Ercule

 

Amfitrion. Calea înfurcită. Pigmeii. Cornul abundanței. Cămașa lui Nesu.

-Astăzi, dragii moșului nepoței și nepoțele, am să vă spui basmul cu Ercule sau Iraclie despre care am pomenit in basmul cu grădina Esperidelor. E cam lungă povestea; dară fie că și multe vitejii a mai săvîrșit acest viteaz. El a rămas de pomenire. Pînă și în ziua de azi procopsiții din toate țările, în cărți și în gazete, cînd vor să arate pe cîte cineva că e vîrtos și biruiește pe toți, zic că are putere erculeană; cind vor să arate că cineva este viteaz zic că este un Ercule. Numele acestui voinic a rămas și în cîntecele noastre cele bătrîne, căci unul din ele se numește Erculean.^[1] În basmele noastre însă, și pre limba noastră a poporului, noi, cînd voim să arătăm vitejia cuiva, zicem: s-a luptat cum știe el în legea lui, și numim pe viteazul care face multe izbînzi: Făt-Frumos, ori Pui de românaș sau voinic, nu glumă.

Povestea aceasta a lui Ercule este scoasă, și ea, de pre cărțile unde spune despre zeii păgînești; iată cum cuvintează ele:

A fost odată un împărat pre nume Amfitrion; el avea o împărăteasă de soție, mai frumoasă decît o zînă, și se numea Alcmena. Pleșcanul de Joe, zeul zeilor păgînești, o îndrăgise grozav; dară ea, voind să rămîie credincioasă bărbatului, nici că se uita la dînsul carele îi tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri.

Împăratul fiind la război, procletul de unchiaș se înfățișă într-o seară Alcmenei în chipul bărbatului ei Amfitrion, îi spuse că a concenit pre vrăjmaș și că se întoarce biruitor. Împărăteasa rămase încremenită cînd își văzu soțiorul; vezi că ea nu se aștepta că o să facă el o așa repede izbîndă; și nici că-și putea bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie, deoarece își vedea bărbatul în carne și oase. Îl priimi dară cu bucurie, șezură de mîncară și se culcară ca nevasta cu bărbatul.

Necumpătatul de zeu, făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte nopți. După ce se drăgostiră toată nopticica asta lungă, zeul trufaș își arătă nelegiuirea, iară Alcmena să se dea de ceasul morții cum de să rămîie ea spurcată și înșelată.

Cînd se întoarse de la oaste împăratul Amfitrion, își găsi nevasta însărcinată. Umbla el să facă gălăgie, să se arate că este bărbat, nu bătaie de joc, dară fu silit să înghiță gălușca, aflînd că zeul zeilor îi luase porumbul de pre foc, jucîndu-i renghiul.

În zilele noastre procopsiții și oamenii cei învățați, nu știu de ce, poreclesc cu numele de Amfitrion pe cei ce dau la mese și la ospețe cunoscuților și prietenilor lor. Poate că unde acest împărat tăcu din gură și primi să poarte ponosul. Dară ce era să facă, bietul, dacă aveau ei un astfel de Dumnezeu nelegiuit, fără de rușine și viclean? Se vede că d-aia și tăcu, temîndu-se ca, după alelalte toate, să nu-i ia și părul foc. Joe nu veni în casa lui ca oaspe, ci cu gîndul dracului, in lipsa lui și într-un chip amăgitor, și d-aia, socotesc eu în prostia mea, rău fac domnii precopsiți de ponosluiesc cu nume de Amfitrion pe oamenii cei avuți din ziua de azi, ce priimesc cu voie bună oaspeții cei de omenie. Cum, cum, așa au găsit procopsiții cu cale și așa are să fie. Noi insă, pre limba noastră cea strămoșească zicem unor asemenea oameni: priimitori de străini, sau: omul cu casa deschisă și cu largă mînă.

Să lăsăm însă astea și să ne întoarcem la povestea noastră.

Așa fiind cum vă spusei, Junona, zeița zeițelor, și soția lui Joe, simți de necredința bărbatului său, și ca să-și izbîndească, puse gînd rău pruncului ce era să se nască, ca să-și scoață necazul pe dînsul. Văz, Doamne! În pofida căpșunelor, mănîncă frunzele. Pe vremea aceea era însărcinată și o rudă a Alcmenei, femeie a unuia Stenelu, carele și el, ca și Alcmena, se trăgea dintr-un străbun pre nume Perseu.

