Etymologicum Magnum Romaniae - În loc de introducere

←Prefață

Etymologicum Magnum Romaniae - În loc de introducere de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Litera A→

ÎN LOC DE INTRODUCERE

  I. CE ESTE ETIMOLOGIA? –II. CUM SE AMESTECÃ LIMBILE? - III. ÎN CE CONSISTÃ FIZIONOMIA UNEI LlMBI?

I Ce este etimologia?

Termenii tecnici în genere ar trebui totdauna sã-și întinzã accepțiunea în mãsurã cu treptata lãrgire a acelei sfere științifice sau artistice, din care ei fac parte. Dacã la cei vechi άνατομή însemna o simplã disecțiune, ba încã foarte neperfectã, de aci nu urmeazã ca același sens îngust sã aibã anatomia actualã. Ei bine, într-o contradicțiune flagrantã cu imensul progres în studiul limbei, etimologia mai pãstreazã pînã astãzi accepțiunea cea rudimentarã, pe care o avusese cu sute și chiar cu mii de ani înainte de nașterea linguisticei.
Romanii explicau pe grecul έτνμολογία prin: „quae verborum originem inquirit”^[1]. Aceasta rezumã cît se poate de bine aplicațiunea cea tradiționalã a termenului, care, la romani, ca și la greci, ca și la noi toți pînã acuma, are a face numai cu verbum, numai cu   c u v î n t u l   și iarãși cu   c u v î n t u l . Prin perifrazã, etimologia este „derivațiunea unei vorbe”. De ce însã nu orice derivațiune linguisticã? Cum sã numim oare, de exemplu, derivațiunea unei construcțiuni sintactice?
Menționãm anume cazul sintactic, cãci el încurcase în secolul trecut pe unul din oamenii cei mai geniali, care ghicise de pe atunci aproape tot ce distinge metoada linguisticã contimpuranã. Nemuritorul Turgot a scris, între celelalte, o scurtã bucatã intitulatã: Etymologies et fragments sur les langues, compusã din șease numere, dintre cari primele trei se referã la originea unor cuvinte latine, iar restul la originea unor construcțiuni sintactice ebraice. Pe cele dentîi, el le numește „étymologies”; pe cele din urmã, negãsind nici un termen propriu, se vede silit a le boteza „fragments”, expresiune pe care ar fi putut aplica mult mai bine la o grãmadã de petre sau de geamuri sparte! ^[2]
O derivațiune sintacticã este   e t i m o l o g i e   cu același drept ca și o derivațiune lexicã. Cînd Weil probeazã cã construcțiunea englezã: The king’s eldest son has given a feast to the citizens derivã din amestecul construcțiunii franceze: Le fils aîné du roi a donné une fête aux citoyens cu construcțiunea germanã: Des Königs ältester Sohn hat den Bürgern ein Fest gegeben, astfel cã dacã vom exprime ordinea cuvintelor în cea francezã prin: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, vom avea atunci în cea germanã: 4, 5, 3, 2, 6, 10, 11, 8, 9, 7, iar în cea englezã: 4, 5, 3, 2, ca la germani, și apoi: 6, 7, 8, 9, 10, 11, ca la francezi ^[3], – el ne dã o etimologie întocmai ca și cînd ar explica pe englezul useful prin francezul user și anglosaxonul ful. Etimologia sintacticã, în cazul de fațã, se rezumã în urmãtoarea ecuațiune: The king’s eldest son has given a feast to the citizens = Des Königs ältester Sohn + a donné une fête aux (=à les) citoyens, care nu diferã întru nemic de etimologia lexicã: useful = use + ful.
Pe același temei, dacã este   e t i m o l o g i e   de a zice cã cuvîntul francez charme „ceva ce ne atrage prin plãcere” vine din cuvîntul latin carmen „cîntec”, atunci tot   e t i m o l o g i e   este de a constata cã sonul francez ch- vine din sonul latin c-; și iarãși   e t i m o l o g i e   este de a arãta cã semnificațiunea „cîntec”, grație semnificațiunii intermediare de „fermec prin cîntare”, poate sã treacã la semnificațiunea de „ceva ce ne atrage prin plãcere” ^[4]; în fine, va fi tot e t i m o - l o g i e dacã, mergînd mai departe, vom descompune pe latinul carmen, sub forma cea veche casmen, în radicala cas- și sufixul -men. Mai pe scurt, derivațiunea sintacticã, ca și cea foneticã, ca și cea ideologicã, ca și cea morfologicã, toate sînt deopotrivã   e t i m o l o g i e .
Pînã la nașterea linguisticei, sonurile nu aveau pentru științã nici o geneze hotãrîtã: „les voyelles ne font rien, et les consonnes font peu de chose”, dupã faimoasa glumã a lui Voltaire; formele gramaticale se expuneau atunci în paradigme, regulate sau neregulate, dar fãrã nici o analizã geneticã; regulele sintactice constituiau de asemenea un fel de codice dogmatic; doctrina semnificațiunilor nu exista de loc; a deriva darã o vorbã dintr-o altã vorbã sau – cel mult – a o deriva din oarecari elemente constitutive înțelese în modul cel mai confuz, iatã tot ce fãcea și tot ce putea face etimologia. Astãzi însã, cînd linguistica d e r i v ã nu numai cuvintele, ci încã sonurile, formele gramaticale, construcțiunile sintactice,semnificațiunile, orice alt ingredient al limbei, se cuvine oare ca „etimologia” sã mai rãmînã închisã nestrãmutat în cercul cel strîmt al „cuvintelor”?
