îmbrăca cu gust, o învățase manierele elegante și acele melancolice priviri, care rețin bărbații și îi fac să creadă că au găsit îngerul îndelungă vreme zadarnic căutat; o mai învățase să arate piciorul ca să i se admire finețea, în clipa cînd nasul avea obrăznicia să roșească; în sfîrșit, scoase din fiică-sa tot ce se putea scoate.

Cu ajutorul unor mîneci mari, al unor corsaje mincinoase, ale unor rochii înfoiate și bogat garnisite, al unui corset foarte strîns, obținuse produse feminine atît de curioase, încît spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit să le expună la muzeu. Charles se împrieteni mult cu doamna d'Aubrion, care tocmai această prietenie o dorea. Cîteva persoane pretindeau chiar că în timpul călătoriei frumoasa doamnă d'Aubrion recursese la toate mijloacele spre a cuceri un ginere atît de înstărit.

Debarcînd la Bordeaux în iunie 1827, domnul, doamna, domnișoara d'Aubrion și Charles traseră la același hotel și plecară împreună spre Paris. Palatul d'Aubrion era încărcat de datorii, Charles trebuia să-l descarce. Mama pomenea mereu despre bucuria ce ar avea-o să cedeze parterul ginerelui și fiicei sale. Neîmpărtășind prejudecățile domnului d'Aubrion asupra nobleții, îi făgăduise lui Charles Grandet că va obține de la bunul rege Carol al X-lea o ordonanță regală care îi va îngădui lui Grandet să poarte numele d'Aubrion, blazonul, și să moștenească moșia Aubrion, în schimbul constituirii unui majorat[3] de treizeci și șase de mii de livre, venit anual, cu titlul de senior de Buche și marchiz d'Aubrion. Unindu-și averile, trăind în bună înțelegere și obținînd sinecuri, veniturile palatului d'Aubrion ar fi putut să se ridice la o sută și cîteva mii de livre.

― Iar cînd ai o rentă de o sută de mii livre și an nume, o familie care e primită la curte, căci te voi face să fii numit gentilom în serviciul regelui, poți deveni tot ce vrei! îl încredința ea pe Charles. Vei fi, după poftă, prefect, secretar de legație, ambasador. Carol al X-lea îl iubește mult pe d'Aubrion, se cunosc din copilărie...

Această femeie îmbătîndu-l de ambiție, Charles nutrise asemenea speranțe în timpul călătoriei pe mare, speranțe pe care dînsa i le prezenta abil, în chip de prietenești confidențe. Crezînd că afacerile părintelui său fuseseră lichidate de unchiul din Saumur, se și vedea înfipt în cartierul Saint-Germain, unde, ca toată lumea, ar fi vrut să intre și unde, la umbra vînătului nas al domnișoarei Matilda, avea să reapară ca nou-nouț conte d'Aubrion, așa cum cei din familia Dreux au reapărut într-o bună zi ca nobili din familia Breze. Orbit de prosperitatea Restaurației, pe care o lăsase nesigură, luat de viitoarea visurilor aristocratice, beția lui, purceasă pe vas, se menținu la Paris, unde se hotărî să facă totul spre a ajunge la înalta situație pe care i-o fluturase pe dinainte, s-o întrevadă, egoista sa viitoare soacră. Verișoara nu mai era deci pentru el decît un punct în spațiul acestei preastrălucite perspective.

O revăzu pe Annette. Ca o femeie de lume, Annette îl sfătui să se căsătorească, făgăduindu-i tot sprijinul în toate ambițioasele-i planuri. Era încîntată să-l vadă pe Charles însurat cu o fată urîtă și plicticoasă; anii din Indii îl făcuseră și mai seducător: se bronzase, devenise hotărît, îndrăzneț, ca toți oamenii deprinși să acționeze, să domine, să învingă. Charles respiră deplin ușurat la Paris văzînd că va putea juca un rol acolo.