Și, deschizîndu-se o dată vorba în adunarea zeilor despre acești prunci ce încă erau în pîntecele mamelor lor, Joe spuse că cela ce din acești doi copii se va naște mai întîi, acela are să fie împărat la țara Micena. Și-și întări vorbele chiar cu jurămînt. Vezi că știa, necuratul, că Alcmena rămăsese grea mai-nainte decît ruda ei.

Junona, care pe nedrept era supărată pe Alcmena, grăbi ceasul nașterii fiului lui Stenelu, a căruia femeie îi făcu o miarță de copil pînă nu era încă de șapte luni, și îi puse numele Euristeu; iară pe al Alcmenei îl întîrzie; și în adevăr că acest Euristeu, ca unul ce fu născut mai întîi, ajunse împărat.

Cînd veni și ceasul Alcmenei, unde mi-ți născu un dolofan de copil, vîrtos și zdravăn, știi colea, cum nu se mai văzuse pînă atunci, și-i puse și lui numele Ercule, adică pe grecește Iraclie.

Junona, stăpînită de patima temutului, trimise doi șerpi la Ercule, carele, prunc și în leagăn fiind, cum veniră șerpii la dînsul, îi apucă de gît, pe unul cu mîna dreaptă și pe celălalt cu mîna stîngă, și îi strînse atît de tare, încît îi sugrumă pe amîndoi. Se înduioși Junona cînd văzu la prunc așa rară vitejie, îl răpi în cer la dînsa ca să-l mîngîie; iară Minerva o rugă să-l puie la sîn să sugă, ceea ce se înduplecă Junona și făcu. Ercule supse așa de tare, încît îi veni prea mult lapte în gură și lăsă sfîrcul țîței. Din țîșnitura ce făcu laptele din țîță, cind lăsă Ercule sfîrcul, spun păgînii să se fi alcătuit pe cer calea laptelui, sau cum îi zicem noi pre românește Drumul robilor, ori Calea lui Traian. Apoi coborîndu-l, îl puse iarăși în leagăn. Se căi mai apoi de ceea ce făcu Junona, căci prin această faptă Ercule ajunse și el să fie fără-de-moarte, ca zeii, și prinse și mai multă pică pe dînsul, prigonindu-l pîn în pînzele albe.

Împăratul Amfitrion dacă văzu pre Ercule că încă de prunc crește și se face isteț și viteaz și-l făcu copil de suflet, și-l dete la tot felul de învățături pe la dascălii cei mai fruntași din lume, ca să ajungă iscusit cum altul pe lume ca dînsul să nu mai fie.

Și așa trimise pe Ercule la cei mai vestiți meșteri de pre vremile acelea în a trage cu arcul și nu puțină le fu mirarea lor cînd văzură că în scurt timp copilul nu numai învăță meșteșugul săgetării, dară încă mi-i și întrecu.

Mai învăță Ercule de la un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme; de la altul, citirea pe stele și meșteșugul leacurilor; de la un cîntăreț vestit învăță a cînta; și astfel, tînăr fiind, copilul de suflet al lui Amfitrion știa cît un om mare, ba încă și mai mult și mai bine. Nu mai putea de bucurie tatăl său Amfitrion, văzînd pe Ercule că nu numai învățat este, dară încă și viteaz.

Și, ca să-l deprinză în ale bătăliilor, îl lua totdauna cu dînsul, cînd mergea cu oastea; și spun că acest Amfitrion într-o bătălie o duse cît trăi. Într-una din aceste bătălii, căzu tatăl lui Ercule, și acesta rămase, împreună cu mumă-sa, sub ascultarea lui Eristeu, carele se urcase în scaunul împărăției.

Spun, măre, că odată Ercule, încă copilandru fiind, ieși afară la cîmp și acolo, singuratec, se puse pe gînduri și cugeta la această ticăită de lume și la ce are să ajungă el, fără tată și fără povățuitor. Vezi că el nu făcu ca acei tineri rămași de capul lor, cari se aruncă în valurile lumii, așa orbește; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună, căci nu degeaba era el corcitură de zeu. Și cum sta el acolo, dus pe gînduri, deodată i se arătară două femei, pe care nici el nu le văzuse de unde ieșiră.