Și totuși anomalia nu înceteazã.
Curtius începe clasica sa operã prin aceea cã „etimologia este știința menitã a urmãri originea   c u v i n t e l o r   și filiațiunile lor reciproace” ^[5]. Pentru Pott, etimologia este „descompunera   c u v i n t e l o r   în radicale și elemente formative” ^[6]. Cînd citãm pe un Pott și pe un Curtius, ajunge. În fond, tot așa înțelegeau   e t i m o l o g i a   Ménage și chiar Cicerone.
Hovelacque a scris un paragraf întreg întitulat Pericolele etimologiei, în care ne spune, între celelalte, cum cã existã o „etimologie filologicã” (étymologie philologique) și o „etimologie linguisticã” (étymologie linguistique), ambele foarte primejdioase. El aduce ca specimen de cea dentîi derivațiunea lui cadaver din caro data vermibus, iar ca specimen de cea a doua pe latinul forma din grecul μορφη ^[7]. Ceea ce speriase atît de mult pe Hovelacque și i-a produs chiar un fel de confuziune în spirit se pare a fi tocmai identitatea cea fundamentalã, pe care am constatat-o noi mai sus în rolul cel mãrginit al „etimologiei” la cei vechi și la cei noi. La cei noi și la cei vechi deopotrivã, scopul este derivațiunea unui cuvînt; toatã deosebirea consistã în procedurã. Un Pott sau un Curtius, negreșit, întemeiazã o derivațiune lexicã pe fonologie și pe ideologie, ba încã mai recurg nu o datã la sintaxã, urmãrind întrebuințarea cuvîntului în frazã; dar derivațiunea sonului și derivațiunea sensului, în orice caz, îi preocupã abia pe un plan secundar, numai ca un instrument, ca un mijloc metodic de a ajunge la țintã.
Nedomerirea trebui curmatã o datã. Dacã etimologia este   d e r i v a ț i u n e ,   atunci ea nu formeazã o științã separatã și nu face parte dintr-o singurã ramurã a științei, ci aparține linguisticei întregi. Oriunde linguistul nu se mulțumește de a înregistra un fapt, ci cautã a stabili raportul între o cauzã și un efect, fie pe terenul sonurilor, fie pe al formelor gramaticale, al sintaxei, al semnificațiunilor, al cuvintelor etc., iar generalmente cauzele și efectele se împletecesc pe toate aceste terenuri, uneori abãtîndu-se chiar peste sfera linguisticei, el face   e t i m o l o g i e .
Sã luãm pe francezul dirai. Aceste douã silabe se descompun în dire-ai, derivînd din latinul dicere habeo. Tranzițiunea lui dicere habeo în dirai constituã: o etimologie foneticã prin r din cr = c‚r- etc.; o etimologie morfologicã, prin scãderea lui habeo la un simplu sufix, întocmai ca -bo în dicebo sau -σω în λέξω; o etimologie ideologicã, de vreme ce sensul de prezinte se schimbã în sensul de viitor; o etimologie lexicã, fiindcã dirai este un singur cuvînt; am mai putea adãuga încã o etimologie, tonicã, cãci perderea lui ce în dire = dìcere se datorește conservațiunii accentului pe prima silabã latinã, ca și-n reducerea lui hàbeo la ai.
Dacã e atît de omnilateralã derivaþiunea disilabicului dirai, apoi cu cît mai vîrtos ne va fi imposibil de a mãnþinea etimologiei un caracter numai lexic, cînd ne vom apuca de mexicanul notlazomahuizteopixcatatzin, care, deși nu e decît un cuvînt, se traduce totuși prin: „prêtre vénérable que je chéris comme mon père”!^[8]
În scurt,   f o n o l o g i a   se ocupã cu sonuri,   m o r f o l o g i a   cu forme gramaticale,   l e x i o l o g i a   cu cuvinte,   i d e o l o g i a   sau   s e m a - s i o l o g i a   cu semnificațiuni etc.; cît se atinge însã de   e t i m o l o g i e ,   ea reprezintã în genere derivațiunea în oricare ramurã a ltiinței limbei. Cu același temei, cu care un dicționar poate fi etimologic, poate fi etimologicã și o gramaticã. Este un fel de contradicțiune, cînd Brachet, de exemplu, întituleazã o carte a sa Dictionnaire étymologique de la langue française, iar o altã carte Grammaire historique de la langue française, deși ambele cãrți sînt absolutamente de aceeași direcțiune d e r i v a t i v ã . Vrînd cineva sã-și explice originea francezului fais din facio, n-o gãsește în Dicționarul etimologic, ci trebui sã alerge la Gramatica istoricã!