Des Grassins, auzind despre întoarcerea lui Charles, despre apropiata sa căsătorie și despre fabuloasa-i avere, veni să-i amintească de cele trei sute de mii de franci, cu care ar fi putut plăti datoriile tatălui său. Îl găsi pe Charles sfătuindu-se cu bijutierul căruia îi comandase giuvaerele darului de nuntă al mirelui pentru domnișoara d'Aubrion și care îi arăta mostre. Cu toate minunatele diamante aduse din India, argintăria și giuvaerele viitorilor soți se ridicau la peste două sute de mii de franci. Charles nu-l recunoscu pe des Grassins și-l primi cu impertinența unui tînăr la modă, care, omorîse în Indii patru oameni în duel. Domnul des Grassins mai venise de trei ori. Charles îl ascultă cu răceală, apoi îi răspunse fără să-l fi înțeles:

― Afacerile tatălui meu nu sînt ale mele. Vă mulțumesc,domnule, pentru grija ce ați avut-o, dar de care nu țin de altfel să profit... N-am strîns aproape două milioane cu sudoarea frunții ca să-i arunc în punga creditorilor tatălui meu.

― Și dacă peste cîteva zile tatăl dumitale va fi declarat falit?

― Domnule, peste cîteva zile mă voi numi contele d'Aubrion. Înțelegi perfect că n-o să-mi pese! De altfel, știi mai bine decît mine că, atunci cînd un om are o sumă de o sută de mii de livre venit anual, tatăl său n-a dat faliment niciodată!adăugă, împingîndu-l politicos pe domnul des Grassins spre ușă.

La începutul lunii august din acel an, Eugénie stătea pe băncuța de lemn, unde vărul îi jurase veșnică iubire și unde prînzea cînd era vreme frumoasă. Biata fată se înduioșa în acel moment, în cea mai proaspătă și senină dintre dimineți, amintindu-și toate marile și micile întîmplări ale dragostei, catastrofele cîte au urmat. Soarele lumina frumoasa latură de zid, brăzdat de crăpături în întregime și aproape năruit, de care nimeni n-avea voie să se atingă din porunca ciudatei stăpîne, deși Cornoiller îi spunea adesea nevestei că într-o bună zi o să se prăbușească peste cineva. După cîteva clipe, poștașul bătu în poartă și predă o scrisoare doamnei Cornoiller, care veni în grădină strigînd:

― Domnișoară, o scrisoare! O întinse stăpînei, întrebînd-o: E aceea pe care o așteptai? Aceste cuvinte răsunară în inima Eugéniei cu însutită tărie față de cum răsunaseră între zidurile curții și ale grădinii:

― Paris!... E de la el! S-a întors!

Eugénie îngălbeni și ținu o clipă scrisoarea închisă. Prea tremura ca s-o poată despecetlui și citi! Nanon rămase locului cu mîinile proptite în șolduri, și bucuria părea că se desface ca fumul din zbîrciturile negriciosului său obraz.

― Hai, citește, domnișoară!...

― Ah, Nanon, de ce s-a întors prin Paris, cînd a plecat prin Saumur?

― Citește! Ai să afli.

Eugénie dezlipi sigiliile scrisorii tremurînd. Din ea căzu un mandat, pe numele Casei de comerț des Grassins și Corret, din Saumur. Nanon îl ridică.

„Scumpă verișoară...”

„Nu mai sînt Eugénie, gîndi ea”; și inima i se strînse.

„Dumneata...”

„Îmi zicea «tu».”

Își încrucișa brațele, nu mai îndrăzni să citească și lacrimi mari îi scăldară ochii.

― A murit? întrebă Nanon.

― N-ar fi scris, spuse Eugénie.

Citi apoi în întregime scrisoarea, precum urmează:

„Scumpă verișoară,

Dumneata vei afla, cred, cu plăcere despre izbînda întreprinderilor mele. Mi-ai purtat noroc, m-am întors bogat și am urmat sfaturile unchiului, a cărui moarte, precum și cea a mătușii mi-au fost vestite de domnul des Grassins. Moartea părinților noștri e firească, și cîndva trebuie să-i urmăm și noi. Sper că acum te-ai consolat. Nimic nu rezistă timpului, mă conving de aceasta. Da, scumpa mea verișoară, din nefericire pentru mine, vremea iluziilor a trecut. Ce să-i faci? Străbătînd atîtea și atîtea țări, am cugetat asupra vieții. Din copilul care eram la plecare, m-am întors om în toată firea. Astăzi mă gîndesc la multe lucruri la care nu mă gîndeam altădată. Ești liberă, verișoară, eu sînt încă liber; nimic nu împiedică, în aparență, îndeplinirea micilor noastre plăsmuiri; dar sînt prea cinstit din fire ca să-ți ascund adevărata stare de lucruri. N-am uitat că nu-mi mai aparțin; m-am gîndit mereu, în lungile mele călătorii, la băncuța de lemn...”