Amîndouă aceste muieri, de boiul lor na]te, veneau către dînsul; una dintr-însele părea a fi mai de neam, căci umbla cu buna-cuviință și era împodobită de o firească curățenie, cu ochii aplecați de parcă se rușina de ceva, cu înfățișarea smerită, cu hainele albe și sfiicioasă ca o fată mare; cealaltă muiere era grasă și moleșită, sulemenită și spoită, voind să se arate mai albă și mai rumenă de cum era aievea, călca înțepată și cu trupul țeapăn, ca să arate a fi mai dreaptă de cum firea o lăsase; ochii ei sticleau și era pieptănată și pomăduită de-i sta părul lins; se tot uita asupra ei mereu, trăgea cu coada ochiului spre a vedea daca o bagă în seamă cei de primprejur și adesea întorcîndu-se ca să-și vază umbra, întocmai cum fac lelițele ce umblă să momească pe tineri.

Sosind ele mai aproape de Ercule, pe cînd cea dintîi își căta de treabă, cea de a doua, dînd pricină de vorbă băiețandrului, alergă către dinsul și-i zice: „Ercule, Erculaș, te văz că stai încă la chibzuri, neștiind ce cale să apuci în lume; daca vei să-ți fiu prietenă, eu te voi călăuzi pe cărarea cea mai plăcută și cea mai lesnicioasă, în care vei gusta, toate mulțumirile vieții, trăind fără a munci. Și să nu te socotești că ai să te îndeletnicești cu războiul sau cu alte trebi; nu, crede-mă; și totuși vei avea să-ți alegi bucatele și băuturile ce-ți vor plăcea mai mult, lucrurile de care să se veselească ochii și urechile tale și de care mirosul și pipăitul tău să se mulțumească; drăgălășiile ce vor avea mai mulți nuri pentru tine te vor mîngîia și vei avea să dormi cu poftă și în cea mai mare moliciune; pre lîngă acestea o să aibi la îndemînă toate bucuriile, fără să te ostenești ca să umbli după dînsele. Iară daca vrodată ar da ispita preste tine să te facă să simți că are să-ți lipsească ceva ca să nu-ți poți face viața și mai drăgăstoasă, să nu te temi că te voi pune să-ți obosești trupul și mintea spre a le dobîndi, ferească zeii! Voi face eu cum să te folosești de munca altora și să nu aștepți în deșert cîștiguri de acolo chiar de unde n-ai alergat; căci eu dau celor ce vin după mine darul de a fi pretutindeni in largul lor.“

Ercule, după ce o ascultă, zise: „Muiere, cum te cheamă pe tine?“ „Prietenii mei, răspunse ea, îmi zic Fericirea, iară vrăjmașii îmi zic Desfrînarea.”

Atunci cealaltă femeie înaintînd, zise și dînsa: „Și eu viu către tine, Ercule; cunosc pe născătorii tăi și am pătruns în ființa ta încă de copil. Eu așa crez că de vei apuca poteca care duce spre mine, vei ajunge odată, odată să strălucești prin fapte mărețe și frumoase și atunci eu însămi voi fi mai omenită și mai băgată în seamă de către oamenii cei buni. Eu nu te voi mîglisi de loc cu făgăduieli că o să dai numai și numai preste plăceri, nu, eu te voi împinge tot spre adevăr, așa precum este lăsat el de la Dumnezeu. Și trebuie să știi că orice este în adevăr cinstit și frumos, Dumnezeu nu dă oamenilor fără muncă și trudă. Daca dară voiești ca Dumnezeu să-ți fie de ajutor, trebuie să te închini lui; daca voiești ca prietenii să te iubească, trebuie să le faci numai și numai bine; daca dorești ca vro țară să te cinstească, trebuie să o slujești; daca voiești ca pămîntul întreg să-ți dea roade din bilșug, trebuie să muncești la arătura cîmpului; daca îți alegi mai bine să te înavuțești avînd turme, trebuie să îngrijești de ele; daca cugeți să ajungi mare prin războaie, daca vei să-ți scapi prietenii din robia celor răi și să-ți izbîndești asupra vrăjmașilor, trebuie să înveți meșteșugul războiului de la cei ce îl știu mai bine și să te îndeletnicești mereu a te folosi de învățăturile lor; daca vei să dobîndești putere în trup, trebuie să-l deprinzi a se supune minții și a-i da mereu de lucru ca să se hîrsească cu munca și cu sudoarea.“