Etimologia actualã, cea adevãrat științificã, catã nu numai sã îmbrãțișeze un cîmp fãrã asemãnare mai vast decît etimologia cea empiricã din trecut, care se închidea oarecum ermeticește în cercul lexic, dar totodatã trebui sã tindã   a   f i   r e c o n s t r u c t i v ã ,   adecã a gãsi pentru fiecare fenomen, întrucît el este diferențiat în mai multe exemplare, cîte un prototip comun, rezultînd din corelațiunea divergințelor.
Pott nu   r e c o n s t r u i e ș t e   niciodatã prototipurile lexice. El constatã, bunãoarã, cã latinul sex, grecul Φεξ, sanscritul șaș, zendicul kșvas etc., sînt forme colaterale; dar nu le urcã prin comparaþiune la un pãrinte comun ksvaks, din care   t r e b u i a   sã se fi nãscut toate. Școala linguisticã germanã cea numitã nouã, cu Brugmann în frunte, se aratã uneori chiar ostilã reconstrucțiunii, dar iarãși numai pe terenul lexic.
Sã examinãm.
Oricine respinge în linguisticã o reconstrucțiune de un fel este dator a respinge totodatã orice altã reconstrucțiune, cãci nu se poate invoca în favoarea unei singure specii de reconstrucțiune nici un argument care sã nu militeze în același timp pentru reconstrucțiunea în genere.
Ei bine, toți linguiștii pînã la unul admit   r e c o n s t r u c ț i u n e a   f o n e t i c ã :   din corelațiunea sanscritului bh cu grecul φ, cu goticul b, cu latinul f etc., se reconstruiește de exemplu, prototipul bh.
Cuvintele însã fiind compuse din sonuri, reconstrucțiunea foneticã duce necesarmente la reconstrucțiune lexicã, ceea ce se poate demonstra tocmai asupra școalei lui Brugmann, care se pare cîteodatã a fi atît de ne-mpãcatã în aceastã privințã ^[9].
Din acea împregiurare cã sanscritul am în áçvam corespunde grecului ον în ϊπóδα, pe cînd sanscritul am în pîdam corespunde grecului α în πóδα, Brugmann conchide cã prototipul lui am = ον diferã de prototipul lui am = α. Tot așa prin an = ον în bháranti = φέρν|τι fațã cu an = ον în asánti = έαντι el reconstruiește douã prototipuri diverse pentru posteriorul an. Avem astfel patru nazale, pe cari sã le formulãm prin m₁, m₂, n₁, n₂, lipsindu-ne semnele tipografice întrebuințate de Brugmann. În același chip, mai departe, prin comparațiuni foarte ingenioase, el reconstruiește r_l, r₂, a_l, a₂; iar îndrãznețul sãu urmaș Saussure merge la „foneme” cu mult și mai complicate ca a₁O sau a₂ O. Vine însã întrebarea: cum de se zicea pádam = πóδα și celelalte în epoca lui m₂, n₂, a_l, a₂ etc. ? Iatã cã școala lui Brugmann, vrînd-nevrînd, din cauza   r e c o n s t r u c ț i u n i i   f o n e t i c e se vede dodatã împinsã la   r e c o n s t r u c ț i u n e   l e x i c ã   – ba încã ce fel de reconstrucțiune! – dîndu-ne nește prototipuri curat inexprimabile, precum este bunãoarã pentru quatuor: k₂a₁twAa₂rals.^[10]
Sã mai vorbim oare de   r e c o n s t r u c ț i u n e a   i d e o l o g i c ã ,   de care se izbește mereu orice linguist, de vreme ce i se prezintã la tot pasul, în graiuri congenere sau chiar în aceeași limbã, o vorbã cu douã sau mai multe semnificațiuni diverse, fiind dator a le reduce la un punct de plecare comun, la o sorginte de unde sã se desfãșoare treptat divergințele?
Sã luãm cuvîntul brav, unul din cele mai norocoase, care în scurt timp a reușit a se rãspîndi din Occidinte în limbile cele mai eterogene din Europa și din America. Dupã Diez, Littré zice: „Français brave; provençal brau (féminin brava), dur, méchant, brave; catalan brau; espagnol et italien bravo; bas-latin bravus, sauvage. L e s e n s p r i m i t i f   est sauvage, dur, fougueux, d’où on passe facilement au sens de vaillant, courageux. Mais d’où vient celui de beau, bien habillé? Sans doute de vaillant on est venu à habile (bravo en italien a cette acception), puis bon, beau, bien habillé…” ^[11]. Cînd noi auzim la operã strigîndu-se bravo în loc de „foarte bine”, sau chiar bravissima în semn de cea mai deplinã mulțumire sufleteascã pentru arta unei gingașe cantatrice, nu ne gîndim, negreșit, la   s e n s u l   p r i m i t i v   de „sãlbatec”, care este   o   r e c o n s t r u c ț i u n e   i d e o l o g i c ã   aproape tot atît de îndrãzneațã, iar în orice caz de aceeași naturã, ca și un k₂a₁twAa₂ra_ls pentru quatuor!