Eugénie se ridică, parcă ar fi fost pe jăratic, și se așeză pe una din treptele ogrăzii.

„...la băncuța de lemn, pe care ne-am jurat dragoste eternă, la coridor, la sala cenușie, la odaia mea din mansardă și la noaptea în care, printr-o duioasă bunăvoință, mi-ai înlesnit căile viitorului. Da, aceste amintiri mi-au sprijinit curajul si îmi spuneam că te gîndești mereu la mine, cum mă gîndeam si eu adesea la dumneata, în ceasul stabilit de noi. Ai privit norii la ora nouă? Da, nu-i așa? Deci, nu vreau să trădez o prietenie sfîntă pentru mine; nu, nu trebuie să te înșel!

E vorba, în acest moment, de o alianță, care pentru mine satisface toate părerile ce mi le-am format asupra căsătoriei. Iubirea în căsnicie e o himeră. Astăzi, experiența îmi spune că trebuie să te supui tuturor legilor sociale și să întrunești toate conveniențele cerute de lume cînd te căsătorești. Or, între noi este o diferență de vîrstă care ar putea înrîuri viitorul dumitale, scumpă verișoară, mai mult decît pe al meu. Nu mai vorbesc de moravurile, de creșterea, de obiceiurile dumitale, care nu se potrivesc nicidecum cu viața de Paris și care desigur n-ar cadra cu planurile mele viitoare. Am de gînd să țin o casă deschisă, sa primesc lume multă și, după cîte îmi amintesc, dumitale îți place să duci o viață retrasă și liniștită, iată, vreau să fiu sincer și să te fac să judeci singură: acest drept îți aparține. Astăzi am optzeci de mii de livre venit. Averea aceasta îmi îngăduie să mă unesc cu familia d'Aubrion, a cărei moștenitoare, o tînără de nouăsprezece ani, îmi aduce, o dată cu căsătoria, numele ei, un titlu, locul de gentilom onorific al camerei maiestății sale și o situație din cele mai strălucite, îți mărturisesc, scumpă verișoară, că n-o iubesc cîtuși de puțin pe domnișoara d'Aubrion, dar, căsătorindu-mă cu ea, asigur copiilor mei o situație socială, ale cărei foloase vor fi cîndva înca valabile: pe zi ce trece, ideile monarhice biruie. Deci, peste cîțiva ani, fiul meu, devenit marchiz d'Aubrion, avînd un majorat de patruzeci de mii de livre venit, va putea capătă în stat locul pe care și-l va alege. Avem datorii față de copiii noștri. Vezi bine,verișoară, cu cîtă bună-credință îți expun starea mea sufletească, aspirațiile și averea mea. Se prea poate ca dumneata să fi uitat copilăriile noastre după o despărțire de șapte ani, dar eu îmi amintesc și de bunătatea dumitale, și de cuvîntul pe care ți l-am dat; îmi amintesc de toate, chiar de cele mai ușuratice legăminte, la care un tînăr mai puțin conștiincios ca mine, cu o inimă mai puțin curată și mai puțin leală nici nu s-ar mai gîndi. Spunîndu-ți că nu vreau să fac decît o căsătorie de conveniență și că-mi amintesc și acum de dragostea copilăriei noastre nu înseamnă oare că mă pun la dispoziția dumitale, că te fac stăpîna soartei mele și că, dacă ar trebui să renunț la toate ambițiile mele sociale, m-aș mulțumi bucuros cu acea simplă si curată fericire, din care mi-ai dăruit imagini atît de înduioșătoare...”

― Tra, ta, ta! Tram, tam, ta! Ta, ta, ti! Ti, ta, ta!... etc., fredonase Charles Grandet, pe melodia Non piu andrail[4], iscălind:

„Devotatul dumitale văr, Charles”

„La naiba, cîtă bătaie de cap!” își spusese, după ce-a depus parafa.