Desfrînarea ar fi adaos atunci: „Înțelegi tu acum, Ercule, Erculaș, cît de obositoare și lungă este calea fericirilor ce-ți arată această femeie? Eu însă am să te duc la fericire printr-o cale mult mai scurtă și mai lesnicioasă.“ Iară cealaltă femeie care era însăși curățenia de suflet sau cum i-am zice noi, Virtutea sufletească, se răsti către Desfrînare, zicîndu-i: „Nemernico ce ești, ce bunătăți ai tu în stăpînire? Și ce plăceri poți cunoaște tu oare, daca nu voiești să faci nimic pentru a ți le agonisi? căci nedînd pas dorințelor nici să se ivească măcar, ești sațiată mai-nainte d-a avea vrun gust; mănînci pînă a nu fi flămînzit; bei pînă a nu fi însetoșat. Spre a mînca cu poftă, tu te ții după cei mai buni bucătari; spre a bea cu sete, cumperi vinurile cele mai scumpe, și vara alergi în toate părțile ca să găsești ghiață; spre a trage cite un pui de somn, tu îți iei nu numai plăpomi călduroase, dar încă și saltele de puf. Pe tine nu osteneala, ci trîndăvia te face să cauți somnul. Prin purtările tale cele netrebnice, tu dai ghies trebuinței să se ivească pînă a nu o simți. Astfel îți înveți tu prietenii: noaptea îi feștelești; iar ziua îi ții amorțiți de somn în minutele cele mai scumpe, cînd omul trebuie să meargă la muncă. Deși ești fără-de-moarte, Dumnezeu însă te-a gonit din ceruri, și oamenii, cei de treabă, te disprețuiesc. Sunetul cel mai măgulitor din toate, acela adică al vreunei laude, n-a ajuns niciodată pînă la urechile tale, și n-ai stat cîtuși de cît față la vro priveliște din cele ce farmecă pe om, pentru că niciodată n-ai făcut vro faptă bună. Cine să mai voiască oare a crede cuvintelor tale? Cine să te scoată din nevoi? Care om de treabă ar mai cuteza să se amestece printre dezmățații ce te urmează? Cei ce te însoțesc, daca sunt tineri au trupuri neputincioase; daca sunt bătrîni au suflete prostite; îngreunați în tinerețele lor cu o grăsime venită din trîndăvie, ajung slăbănogiți la niște bătrînețe necăjite, fiindu-le rușine de ceea ce au făcut, ei se gîrbovesc de aceea ce au să facă; ca unii ce au gustat din toate plăcerile la începutul vieții, și au păstrat numai și numai trude pentru anii lor cei din urmă. Eu, dinprotivă, sunt de la Dumnezeu; sunt cu oamenii cei de treabă; nici o faptă bună nu se face fără de mine, nici în cer nici pe pămînt; mai mult decît orișicine, eu priimesc de la oameni cuvenitele laude, ca una ce însoțesc cu iubire pe meșteșugar la lucrarea mîinilor sale, și ca una ce sunt păzitoarea credincioasă a casei stăpînului; ocrotitoarea cu voiebună a slujitorului; soață drăgăstoasă în ale păcei; surata statornică în ostenelile războiului; mijlocitoarea supusă a prieteniei. Cunoscuții mei se bucură în plăcere de hrană și de băutură, fiindcă nu și le pregătesc de mai-nainte, ci așteptind ca trebuința să-i îndemne și apoi să mănînce și să bea. Somnul lor este mai dulce decît al leneșilor, și sunt buni bucuroși a și-l întrerupe, ca să nu-și piarză treburile. Cei tineri sunt fericiți, pentru că îi laudă bătrînii, și cei bătrîni primesc cu mulțumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri; acelora le place să-și amintească de faptele lor din trecut, și găsesc o mare mulțumire întru a îndeplini pe cele de azi; prin mine Dumnezeu îi iubește, prietenii îi doresc și țara îi omenește. După moarte, pomenirea lor nu se uită, ci rămîne lăudată în veci de veci. Iată cum, Ercule, fiu al unor părinți buni la suflet, ai putea, prin muncă, să dobîndești cea mai de căpetenie fericire!”

Ercule, după ce se întoarse acasă, prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri, și puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii celei îmbrăcate în alb. Se dete dară în partea ei cu hotărîre statornică de a merge pe calea cea spinoasă și ostenitoare, numai să fie lăudat și după moartea lui, că a lucrat împotriva apăsării, a nedreptății și a lăcomiei.

Și d-atunci a rămas de zic cărturarii, cînd vorbesc despre cineva carele se află între două nevoi, și stă la chibzuri în care parte să se dea, că are dinaintea sa calea cea înfurcită a lui Ercule.

Rămîind sub ascultarea mîne-sa, Ercule, cînd ajunse în vîrstă, crescu și se făcu un om gras și voinic, spătos și vînjos, cum nu era altul. Era oacheș și înalt ca de opt palme și jumătate; iară trunchiul trupului lui îi era otova. Perii capului nu-i erau creți; dară stăteau țurlu, burlu, cum se zice. Nasul îi era cam adus, ca de vultur, și ochii albaștri. Era muncitor, nevoie mare, și dacă la muncă nu-l întrecea altul, apoi nici la mîncare, nici la băutură nu se lăsa el mai prejos.