Reconstrucțiunea lexicã, care nu se poate despãrți de cea morfologicã, cuprinde în sine pe cea foneticã și implicã pe cea ideologicã. Admițînd dar pe una din ele, admitem eo ipso pe toate. De aceea însuși Pott, deși nu reconstruiește niciodatã cuvintele, nu contestã totuși legitimitatea reconstrucțiunii linguistice în genere, cerînd însã, cu multã dreptate, ca ea sã fie pe cît se poate mai metodicã, sã nu amestece cele sigure cu cele nesigure, sã se întrebuințeze atunci cînd trebui sau acolo unde trebui, și sã rezulte numai din date pozitive. ^[12] Cam tot aceasta, în fond, o dorește școala lui Brugmann, insistînd anume asupra pericolului unor reconstrucțiuni pripite. ^[13]
Cel întîi, fãrã îndoialã, care emisese principiul reconstrucțiunii în linguisticã, mai în specie a reconstrucțiunii lexice, a fost Chavée ^[14]; cel întîi însã cãrui i se datorește aplicațiunea acestui principiu pe o scarã vastã este Schleicher ^[15]. Cu toate astea, Ascoli probeazã într-un mod irezistibil cã: „Reconstrucțiunea în stare latentã e cuprinsã în orice comparațiune stabilitã pe criterii riguroase. Cînd Bopp, combinînd formele și elementele diverselor limbi ario-europee, ne aratã mereu cum ele, cînd una, cînd alta, reprezintã mai bine cutare sau cutare condițiune originalã, astfel cã toate se completeazã oarecum reciprocamente, el lucreazã în fapt la o ne-ncetatã reconstrucțiune, deși nu se-ncearcã a ne da rezultatele acestei operațiuni sub o formã lexicã expresã. Așa, de exemplu, alãturîndu-se coastã la coastã acești trei nominativi: sanscritul agan, grecul άγων și latinul agens, fațã cu tulpinele lor respective: agant – άγοντ – agent; apoi fiind constatat cã vocala cea primitivã se pãstreazã mai bine în sanscrita, cã consoana guturalã în greaca și-n latina e mai veche decît consoana palatalã în sanscrita, și cã din grupul t + s, adecã finalul tulpinei și dezinința cazualã a nominativului, sanscrita n-a mãnținut nemic, greaca a compensat perderea totalã prin lungirea lui o în ω, pe cînd în latina a rãmas s, iatã cã avem de la sine reconstrucțiunea agant-s…” ^[16].
În dezvoltãrile ce preced, din toate ramurile linguisticei noi n-am atins numai sintaxa, în privinþa cãrii, de asemenea, etimologia catã sã tinzã a fi reconstructivã.
Reconstrucțiunea poate fi   e x p r e s ã   ca în Schleicher, în Fick și-n ceilalți, ori   s u b î n ț e l e a s ã   ca în Bopp și în Pott; reconstrucțiunea cea expresã, la rîndul ei, poate fi   c o n c r e t ã   , ca în cazurile de mai sus, ori   a b s t r a c t ã .   O reconstrucțiune abstractã este aproape singurã posibilã pe terenul sintactic, unde ne interesã într-o frazã mai puțin cuvintele cele întrebuințate decît modul distribuirii categoriilor gramaticale sau a celor logice, oricare ar fi altmintrea expresiunea lor cea concretã. Astfel, bunãoarã, luîndu-se zicala:

Rom. A cumpãra mîța în sac;
Ital. Comprare la gatta in sacco;
Fr. Acheter chat en poche;
Germ. Die Katze im Sacke kaufen;

nu ne trebui și nu sîntem în stare de a da o reconstrucțiune concretã a frazei romanice fațã cu cea germanã, ci ne ajunge vreo formulã abstractã, din care sã se vazã pe de o parte ceea ce este comun sintaxei romanice generale în opozițiune cu cea germanã, de exemplu pozițiunea verbului, iar pe de alta sã se arate divergințele între sintaxele romanice cele speciale, de exemplu la întrebuințarea articlului.
Un S + A este o reconstrucțiune sintacticã abstractã pentru un grai în care norma cere punerea substantivului înainte de adjectiv; un A + S, pentru o normã contrarie; un A/S + S/A pentru o normã indiferinte. Un S + A este pentru om bun, cal alb, mînã dreaptã etc.   o   e t i m o l o g i e   s i n t a c t i c ã   întocmai cu același drept cu care latinul auricula este   o e t i m o l o g i e   l e x i c ã   pentru rom. ureche, ital. orecchia, fr. oreille, provenț. aurelha etc., ambele dobîndite prin   r e c o n s t r u c ț i u n e a   unui prototip comun din comparațiunea faptelor omogene pozitive.