Apoi, căutase mandatul și adăugase aceasta:

„P.S. Alătur scrisorii mele un mandat asupra Casei des Grassins de opt mii de franci, la ordinul dumitale și plătibil în aur, cuprinzînd dobînzile și capitalul sumei ce ai avut bunătatea să-mi împrumuți. Aștept din Bordeaux o ladă, unde se află cîteva lucruri, pe care te rog să-mi îngădui să ți le ofer în semn de veșnică recunoștință. Poți să-mi trimiți prin diligentă caseta mea, pe adresa: Domnului Grandet, palatul d'Aubrion, str. Hillerin-Bertin.”

„Prin diligentă! își spuse Eugénie. Un lucru pentru care eu mi-aș fi dat viața de o mie de ori!” Groaznică și copleșitoare prăbușire. Nava se scufunda fără să lase nici un odgon, nici o singură scîndură pe vastul ocean al speranțelor.

Văzîndu-se părăsite, unele femei se duc să-și smulgă iubitul din brațele rivalei, o omoară și pier pe eșafod sau intră în mormînt.

Acest lucru, fără îndoială, e frumos; mobilul crimei e o sublimă pasiune, care apare impunătoare justiției omenești. Alte femei își pleacă însă fruntea și suferă în tăcere; pășesc spre moarte resemnate, plîngînd, iertînd, rugîndu-se și amintindu-și pînă la ultima suflare. Acesta e amorul, amorul cel adevărat, amorul îngerilor, amorul mîndru, care trăiește prin durere și care moare prin ea. Acesta fu sentimentul Eugéniei, după ce citise oribilul răvaș, își ridică privirea spre cer, gîndindu-se la ultimele cuvinte ale răposatei sale mame, care, asemenea multora dintre muribunde, aruncase o pătrunzătoare și lucidă ochire asupra viitorului; apoi Eugénie, amintindu-și de acea moarte și de acea viață profetică, măsură cu mintea întregul ei destin. Nu-i mai rămînea decît să-și desfacă aripile, să tindă spre cer și să trăiască în rugăciune pînă în ziua izbăvirii sale.

„Mama avea dreptate! suspină printre lacrimi. A suferi și a muri...”

Trecu cu pași înceți din grădină în sală. Împotriva obiceiului, nu apucă pe coridor; dar regăsi amintirea vărului de odinioară în vechiul salon cenușiu, unde pe cămin se afla întotdeauna o anume farfurioară, de care se slujea în fiecare dimineață la dejun, precum se slujea și de-o anume zaharniță veche de Sevres.

Dimineața aceea avea să fie pentru ea solemnă și plină de evenimente. Nanon îi vesti vizita preotului paroh.

Înrudit cu Cruchoții, acest preot era de partea președintelui de Bonfons. De cîteva zile bătrînul abate îl rugase să-i vorbească domnișoarei Grandet, într-un sens pur religios, despre datoria ei de a se căsători. Văzîndu-și duhovnicul, Eugénie crezu că vine după mia de franci pe care o dădea în fiecare lună săracilor și o rugă pe Nanon să aducă banii. Dar preotul zîmbi:

― Astăzi, domnișoară, vin să-ți vorbesc despre o biată fată, de care se interesează tot Saumurul și care, nefiin-du-i milă de sine, nu trăiește creștinește...

― Dumnezeule! Mă găsiți, părinte, într-un moment în care mi-este peste putință să mă gîndesc la aproapele meu, fiind covîrșită de amarul din mine. Sînt nespus de nefericită, n-am alt refugiu decît biserica; ea are brațe destul de cuprinzătoare pentru a îmbrățișa toate durerile noastre și sentimente destul de caritabile pentru a ne împărtăși din ele fără teama că vor seca.

― Ei bine, domnișoară, ocupîndu-ne de această fata, ne vom ocupa de dumneata. Ascultă! Dacă vrei să-ți afli mîntuirea, n-ai decît două căi de urmat: sau părăsești lumea, sau te supui legilor ei. Ori îți urmezi soarta pămîntească, ori pe cea cerească.

― Ah! îmi vorbiți în clipa cînd tocmai aș dori s-aud un glas mai presus de pămînteștile mîhniri. Da, Dumnezeu vă trimite aici. Am să-mi iau adio de la lume și am să trăiesc numai pentru Dumnezeu, în tihnă și singurătate.