Euristeu, îndemnat de neîmpăcata zeiță a zeițelor, puse pe bietul Ercule la niște trebi așa de grele și de grozave, încît, nu știu cine de ar fi fost, n-ar fi putut să le isprăvească. Vezi că nu voia să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească.

Ercule se cam codi deocamdată și nu prea avea poftă să se supuie așa de bună-voie la jug. Atunci Junona porunci unei zîne năbădăioase să tulbure mințile bietului Ercule, ceea ce și făcu. Iară daca fură întrebați cititorii de stele ai păgînilor, cari, ziceau ei, că știe să spuie oamenilor voințele zeilor, priimi răspunsul că numai supunîndu-se tutulor poruncilor lui Euristeu va avea tămăduire Ercule.

Auzind așa viteazul se duse singur de voia lui și se supuse ca un mielușel. Douăsprezece fură la număr trebile cu care îl însărcină Euristeu pe Ercule, și pe toate le scoase la căpătîi.

Acum fiți numai urechi, dragii moșului nepoței și nepoțele, ca să ascultați toate izbînzile ce făcu acest Ercule. Și ca să nu pierdeți șirul, luați în mină cite un răboj, și să tăiați de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul.

Împăratul știa că pe lîngă țara numită Nemeea se pripășise un leu așa de groaznic și așa de mare, cum nu se mai văzuse pînă atunci; și era așa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul lui.

Într-o zi chemă pe Ercule și-i zise:

„Ercule, să te duci în Nemeea să răpui leul ce zic oamenii că ar fi căzut acolo din lună, căci face mari stricăciuni”.

Plecă viteazul, fără să zică nici un cuvințel măcar. Își luă însă toroipanul, pe care și-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec, și și-l ferecase cu fier, arcul, tolba cu săgețile, și ajungînd acolo, unde mi-și auzi un troznet și un pocnet prin pădure, de ți se făcea părul măciucă în cap. Ce vă socotiți că era? O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. Spun, măre, că pielea lui nu se putea pătrunde cu săgețile, ori cu sulițele, atît de tare era. El își avea vizuina într-o văgăună de munte cu două guri.

Ercule nu-și pierdu cumpătul, ci trase într-însul cu o săgeată, trase cu două, trase cu toate săgețile ce le avea el in tolbă; dară, aș! unde să se lipească săgețile de pielea lui? Cînd ajungeau și-l atingeau, nu-i făceau nici atîta stricăciune cît o pișcătură de purice. Leul se întărîtase, nevoie mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. Atunci Ercule astupă o gură d-a vizuinei, intră la leu pe cealaltă gură, se repezi cu toroipanul lui, și pînă să nu prinză de veste leul că se apropie de el, îi dete vro două, trei lovituri în cap, de se făcu toroipanul numai țăndări. Simți leul aceste lovituri; dară nu-i făcu vrun rău mare. Răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele, de înghețară de frică toate fiarele în culcușurile lor, și de se auzi cale de nu știu cîte zile. Apoi începu a veni asupra voinicului, aruncînd înainte-i din gură văpăi de foc și fum ca să-l orbească. Dară Ercule, țanțoș, cum îl lăsase pe el Dumnezeu, sări pe leu mai iute decît ați gîndi, și, apucîndu-l cu mina stingă de falca de sus, iară cu dreapta de cea de jos, trase cu atîta putere, încît ii despică gură drept în două. Leul se zvîrcolea de durere, se învîrtea în loc și răcnea, de credeai că se luptă cu toate lighioanele pădurilor. Ercule îi mai dete vro cîțiva pumni în cap, chilomi d-ăia d-ai lui, îndesați, și numai ce, iacătă că leul începe a șovăi, și, o dată, buf! căzu cu gaibele în sus.

Ercule n-așteptă să moară bine, ci-l jupui de piele și o luă cu sine. Cu această piele de leu se îmbrăcă el, căci era mare foarte, și o purtă în toată viața lui, slujindu-i drept scut, adecă pavăză, fiindcă nu răzbea printr-însa nici un fel de armă, și din capul leului făcu o glugă în chip de coif.