Sã ne întrebãm acuma: care este valoarea reconstrucțiunii în linguisticã? în ce anume se cuprinde utilitatea ei și chiar necesitatea? cari sînt marginile sferei sale de acțiune? O reconstrucțiune etimologicã corectã, întemeiatã pe un material suficiinte, nu este ipoteticã, dar iarãși nici exactã, ci totdauna aproximativã. Ipotezã se cheamã o presupunere la mijloc între douã observațiuni: prima observațiune, accidentalã, dã naștere presupunerii; a doua observațiune, intenționalã, verificã presupunerea. O presupunere o datã verificatã înceteazã de a fi ipotezã, devenind f a p t .
Verificarea poate fi   c o m p l e t ã   , ori numai   a p r o x i m a t i v ã .
Aproximațiunea nu rãpește faptului caracterul sãu științific pozitiv. În mecanicã, de exemplu, așa-numita lege a lui Mariotte, cum cã „temperatura fiind egalã, forța elasticã a unui gaz variazã în rațiunea inversã a volumului pe care-l ocupã”, conservã o deplinã valoare, deși Regnault a demonstrat cã ea nu este decît   a p r o x i m a t i v ã ^[17]. În linguisticã sute de experimente confirmã reconstrucțiunea ario-europeului bh din grecul f – sanscritul bh – latinul f – goticul b etc. Totuși nu este nici ea exactã, ci aproximativã. În loc de bh poate sã fi fost ph, sau ceva intermediar între bh și ph. Argumentul cã f = ph se aflã numai la greci nu e decisiv, dupã cum nu e decisiv contra primitivitãții lui a într-un grup de cuvinte ario-europee cazul cînd îl pãstreazã numai sanscrita. Aproximațiunea bh, explicînd o mulțime de fenomene, fãrã a fi în dizarmonie cu vreunul din ele, servã în linguisticã tot așa de bine ca legea lui Mariotte în mecanicã.
Aproximațiunea are graduri. Etimologia, în opera sa de a reconstrui prototipurile, ajunge la un grad de aproximațiune cu atît mai înalt, cu cît comparațiunea cea metodicã se exercitã asupra unui numãr mai mare de fenomene înrudite. Sã reluãm, ca exemplu, cuvîntul ureche. Comparîndu-l cineva numai cu italianul orecchia, ar trebui sã reconstruiascã un prototip special italiano-român orechia, care ar fi de tot greșit fațã cu macedo-românul ureacle, dupã cum se mai zicea încã și-n Moldova nu mai departe decît în secolul XV^[18], și fațã cu italianul colateral oreglia. Pe de altã parte, dacã vom compara numai formele occidentale: span. oreja, portug. orelha, reto-rom. ureiglia și franc. oreille, vom imagina un prototip special franco-spano-portugez orelia, pentru care am gãsi, ca paraleluri fonetice, pe fr. merveille = port. maravilha = reto-rom. marveiglia din mirabilia, pe sp. paja din palea etc. Cam de felul acesta sînt închipuitele prototipuri speciale greco-italice, slavo-leto-germanice etc., pe cari le reconstruiește mereu cu atîta facilitate Schleicher, și mai cu deosebire Fick. Nu aceasta ne trebuie! Pentru ca o reconstrucțiune sã fie adevãrat științificã, însușind un înalt grad de aproximațiune, catã sã ne urcãm de la formele cele sigure, de la nește fapte bine constatate, d-a dreptul la o concluziune, la un prototip comun, care astfel sã rezulte imediat dintr-o realitate așa-zicînd concentratã, totalã, întreagã, iar nu bucãțitã. Daco-românul ureche cu forma cea veche ureacle, macedo-rom. ureacle, ital. orecchia și oreglia, formele sarde orija, origa și orecla, fr. oreille cu formele dialectale areille, airoaillè, oraile și altele, sp. oreja, portug. orelha, reto-rom. ureiglia, provenț. aurelha etc. reconstruiesc toate la un loc prototipul comun romanic aproximativ orecla–aurecla „ureche”, corespunzãtor deminutivului latin auricula „urechioarã”, care deja la romani șovãia spre oricula. Tot așa sanscritul ahis, zend. azhi, gr. έχις, lat. anguis, litv. angis, vechi-germ. unc, vechi-slav. җҗь etc. ne dau un prototip comun ario-europeu aghis – anghis „șearpe”, ceva de cea mai înaltã aproximațiune, a cãrii valoare scade cu desãvîrșire prin trunchiarea materialului în prototipurile cele intermediare ale lui Fick. Un pretins prototip leto-slavic aman „nume”, alãturi cu un pretins prototip greco-italic gnôman „nume”, în loc de un singur prototip ario-europeu gnîman – nîman, este – mai repetãm încã o datã – întocmai ca pretinsul prototip româno-italic orechia, lîngã pretinsul prototip franco-spano-portugez orelia, în loc de un singur prototip romanic orecla – aurecla.