― Ar trebui să cugeti îndelung asupra acestei aspre hotărîri. Căsătoria înseamnă viață, călugăria înseamnă moarte.

― Ei bine, moartea, o moarte grabnică, părinte, rosti ea cu fioroasă hotărîre.

― Moartea? Dar ai mari îndatoriri față de societate, domnișoară!... Nu ești dumneata mama săracilor, cărora le dai veșminte, lemne iarna, și de lucru vara? Marea dumitale avere e un împrumut care trebuie înapoiat, și ai primit-o cu sfințenie ca atare! A te înmormînta într-o mînăstire înseamnă egoism; nu ți-e îngăduit nici să rămîi fată bătrînă. În primul rînd, n-ai putea să diriguiești singură uriașa dumitale avere. S-ar putea întîmpla s-o irosești. Ai avea o mie de procese și ai fi tîrîtă în angarale fără ieșire. Ascultă-ți duhovnicul: îți trebuie un soț; ești datoare să păstrezi ceea ce ți-a dat Dumnezeu, îți vorbesc ca unei scumpe fiice duhovnicești. Îl iubești prea mult pe Dumnezeu ca să nu-ți găsești mîntuirea în lumea căreia îi ești una din cele mai neasemuite podoabe și căreia îi dai numai pilde de sfințenie.

În acea clipă se anunță doamna des Grassins. Venea mînată de gînduri răzbunătoare și de o mare deznădejde.

― Domnișoară... începu ea. Ah! iată pe părintele!... Tac, veneam să-ți vorbesc despre afaceri fi văd că sînteți în mare consfătuire.

― Doamnă, zise preotul, nu vreau să vă stingheresc.

― O, părinte! spuse Eugénie, întoarceți-vă peste cîteva minute. Sprijinul dumneavoastră mi-e de mare folos în momentele acestea.

― Da, biata mea copilă! făcu doamna des Grassins.

― Ce vreți să spuneți? o întrebară domnișoara Grandet și părintele.

― Știi că am aflat despre întoarcerea vărului dumitale și despre căsătoria lui cu domnișoara d'Aubrion?... O femeie nu-și poate ține niciodată iscusimile minții în buzunar.

Eugénie roși și rămase mută; dar se hotărî ca de acum încolo să se prefacă impasibilă, așa cum știa să se arate răposatului său tată.

― Ei bine, doamnă, răspunse ironic, mă tem că mintea mea e în buzunar, fiindcă nu pricep nimic. Puteți vorbi în fața părintelui, știți doar că e duhovnicul și călăuzul meu sufletesc.

― Atunci, domnișoară, iată ce-mi scrie des Grassins. Citește!

Eugénie citi următoarea scrisoare:

„Scumpa mea soție!

Charles Grandet s-a întors din Indii, e de o lună la Paris...”

― De o lună! murmură Eugénie, lăsînd să-i cadă mîna.

După o pauză, reluă scrisoarea:

„...A trebuit să fac de două ori anticameră pentru a ajunge să stau de vorbă cu acest viitor conte d'Aubrion. Deși tot Parisul vorbește de căsătoria lui, deși s-au și făcut strigările...”

„Mi-a scris deci în momentul în care...” își spuse Eugénie.

Nu-și isprăvi gîndul, nu strigă ca o pariziană „Licheaua!” Dar dacă disprețul n-a fost exprimat nu înseamnă că nu era nemărginit.

„...această căsătorie e departe de a se înfăptui, marchizul d'Aubrion nu-și va da fata după fiul unui falit. I-am adus la cunoștință grija pe care eu și unchiul său am purtat-o pentru treburile tatălui său și strădania cu care am ținut în frîu pe creditori pînă acum. Acest obraznic a avut nerușinarea să-mi răspundă mie, care timp de cinci ani m-am jertfit intereselor și onoarei lui, că afacerile tatălui său nu sînt ale lui. Un avocat numit din oficiu de Tribunalul Camerei de Comerț ar fi în drept să-i ceară treizeci sau patruzeci de mii de trânti onorariu, unu la sută din suma creanțelor. Dar, răbdare, datorează creditorilor un milion două sute de mii de trânti și voi face în așa fel, ca tatăl lui să fie declarat în stare de faliment. M-am vîrît în această afacere pe cuvîntul bătrînului crocodil de Grandet și am făgăduit în dreapta și în stînga despăgubirea creditorilor, în numele familiei. Dacă domnul conte d'Aubrion nu se sinchisește de onoarea dumnealui, apoi mă sinchisesc eu de a mea. Astfel, voi lămuri situația mea creditorilor. Totuși, am prea mult respect pentru domnișoara Eugénie, cu care, în timpuri mai ferice, gîndeam că ne vom înrudi, pentru a acționa fără ca tu să-i vorbești mai întîi de această chestiune...”