Pe atunci Ercule era burlac; văzînd împăratul locului aceluia pre nume Tespiu, așa vitejie de flăcău, ce-i plesni lui prin cap, să poftească pe Ercule acasă la dînsul. După ce îl lăudă pentru vrednicia și voinicia lui, îi dete un ospăț de să se ducă pomina. Și cum era de ostenit Ercule de la luptă, mîncă cît cincisprezece și bău cît douăzeci și cinci. Avea însă și ce mînca și ce bea; căci împăratul Tespiu pusese la masă mîncările cele mai bune și cele mai scumpe din lume, și niște vin mai bătrîn și decît dînsul. Ercule își încălzi măseaua și se cam turlăci, și așa cum era, îl puse împăratul într-o cămară unde să se odihnească singur, singurel. Acest împărat avea cincizeci de fete, și în noaptea aceea pe toate le trimise la Ercule, cîte una, una. Voinicul, dîrz cum era el de băutură, cu toate se iubi. Aceasta era și voia împăratului, ca să aibă, adecă, de nepoți niște oameni tot unul și unul, sămînță de voinic nu glumă. Apoi întorcîndu-se Ercule la împăratul Euristeu, ruda sa, cu isprava făcută, îi spuse toată șiritenia; iară împăratul se luă de gînduri, auzind de atîta vitejie.

Aceasta este treaba săvîrșită cu leul de la Nemeea.

Una la mînă. Tăiați, copii, la răboj, spre știință.

Lui Euristeu, vezi, îi băgase în cap Junona, că Ercule, odată, odată, are să-l dea j’os de pe scaunul împărăției, ca să se puie el. Pentru aceasta tartorița îl tot îndemna să trimită pe Ercule să facă și alte trebi anevoioase și primejdioase, ca doar, doar, s-o cortorosi de el. Astfel fiind, împăratul chemă iar pe Ercule, și-i zise: ,,Să mi te duci, Ercule, să omori balaurul acela ce bîntuie coprinsurile de la Lerna.“

Bietul Ercule nu mai zise nici pîs! Știa, vezi, că astfel era orînda lui, și o porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său, cu care se avea bine ca frații.

Ajungînd la Lerna, cercetă despre balaur, și iată ce află: că era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuiește în smîrcurile de p-acolo, de unde iese și nimic nu scapă zdravăn din ce întîlnește în calea ei; că este rea, nevoie mare, că are aripi și nouă capete, toate fără-de-moarte; cel din mijloc însă este mai mare decît toate. Cînd este necăjită varsă din ea venin și fiere otrăvicioasă, și tot ce atinge usucă pînă în măduva oaselor, arde și pîrjolește. Auzind așa Ercule, merse înaintea ei. Nepotu-său venea după dînsul cu armele, și gata a da lui Ercule pe aceea ce o va cere voinicul, cînd se va lupta cu Scorpia. Și puindu-se la pîndă, trase o săgeată, trase două; cînd fu la a treia, unde ieși, măre, Scorpia din smîrc, și năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase și să-l prăpădească pre el. Băiatul sta aproape de Ercule și-i da cînd cîte o săgeată, cînd sulița și cînd paloșul. Dară balaurul nici habar n-avea: nu-i păsa lui de nici una din armele lui Ercule. Și viind mai aproape dihania de balaur, unde mi se repezi la dînsul Ercule, și luîndu-se la luptă dreaptă, mi-l strînse în brațe așa de tare, încît îi ieșise ochii din cap cît pumnul. Atunci ceru Ercule paloșul, și, hîrșt! Îi tăie un cap; și mai hîrșt! Îi mai tăie unul. Dară se minuna ca de alta aia, cînd văzu că în locul capetelor tăiate, cresc altele la loc, îndoite.

Atunci el zise nepotului său să dea pîrjol unei păduri ce era p-acolo p-aproape. Iară, pînă să facă el aceasta, Ercule nu slăbi pe Idra de la Lerna nici cît ai da în cremene, ci o ținea strîns în brațele sale cele vînoase și legate, de s-o rupă în două și să-i plesnească ochii. Într-acestea Junona, văzînd că Ercule are să biruiască, trimise în ajutorul Idrei, adică a balaurului, un stacoj (rac de mare) năpraznic cît o dihanie spurcată. Acesta cum veni, se dete la Ercule să-l apuce de picior și mai multe nu. Se apără voinicul, vîrtos; dară stacojul se dete pe furiș și-l răni oarecum la călcîiul piciorului. Atunci Ercule, strîngind în brațe groaznic pe Idră, odată se întoarse și strivi stacojul cu piciorul.

