Eternul cântec

Jump to navigation Jump to search
Eternul cântec
de Alexandru Vlahuță


E vechi de când lumea, dar celui de-l cântă
Ce nou i se pare!... S-ascultă uimit.
În el i-o legendă frumoasă și sfântă,
Și vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor:
E cântecul inimii care-a murit,
Ș-al primului nostru amor.

E noapte, sunt singur, și iar mi-aud gândul
Cum, notă cu notă, mi-l cântă în taină.
Ce dulce-i... Îmi vine să plâng ascultându-l...
De ce nu se poate o dată s-aștern
Săraca și aspra cuvântului haină
Pe-al gândului cântec etern!

Ah, iată grădina... văd urmele mele
Pe prundul aleii. Pământul miroase,
Ș-albasrtu-i de cele dintăi micșunele.
Curg valuri de raze din cerul deschis;
E liniște-n aer, și toate-s frumoase,
Și toate le văd ca-ntr-un vis.
Și crăngile-atârnă-ncărcate de floare
S-atingă pământul ai crede că-s ninse
Sub alba podoabă ce tremură-n soare;
Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari,
Înaltă și zveltă, cu brațele-ntinse,
Cu ochii tăi limpezi și mari...

Și ce-a fost pe urmă?

Zadarnic! Cuvintele-s tulburi și grele.
Se-ntunecă-n juru-mi, și cântecul moare.

Nici farmecul celor dintăi micșunele,
Nici zâmbetu-ți galeș, nici leneșu-ți mers,
Nici crăngile albe-ndoite de floare,
Nimic nu-mi mai scapără-n vers!