Eugénie înapoie cu răceală scrisoarea, fără s-o isprăvească.

― Vă mulțumesc, spuse ea doamnei des Grassins. Vom vedea...

― Parcă-l aud în clipa asta pe tatăl dumitale!observă doamna des Grassins.

― Doamnă, aveți să ne înmînați opt mii de franci în aur, îi zise Nanon.

― Într-adevăr; fii bună și vino cu mine, doamnă Cornoiller.

― Părinte, întrebă Eugénie cu un nobil sînge rece, pe care i-l dădu gîndul ce urma să-l exprime, e păcat să rămîi fecioară în căsătorie?

― Acesta e un caz de conștiință, a cărei rezolvare n-o cunosc. Dacă dorești să știi ce gîndește despre acest lucru faimosul Sanchez[5] în lucrarea sa De Matrimonio, aș putea să ți-o spun mîine...

Preotul plecă. Domnișoara Grandet se urcă în cabinetul răposatului și stătu singură toată ziua, fără să coboare la cină, cu toate rugămințile lui Nanon. Apăru seara, la ora cînd sosiră obișnuiții cercului de musafiri. Niciodată salonul Grandeților n-a fost așa de plin ca în seara aceea. Vestea întoarcerii lui Charles și a neghioabei sale trădări se răspîndise în tot orașul. Dar, oricît de vie era curiozitatea oaspeților, n-a putut fi satisfăcută. Eugénie, care se așteptase la asta, n-a lăsat să se întrevadă pe chipul ei calm nici una din crudele emoții ce-o bîntuiau. Știu să-și ia un aer zîmbitor, ca să răspundă celor care voiau să-i dovedească interes, privind-o sau vorbindu-i cu melancolie, în sfîrșit, știu să-și ascundă nefericirea sub vălul politeții. Către ora nouă, partidele se sfîrșeau, și jucătorii se ridicau de la mese, achitau și discutau ultimele figuri de whist, ală-turîndu-se cercului de conversații, în clipa în care adunarea se ridică spre a părăsi salonul, se întîmplă o lovitură de teatru, care răsună în tot Saumurul, apoi în circumscripție și în cele patru prefecturi vecine.

― Rămîi, domnule președinte, spuse Eugénie domnului de Bonfons, văzîndu-l că-și ia bastonul ca să plece.

La auzul acestor cuvinte n-a fost un singur om în toată adunarea care să nu tresară mișcat. Președintele îngălbeni și fu nevoit să se așeze pe scaun.

― Președintele pune mîna pe milioane! șopti domnișoara de Gribeaucourt.

― E limpede, președintele de Bonfons se căsătorește cu domnișoara Grandet, izbucni doamna d'Orsonval.

― E cea mai strașnică lovitură a partidei! întări și abatele.

― E un schelem de pomină, rosti notarul.

Fiecare își spunea cuvîntul, fiecare îndruga hazuri, toți o vedeau pe moștenitoare urcată pe piedestalul milioanelor sale.

Drama începută cu nouă ani înainte își afla deznodămîntul. Spunînd președintelui, în fața întregului Saumur, să rămînă, nu anunța oare așa că vrea să și-l ia de bărbat? În orașele mici, conveniențele sînt atît de strict păzite, încît o infracțiune de acest soi constituie cea mai solemnă dintre promisiuni.