Apoi începu iarăși lupta cu balaurul cel spurcat sau cu Idra de la Lerna; și cum îi tăia cîte un cap, îndată și pîrlea locul de unde tăiase capul cu tăciunii ce-i aducea nepotu-său din pădurea cea pîrjolită, și tot așa făcu pînă ce îi tăie toate capetele, și pînă și pe cel din mijloc mai marele.

După ce o răpuse ca pe ea, Ercule avu grijă de a-și înmuia vîrful săgeților sale în sîngele capetelor celor veninoase și înfierea jigănii, de și le otrăvi astfel încît rănile ce făceau ele nu se mai tămăduiau. Apoi îi îngropă trupul și capetele, și puse d-asupra un pietroi mare cît un munte. Și, întorcîndu-se acasă, merse de se închină împăratului cu isprava ce făcuse.

Două la mînă. Crestați pe răboj, copii!

Împăratul Euristeu mai porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia, vie, viuliță, cerboaica cea cu coarnele de aur și cu picioarele de aramă, pe care nici un vînător nu o putuse săgeta.

Această cerboaică era una din cele cinci ciute cu coarnele de aur și cu picioarele de aramă, ce pășteau pe niște țărmuri. Văzîndu-le Diana, una din zeițele cele de frunte ale păgînilor eleni și romani, se luă după dînsele și prinse patru din ele, pre care le înjugă la carul său; cea de a cincea însă, mai sprintenă de picior, scăpă și fugi pînă ajunse în țara Arcadia. Vedeți că Junona voise să scape. Totuși și astă cerboaică Dianei fu închinată.

Tocmai aici trebui să vină bietul Ercule după dînsa, și o fugări, și o urmări un an de zile încheiete, prin pădurea de la Menale. Văzînd că nu o poate prinde, fiindcă fugea ca fulgerul de iute, Ercule o săgetă la un picior, o ajunse, o înhăță d-a umerele, și veni cu dînsa la împăratul lui. În cale întîlnindu-se cu Diana care era supărată foc pe dînsul pentru că-i rănise dobitocul ce-i era ei închinat, Ercule știu cum să facă să împace pe zeiță, și aduse cerboaică la Micena vie nevătămată.

Trei la mînă. Tăiați la răboj, pentru ținere de minte.

Împăratul Euristeu, ca să amărască și mai mult pe Ercule, începu să scoață vorbă, că a prinde o ciută nu este vro treabă mare. Îi porunci deci să meargă în țara Erimante ca să o scape de un îndrăcit de mistreț ce o bîntuia.

Ercule, plecă capul, nu zise nici bleau, și luă drumul spre acea țară.

În cale dete preste un Centaur, carele îl priimi în gazdă. Acești centauri erau niște jivine, oameni pînă la brîu și de la brîu în jos cai. Ei erau răutăcioși și bețivi, nevoie mare, și nu da pace vecinilor lor, de loc, de loc. Numai cîțiva dintre dînșii fură oameni de treabă. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă și-l omeni ca pe nu știu cine. De bucurie că avea un oaspe așa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi, ce i-o dăruise Bacus, zeul vinului ș-al beției.

Obștea centaurilor mirosind vinul se adunară cu mic, cu mare, la poarta centaurului ce priimise pe Ercule în gazdă, și cerură cu amenințări să le dea și lor din acel vin. Ei nu veniră cu mîinile goale. În loc de arme ei întrebuințau copaci scoși din rădăcină, bolovani de piatră, tăciuni aprinși și țepușe. Neascultînd de vorbă, Ercule îi puse pe goană și omorî o mare parte dintr-înșii. Apoi plecă în treaba lui.

Ajungînd în Erimante, găsi vreme cu prilej ca să vază fiara cea sălbatică și grozavă. După ce o zări, puse în gînd ca să prinză dobitocul viu-viuleț, și așa să-l aducă la împăratul. Așa vru el, numai și numai ca să arate că isprava fu și mai și.

Pîndi, deci, cîteva zile ca să vază ce apucături are acest îndrăcit de mistreț; și ce credeți că mi-ți văzu? Aoleo! numai gîndindu-se cineva, îl apucă răcorile morții. Era, neiculiță, dihania de gadină făcută otova cu cap, cu trup, cu tot. Cînd alerga după vrun vînat, sufla pe nări un duh rău de usca iarba pre unde mergea; colții lui erau ca secerile, și dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colții; avea niște ochi zgîiți de lovea pe om fulgerătura cînd se uita asupra-i și un rît făcut ca din topor, și cocîrjat.