Unii linguiști susțin cã fãrã prototipuri intermediare parțiale n-ar fi cu putințã a reconstrui un prototip definitiv total. „Fãrã o treaptã mijlocie greco-italicã feronti – zice Leo Meyer – nici grecul φέρουσι, nici latinul ferunt nu se reduc la prototipul bháranti” ^[19]. Este o învederatã eroare. Cînd ni se înfãțișeazã nește forme pozitive ca gr. φέρουσι cu doricul φέρουτι, latinul ferunt, sanscritul bháranti, zendicul bárenti, vechi-slav. ъєржть (= berontš) etc., ne ajunge a ști din fonologie cã φ = f = b reprezintã un son primitiv transcris prin bh, pentru ca sã reconstruim d-a dreptul, fãrã nemic intermediar, un prototip comun ario-europeu aproximativ, care însã nu este bháranti, ci bhéronti, sau cel puțin ambele împreunã.
Să ne întrebăm acuma: care este valoarea reconstrucțiunii în linguistică? în ce anume se cuprinde utilitatea ei și chiar necesitatea? cari sînt marginile sferei sale de acțiune?
O reconstrucțiune etimologică corectă, întemeiată pe un material suficiinte, nu este ipotetică, dar iarăși nici exactă, ci totdauna aproximativă. Ipoteză se cheamă o presupunere la mijloc între două observațiuni: prima observațiune, accidentală, dă naștere presupunerii; a doua observațiune, intențională, verifică presupunerea.
O presupunere o dată verificată încetează de a fi ipoteză, devenind   f a p t . 
Verificarea poate fi  c o m p l e t ă ,  ori numai   a p r o x i m a t i v ă .
Aproximațiunea nu răpește faptului caracterul său științific pozitiv. În mecanică, de exemplu, așa-numita lege a lui Mariotte, cum că „temperatura fiind egală, forța elastică a unui gaz variază în rațiunea inversă a volumului pe care-l ocupă”, conservă o deplină valoare, deși Regnault a demonstrat că ea nu este decît   a p r o x i m a t i v ă ^[20]. În linguistică sute de experimente confirmă reconstrucțiunea ario-europeului bh din grecul φ – sanscritul bh – latinul f – goticul b etc. Totuși nu este nici ea exactă, ci aproximativă. În loc de bh poate să fi fost ph, sau ceva intermediar între bh și ph. Argumentul că φ = ph se află numai la greci nu e decisiv, după cum nu e decisiv contra primitivității lui a într-un grup de cuvinte ario-europee cazul cînd îl păstrează numai sanscrita. Aproximațiunea bh ,explicînd o mulțime de fenomene, fără a fi în dizarmonie cu vreunul din ele, servă în linguistică tot așa de bine ca legea lui Mariotte în mecanică.
Aproximațiunea are graduri. Etimologia, în opera sa de a reconstrui prototipurile, ajunge la un grad de aproximațiune cu atît mai înalt, cu cît comparațiunea cea metodică se exercită asupra unui număr mai mare de fenomene înrudite. Să reluăm, ca exemplu, cuvîntul ureche. Comparîndu-l cineva numai cu italianul orecchia, ar trebui să reconstruiască un prototip special italiano-român orechia, care ar fi de tot greșit față cu macedo-românul ureacle, după cum se mai zicea încă și-n Moldova nu mai departe decît în secolul XV ^[21], și față cu italianul colateral oreglia. Pe de altă parte, dacă vom compara numai formele occidentale: span. oreja, portug. orelha, reto-rom. ureiglia și franc. oreille, vom imagina un prototip special franco-spano-portugez orelia, pentru care am găsi, ca paraleluri fonetice, pe fr. merveille = port. maravilha = reto-rom. marveiglia din mirabilia, pe sp. paja din palea etc. Cam de felul acesta sînt închipuitele prototipuri speciale greco-italice, slavo-leto-germanice etc., pe cari le reconstruiește mereu cu atîta facilitate Schleicher, și mai cu deosebire Fick. Nu aceasta ne trebuie! Pentru ca o reconstrucțiune să fie adevărat științifică, însușind un înalt grad de aproximațiune, cată să ne urcăm de la formele cele sigure, de la nește fapte bine constatate, d-a dreptul la o concluziune, la un prototip comun, care astfel să rezulte imediat dintr-o realitate așa-zicînd concentrată, totală, întreagă, iar nu bucățită.
Daco-românul ureche cu forma cea veche ureacle, macedo-rom. ureacle, ital. orecchia și oreglia, formele sarde orija, origa și orecla, fr. oreille cu formele dialectale areille, airoaillè, oraile și altele, sp. oreja, portug. orelha, reto-rom. ureiglia, provenț. aurelha etc. reconstruiesc toate la un loc prototipul comun romanic aproximativ orecla–aurecla „ureche”, corespunzător deminutivului latin auricula „urechioară”, care deja la romani șovăia spre oricula. Tot așa sanscritul ahis, zend. azhi, gr. έχις, lat. anguis, litv. angis, vechi-germ. unc, vechi-slav. жжь etc. ne dau un prototip comun ario-europeu aghis – anghis „șearpe”, ceva de cea mai înaltă aproximațiune, a cării valoare scade cu desăvîrșire prin trunchiarea materialului în prototipurile cele intermediare ale lui Fick. Un pretins prototip leto-slavic aman „nume”, alături cu un pretins prototip greco-italic gnôman „nume”, în loc de un singur prototip ario-europeu gnîman – nîman, este – mai repetăm încă o dată – întocmai ca pretinsul prototip româno-italic orechia, lîngă pretinsul prototip franco-spano-portugez orelia, în loc de un singur prototip romanic orecla – aurecla. Unii linguiști susțin că fără prototipuri intermediare parțiale n-ar fi cu putință a reconstrui un prototip definitiv total. „Fără o treaptă mijlocie greco-italică feronti – zice Leo Meyer – nici grecul φέρονσ, nici latinul ferunt nu se reduc la prototipul bháranti”^[22]. Este o învederată eroare. Cînd ni se înfățișează nește forme pozitive ca gr. φέρονσι cu doricul fšronti, latinul ferunt, sanscritul bháranti, zendicul bárenti, vechi-slav. Ббжть (= berontš) etc., ne ajunge a ști din fonologie că φ = f = b reprezintă un son primitiv transcris prin bh, pentru ca să reconstruim d-a dreptul, fără nemic intermediar, un prototip comun ario-europeu aproximativ, care însă nu este bháranti, ci bhéronti, sau cel puțin ambele împreună.