― Domnule președinte, îi spuse Eugénie cu glas tulburat, cînd rămaseră singuri, știu ceea ce-ți place la mine. Jură că mă vei lăsa liberă toată viața, ca nu-mi vei aminti nici unul din drepturile pe care ți le-ar da asupra mea căsătoria, și mîna mea va fi a dumitale. Oh! reluă ea, văzîndu-l căzînd în genunchi, n-am spus totul. Nu trebuie să te înșeli. Am în inimă un sentiment care nu admite să fie împărțit. Amiciția va fi singurul sentiment pe care pot să-l acord soțului meu: nu vreau nici să-l jignesc, nici să încalc legile inimii mele. Dar nu vei avea mîna și averea mea decît cu prețul unui serviciu imens.

― Sînt gata la orice! spuse președintele.

― Iată un milion cinci sute de mii de franci, domnule președinte! zise ea scoțînd din sîn un accept de o sută de acțiuni ale Băncii Franței. Pleacă la Paris, nu mîine, nu în noaptea asta, ci chiar acum. Du-te la domnul des Grassins, află de la el numele tuturor creditorilor unchiului meu, adună-i și plătește tot ce succesiunea sa ar putea datora, capital și dobînzi, cu cinci la sută din ziua datoriei pînă în cea a plății, în sfîrșit, ai grijă sa primești o chitanță generală, legalizată în toată regula. Ești magistrat, nu am încredere decît în dumneata pentru această afacere. Ești om cinstit, ești om galant; voi porni cu aceeași încredere în cuvîntul dumitale spre a străbate primejdiile vieții sub ocrotirea numelui ce-l porți. Vom fi indulgenți unul față de altul. Ne cunoaștem de atîta vreme, sîntem ca niște rude; știu că nu dorești să mă faci nenorocită.

Președintele căzu la picioarele bogatei moștenitoare, cuprins de bucurie și neliniște.

― Voi fi sclavul dumitale, îngînă el.

― Cînd vei avea chitanța, domnule, reluă ea aruncîndu-i o privire rece, o vei duce cu toate titlurile vărului meu, Grandet, și îi vei înmîna această scrisoare. Cînd te vei întoarce, mă voi ține de cuvînt.

Președintele își dădu seama că obținuse mîna domnișoarei Grandet în urma unei decepții amoroase; așa că se grăbi să îndeplinească cît mai repede poruncile ei, ca nu cumva să intervină o împăcare între cei doi iubiți.

După ce domnul de Bonfons plecă, Eugénie căzu într-un fotoliu și o podidiră lacrimile. Totul se sfîrșise.

Președintele se urcă în diligentă, și a doua zi seara era la Paris, în dimineața următoare se duse la des Grassins. Magistratul convocă pe creditori în biroul notarului, unde se aflau depuse titlurile și unde toți au răspuns la chemare. Deși erau creditori, veniră cu exactitate. Acolo președintele de Bonfons le plăti, în numele domnișoarei Grandet, capitalul și dobînzile datorate. Plata dobînzilor însemnă pentru comerțul parizian unul dintre cele mai buimăcitoare evenimente ale vremii.

Cînd chitanța a fost înregistrată și cînd des Grassins fu răsplătit pentru munca sa cu suma de cincizeci de mii de franci dăruită de Eugénie, președintele se duse la palatul d'Aubrion și-l găsi pe Charles tocmai în clipa cînd intra în apartamentul lui, după o răfuială cu viitorul socru. Bătrînul marchiz îi declarase că nu-i va da fiica pînă ce nu vor fi plătiți toți creditorii lui Guillaume Grandet.

Mai întîi de toate, președintele îi înmîna scrisoarea următoare:

„Vere,

Domnul președinte de Bonfons și-a luat însărcinarea să-ți înmîneze chitanța tuturor sumelor datorate de unchiul meu și cea prin care recunosc că le-am primit de la dumneata. Mi s-a vorbit de faliment! M-am gîndit că fiul unui falit n-ar putea să se căsătorească cu domnișoara d'Aubrion. Da, vere, ai judecat cum trebuia spiritul și manierele mele: n-am desigur nimic de femeie de lume, nu cunosc nici calculele, nici moravurile înaltei societăți și n-aș putea să-ți ofer plăcerile ce-ai vrea să le găsești acolo. Fii fericit, potrivit conveniențelor sociale, cărora le-ai sacrificat primul nostru amor. Ca să-ți fac fericirea mai deplină, nu pot decît să-ți dăruiesc onoarea tatălui dumitale. Adio, vei avea întotdeauna o credincioasă prietenă în verișoara dumitale.

