Eroii de la Plevna

Jump to navigation Jump to search
Eroii de la Plevna
de Vasile Alecsandri
(Mircești, februarie, 1878) Ms. Acad. 818, fila 53. Publicată în ediția 1896.


Cuprins

I[modifică]

Pe drumuri, prin orașe, prin sate, prin zăpadă,
Se văd, sau singurateci trecând, sau în grămadă,
Sărmani în haine sparte, prin care intră gerul
Și-n măduvă pătrunde mai crâncen decât fierul.
Goi, sarbezi, rupți de foame și obosiți de trude,
Triști, tremurând de friguri sub frigul iernei crude
Și întinzând la oameni o mână tremurândă…

Ce-i astă sărăcime și goală și flămândă!
Eroii de la Plevna!… Iată-i! Ah! Cine-ar crede?
Le plânge chiar de milă tot omul care-i vede.
Și eu, plâng de rușine… În țeara ospeției
Să văd cerând pomană vitejii României!

Aceste brațe, care împins-au cu putere
Pe țeară la-nălțime, pe dușman la cădere.
Sunt goale!… Aste picioare, ce urme glorioase
Lăsat-au pe tărâmul redutelor fioroase,
Sunt goale, degerate!… Aceste frunți, ce-s demne
Să poarte ale măririi strălucitoare semne,
Sunt goale, o! rușine!… sunt goale o! cruzime!…
Eu cat eroi în giuru-mi și văd numai victime!…

Ce crimă le atrage pe cap așa osândă?
Ce crimă?… Lupta mare pe câmpul de isbândă!
Ce crimă?… Eroismul, sublima devotare
Pentru-apărarea țerii ș-a ei neatârnare!…

II[modifică]

Alăture cu dânșii se vede-o altă turmă
Sub crivățul năprasnic, ce inima le curmă,
Turmă de robi, goi, vineți, de boale gârboviți,
La trista exilare de soartă osândiți.
Ei merg tâmpiți sub biciul restriștei nemiloase,
Pătrunși de ghiața iemii și-a morții pân-la oase,
Și astfel suferința mult oarbă și nedreaptă
Au pus copiii noștri cu ei pe-aceeași treaptă,
Cât nu poți a distinge din toți suferitorii
Nici care sunt învinșii, nici care-nvingătorii.

Ei bine, -n astă țeară, ce suntem noi?., și cine
Au îndrăznit s-arunce în noi cu-așa rușine,
Ca să videm mărirea căzută-n îngiosire
Și eroismul sacru plătit cu umilire?

Cum? dup-atâția secoli de oarbă-ntunecime,
Ostașii României cu suflete sublime
Aprins-au luminosul al reînvierii soare,
Ca el să ni-i arate în sdremți umilitoare?
Cum? domnul și oșteanul, cum? țeara și țeranul
Înfruntă greul, moartea, pun în genunchi dușmanul.
Ca-n ziua re-nturnării, armata-nvingătoare
Să par-o pată neagră pe-a țerii sărbătoare?

Ah! dacă sunt nemernici, ce văd cu nepăsare
Româna demnitate lovită-așa de tare,
Eu n-oi comite crima de-a zice prin tăcere:
“Dispreț pentru bravură! dispreț pentru durere!”
Eu ce-am cântat eroii, cu care niciodată
Pe fruntea României n-am suferit o pată,
Nu pot, când văd eroul că mâna și-o întinde,
Să stăpânesc revolta ce-n sufletu-mi s-aprinde.
Nu pot să stau în pace, când văd cu oțerire
Batgiocura infamă pe biata omenire!

III[modifică]

O! țeara mea, o! mumă de noi și mari străbuni!
Tu ce-ai respins vitează, atâtea mari furtuni!
Ce soartă nempăcată urzește pentru tine
Rușinea-n loc de fală și rău-n loc de bine?
Ce mână făr-de-lege, ce braț cumplit de fier
Lovește a ta frunte, când ea se n-alță-n cer?
Ce geniu orb de ură în ghiarele-i te frânge
Și-ntinde pe-al tău soare un doliu roș de sânge?

Cerutu-ți-au copiii în zile de urgie?
I-ai dat cu abnegare, i-ai dat chiar cu mândrie;
I-ai dat vioi și tineri, voinici cu flori în față,
Plini de curaj cu toții, cu toții plini de viață,
Și-ai zis: “Vă duceți, mergeți cu-avânt de bucurie
La moarte chiar, când moartea e sacră datorie.
Și când mi veți întoarce, să-mi reveniți ferice,
Toți înstelați pe frunte cu mândre cicatrice,
Mai juni, mai tari, mai veseli, mai falnici, mai vioi
Să mi se prindă ochiul pe dragii miei eroi!”

S-au dus feciorii oastei pe calea strămoșească,
S-au prins cu moartea crudă la lupta voinicească.
Și au eșit din luptă viteji, învingători,
Scăldați în a lor sânge, puternicii feciori!…

Ei bine! oameni vitregi cu inimele sterpe,
Legați de cârma țerii cu-ncolăciri de șerpe,
Voi, care ați stat departe de foc și de dureri,
Cum ați re-ntors copiii la sânul bietei țeri?

Priviți-i!… Goi și sarbezi, ca robi trăiți în lanțuri!
Triști, fărâmați, sărmanii! de ger pe câmpi, prin șanțuri,
Ologi, ciuntiți, o! Doamne, reduși la nimicie
Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mișelie!
Priviți-i, și printr-înșii priviți în depărtare
Funebra hecatombă lăsată-n lepădare,
Alăture cu Plevna, pe câmpul de bătaie!

IV[modifică]

Acolo-n miezul nopții a lupilor potaie
Când vine să desgroape morții, urlând a moarte,
Mulțimea degerată și pradă crudei soarte
Se scoală, se adună, lăsând a ei morminte,
Armata de scheleturi, șirag de oseminte,
Prin care vântul iernii pătrunde șuerând,
Ea se așează-n rânduri, se mișcă tremurând,
Pe Grivița se urcă și stă ca să râvnească
Pe-acei ce-au avut parte de moarte vitejească.
Apoi de-odată crâncen, cu brațele uscate,
Ea face-un gest un singur, dar cel mai crunt din toate,
Căci vă denunță lumii cu gestul ei suprem!

Amar de cine-a trage al morților blăstem!