Reconstruind un prototip în două fețe, bunăoară aghis – anghis, noi sîntem departe de a-i micșura aproximațiunea, de vreme ce orice grai, fie cît de primordial, cuprinde deja în sine divergințe dialectale. Pe lîngă aghis – anghis n-ar fi de mirare să mai fi existat o nuanță aghus – anghus, prin care ni s-ar explica latinul anguis, căci lat. pinguis = παχυς, lat. brevis din breguis = gr. βαρχυς , lat. tenuis = gr.τανυ, lat. suavis din suaduis = sanscr. svâdus, lat. gravis din garuis = scr. gurus = gr. βαρυς , lat. levis din leguis = scr. laghus = gr. έλαχυς etc., corespund toate unor prototipuri cu -us.
„Reconstrucțiunea – zice Delbrück – nu ne procură nici un material nou, dar servă a da o expresiune plastică rezultatului cercetărilor noastre. Ea joacă în linguistică același rol ca curbele și alte procedimente intuitive analoage în statistică. Este un mijloc de expozițiune foarte util, pe care cată a nu-l nesocoti. În același timp, îndemnul de a reconstrui formele fundamentale silește pe linguist a sta pururea la cumpănă pentru a nu lua cumva o formațiune modernă drept o formațiune primitivă; și, mai ales, îl împedecă de a trece cu ușurință peste dificultăți fonetice și de altă natură, a căror deplină învingere e necesară pentru ca să poată reuși într-o reconstrucțiune”^[23]. Paralelismul între reconstrucțiunea linguistică și curbele din statistică nu e corect. Dacă este în statistică ceva asemănat cu reconstrucțiunea în linguistică, apoi numai doară termenul-mediu, care rezumă un șir de expresiuni cifrice diverginți de aceeași ordine. Un exemplu. O moșie a adus proprietarului ei în curs de cinci ani următorul venit:
Anul I . . . . . . . . . . . . . .  fr. 4500
Anul II . . . . . . . . . . . . . . fr. 4620
Anul III . . . . . . . . . . . . .  fr. 2800
Anul IV . . . . . . . . . . . . . fr. 4718
Anul V . . . . . . . . . . . . .  fr. 5000
Venitul anual în   t e r m e n - m e d i u   este dar de fr. 4327.3/5, o cifră aproximativă cătră care convergesc toate cifrele cele concrete, diferențiate prin concursul unor împregiurări speciale explicabile: secete într-un an, abundanță într-un alt an etc. Cu cît expresiunile cifrice sînt mai numeroase, cu atît și termenul-mediu, scos din ele, este de o aproximațiune mai înaltă. Fără termen-mediu, statistica n-ar putea să reducă diferite ordine de fenomene la cîte   o   u n i t a t e   c o l e c t i v ă , pe care lesne s-o compare apoi cu altele obținute pe aceeași cale. Prin reconstrucțiune, linguistica capătă și ea   u n i t ă ț i   c o l e c t i v e ,  cari o ajută în comparațiunea ulterioară, și totodată – după cum a observat-o foarte bine Delbrück – pînă la un punct o controlează. Lipsa de orice construcțiune, fie zis în parentezi, este aceea care face atît de anevoios controlul grupurilor etimologice în operele lui Pott și mai cu seamă ale lui Diefenbach.