Eugénie G...”

Președintele zîmbi auzind exclamația pe care nu și-a putut-o stăpîni acel ambițios în clipa cînd primi actul autentic.

― Ne vom anunța reciproc căsătoria! îi spuse el.

― Ah! Te căsătorești cu Eugénie? Ei bine, mă bucur, e o fată de treabă. Dar, reluă el atins de un gînd luminos, e bogată?

― Pînă acum vreo patru zile avea aproape nouăsprezece milioane, răspunse zeflemitor președintele, astăzi are numai șaptesprezece.

Charles se uită uluit la președinte.

― Șaptesprezece... mii...

― Șaptesprezece milioane, da, domnule. Căsătorindu-ne, întrunim, domnișoara Grandet și cu mine, șapte sute cincizeci de mii de livre venit.

― Scumpul meu văr, spuse Charles, regăsindu-și întrucîtva stăpînirea de sine, ne vom putea bizui unul pe altul.

― De acord! răspunse președintele. Mai iată o casetă, pe care trebuie să ți-o dau numai dumitale, adăugă el, punînd caseta pe masă.

― Dragă prietene, spuse doamna marchiză d'Aubrion intrînd, fără să dea nici o atenție lui Cruchot, nu te sinchisi de ce ți-a spus bietul domn d'Aubrion, pe care-l zăpăcise ducesa de Chaulieu. Îți mai spun încă o dată, nimic nu va împiedica căsătoria dumitale...

― Nimic, doamnă! Cele trei milioane datorate odinioară de tata au fost plătite ieri.

― În bani? spuse ea.

― Integral, dobînzi și capital; acum îi vor reabilita memoria.

― Ce prostie! strigă soacra. Cine e domnul ăsta? șopti ea la urechea ginerelui, zărindu-l pe Cruchot.

― Omul meu de afaceri! răspunse el cu glasul scăzut.

Marchiza salută cu dispreț pe domnul de Bonfons și ieși.

― Am și început să ne bizuim unul pe altul, spuse președintele luîndu-și pălăria. Adio, vere!

„Își bate joc de mine această javră din Saumur! Îmi vine să-i bag sabia în burtă.”

Președintele plecase. Trei zile mai tîrziu, domnul de Bonfons, întors la Saumur, anunță căsătoria sa cu Eugénie. Peste șase luni era numit consilier la Curtea Regală din Angers. Înainte de a părăsi Saumur-ul, Eugénie dădu la topit aurul giuvaerelor atîta vreme scumpe inimii sale și făcu din el, precum și din cei opt mii de franci ai vărului, un potir de aur, pe care-l dărui bisericii parohiale, unde se rugase atît de mult lui Dumnezeu pentru el!

De altfel, își împărți timpul între Angers și Saumur. Soțul ei, care dăduse dovadă de devotament într-o împrejurare politică, deveni președinte de secție, și apoi prim-președinte după cîțiva ani. Așteptă cu nerăbdare noile alegeri generale, ca să capete un loc în Parlament. Se și vedea pair și atunci... atunci...

― Atunci regele o să-i fie văr? spunea Nanon, uriașa Nanon, doamna Cornoiller, burgheză din Saumur, cînd stăpînă-sa îi destăinui splendida situație la care avea să ajungă.

Note[modifică]

  1. Un lucru care nu se termină niciodată. Penelopa, soția lui Ulise, pe care-l aștepta credincioasă, făgăduise pretendenților săi să aleagă pe unul dintre ei cînd va sfîrsi broderia la care lucra; dar, pentru a-și păstra credința conjugală, ea desfăcea noaptea ceea ce lucrase ziua.
  2. În limba latină în original: pe orice cale.
  3. Proprietatea funciară necesară pentru un titlu nobiliar transmise fiului celui mai mare.
  4. În limba italiană în original: n-ai să te mai duci
  5. Thomas Sanchez (1550-1610), iezuit spaniol, a fost profesor de teologie și a scris pentru duhovnici tratatul De Sotto matrimonii sacramentum (Despre știuta taină a căsătoriei).


▲ Începutul paginii.