1. Quinctil., Inst. I, 6, 28.
2. Turgot, Oeuvres, Paris, 1844, t. 2, p. 754-6.
3. Weil, De l’ordre des mots dans les langues anciennes comparées aux langues modernes,Paris, 1869, p. 47.
4. Cfr. Littré, Etudes et glanures, Paris, 1880, p. 9.
5. Curtius, Grundzüge der griechischen Etymologie, ed. 3, Leipzig, 1869, p. 3: „Denn unabweislich ist trotz alles Zweifels und Spottes das Streben dem Ursprung der Wörter und ihrer Verwandschaft unter einander nachzuspüren, oder wie es der Name unserer Wissenschaft so treffend bezeichnet, das oetumon, das seiende, den wahren und eigentlichen Gehalt derselben, zu ergründen…” – (Cf. Tobler, Versuch eines Systems der Etymologie, în Zeitschr. f. Völkerpsych., t. 1, p. 355
6. Pott, Etymologische Forschungen, ed. 2, t. 2, part. 1, Lemgo, 1861, p. 185: „die Etymologie,
7. Hovelacque, La linguistique, p. 18-9.
8. A. Humboldt, Essai politique sur le royaume de Nouvelle Espagne, p. 81., ap. Pott; Wurzel-Wörterbuch, t. 5, p. XXII.
9. Brugmann-Osthoff, Morphol. Untersuch., t. 1, p. IX: … „nur derjenige, welcher sich für immer lossagt von jener früherhin weit verbreiteten, aber auch jetzt noch anzutreffenden Forschungsweise, nach   d e r   m a n   d i e   S p r a c h e   n u r   a u f   d e m   P a p i e r   b e t r a c h   -   t e t ,   a l l e s   i n   T e r m i n o l o g i e ,   F o r m e l   w e s e n   u n d   g r a m m a t i s c h e n   S c h e m a t i s m u s   a u f   g e h e n   l ä s s t etc.” – Cfr. Leskien, Die Deklination im Slavisch-litauischen und Germanischen, Leipzig, 1876, p. 39: „Man hat sich nach dem ganzen Entwicklungsgange dieser Disciplin (der Sprachwissenschaft) daran gewöhnt, bei den einzelnen Formen der Einzelsprachen immer zunächst an die Ursprache zu denken etc.”
10. De Saussure, Mémoire sur le système primitif des voyells, Leipzig, 1879, p. 21. – Cfr. Kruszewski, Lingvisti aeskiša zam¡tki, Warszawa, 1880, p. 1-13.
11. Littré, Dict. I, p. 412. Cfr. Diez, Etymologisches Wörterbuch., Bonn, 1861, t. 1, p. 83.
12. Pott, Wurzel-Wörterbuch, t. 3, p. 119: „Auch habe ich nichts dawider, dass man, so weit dies möglich, auf Ermittelung derjenigen Urzustände Bedacht nehme, in welchen sich die Sprache, sei es nun als unserem gesammten Indogermanischen Sprachstamme vorausgegangene allgemeinsame Urmutter, oder als Ahnin bloss einzelner Familien innerhalb desselben befunden haben mag. Es wird aber dringend nöthig sein, dass man mit enthaltsamer Bescheidenheit verfahre, und nicht, wie leider noch so oft geschieht, Gewisses mit Ungewissem oder gar Falschem, nicht thatsächlich Gegebenes und bloss Erschlossenes oder wohl gar nur leichtsinnig Ersonnenes und Geheischtes mit wilder Haft und ohne Unterscheidung beständig durcheinander rüttele und schüttele”.
13. Brugmann, Nasalis sonans, în Curtius, Studien, t. 9 (1876), p. 320 nota: „Wer die Sprachformen, ehe er an die Ursprache denkt, immer zuerst darauf ansieht, ob sie nicht analogische Neubildungen sind, begeht bei weitem nicht so leicht folgenschwere Irrtümer wie ein solcher, der sich immer erst durch den unmittelbaren und offenkundigen Augenschein so zu sagen darauf stossen lässt, an Associationsbildung zu denken, und im Uebrigen alles, was sich lautgesetzlich aus einer   d e n k b a r e n   ursprachlichen Form herleiten lässt, sofort auch daraus herleitet. Denn wer irrig eine Associationsbildung statuiert, irrt nur insofern als er eine einzelne Form oder eine Reihe von Formen noch nicht an der richtigen Stelle untergebracht hat, wer dagegen von den historischen Formen aus sogleich zur Ursprache überspringt und mit Hülfe dieser Formen Grundformen erschliesst, die nie bestanden, irrt nicht bloss in Hinsicht auf jene einzelnen historischen Bildungen, sondern auch in Hinsicht auf alles Weitere, was er auf den erschlossenen Grundform aufbaut.”
14. Chavée, Lexiologie indo-européenne, Paris, 1849, p. XI-XII.
15. Pentru prima oarã, ca o încercare „ipoteticã” (mutmassliche Grundform), în Formenlehre der kirchenslawischen Sprache, Bonn, 1852, p. V.
16. Ascoli, Studj critici II, Torino, 1877, p. 9.
17. Naville, La logique de l’hypothèse, Paris, 1880, p. 7.
18. Hasdeu, Arhiva istoricã, t. 1, part. 1, p. 140.
19. L. Meyer, Vergleichende Grammatik der griechischen und lateinischen Sprache, Berlin, 1861, t. 1, p. 22.
20. Naville, La logique de l’hypothèse, Paris, 1880, p. 7.
21. Hasdeu, Arhiva istorică, t. 1, part. 1, p. 140.
22. L. Meyer, Vergleichende Grammatik der griechischen und lateinischen Sprache, Berlin,1861, t. 1, p. 22.
23. Delbrück, Einleitung in das Sprachstudium, Leipzig, 1878, p. 53.