Ercule făcu un laț cu meșteșug, îl întinse pe unde știa el că are să treacă fiara sălbatică, și se pitulă cît colea într-un stufiș. Nu zăbovi mult, și numai ce iacătă că vine mistrețul, grohăind din rît și duduind pămîntul; iară cum dete în laț rămase locului. Se smîci, fiara sălbatecă, se zbătu; dară toate opintelile îi fură deșarte.

După ce-l lăsă să se mai domolească o toană, frămîntîndu-se ca să scape din laț, unde mi se apropie și Ercule de el, puse mîna pe rîtul lui și, luîndu-l d-a umeri, plecă cu el. Unde mi-ți începu, nenișorule, să mi-ți guițe ăl mistreț, de se auzea cale de nu știu cîte conace. Altul în locul lui Ercule de ar fi fost, nesmintit că ar fi asurzit.

Cînd văzu împăratul Euristeu această nemetenie de dobitoc, pînă într-atîta se sperie, încît o rupse d-a fuga și se ascunse într-un chiup de aramă.

Patru la mînă, băieți. Tăieți, tăieți cu toții la răboj.

Rîse Ercule pînă se strîmbă de moliciunea lui Euristeu; dară se alese cu atît. „Stăi măi că ți-o fac eu, cugetă Euristeu, ai rîs tu de mine, am să te fac și eu pe tine de rîsul lumii.“

Și chemă pe Ercule și-i zise:

„Voinicule, eu iți poruncesc să mi te duci să cureți gunoiul vitelor lui Augia împărat.” Se mîhni în sufletul său Ercule cînd auzi că-l trimite să facă lucrări de argat, el, care se bizuia a se lupta cu zeii. Însă era supus și trebuia să asculte de poruncă. Dară, ca și treaba aceasta să fie vrednică de dînsul el se socoti să o facă astfel, cum alți oameni să n-o poată săvîrși nici în douăzeci de ani.

Augia acesta, împărat la Elida, era foarte avut în vite. Avea turme nenumărate de tot soiul, așa încît nici nu le mai da de căpătîi, și nici numărul văcarilor, al herghelegiilor și al ciobanilor ce le pășteau nu-l mai cunoștea. Și fiindcă n-avea destule grajduri, staule și coșare unde să-și adăpostească atîta sumedenie de vite, le lăsa a mînea noaptea pe cîmpie, sub acoperămîntul cerului. După o vreme îndelungată, cîmpiile din țara Elida, atît se încărcase de gunoi și de băligar, încît nici iarba nu mai creștea. Ercule se înfățișă înaintea lui Augia și se legă că el poate să-i curețe cîmpiile numai într-o zi.

Auzind așa împăratul îi făgădui să-i dea zeciuială din toate felurile de vite, numai să-i facă astă treabă.

Ercule se puse de abătu din matca lor două rîuri prin acele cîmpii pline de băligar, și d-abia, d-abia, cîine, cîinește, putu să urnească din loc acea murdărie, cu ajutorul undelor celor repezi ale acelor rîuri.

Cînd își văzu a doua zi împăratul Augia cîmpiile curate și iarba încolțind din nou, se sperie și el; și fiind din firea lui om zgircit, își luă vorba înapoi și nu mai voi să dea nimic lui Ercule, zicînd că el a trebuit să facă treaba aceasta, deoarece ii poruncise împăratul Euristeu. Mai tirziu își scoase Ercule din capete și asupra lui Augia, căci merse asupra lui cu război, îl bătu și puse în locu-i pe fiul acelui împărat, carele era om drept și curat la inimă.

Ercule se întoarse și spuse împăratului Euristeu ce ispravă făcuse.

Cinci la mînă, copii. Tăiați vîrtos la răboj, ca să trecem la alta.

Euristeu se bătea cu gîndurile, cum de nu se prăpădește Ercule; și nu știa ce treabă grea să-i mai dea, numai și numai să-i răpuie capul și să scape de dînsul.

Auzind de niște păsări grozave ce bîntuiau țara Stimfale, trimise pe Ercule să le nimicească. Acestea erau niște păsări cu capul, cu ciocul și cu aripile de fier; ghiarele lor erau încîrligate și mai ascuțite decît ale pisicilor. Zeul războiului le învățase cum să se ia la bătaie cu ostile, cînd le aducea asupra lor cineva. Ele își scoteau cîte o pană și dau vîrtos cu dînsele, ca și cu niște sulițe. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor, de se făcea întunerec pe pămînt. Trăiau în smîrcurile Stimfale, hrăpeau la vite și la oameni, cu care se hrăneau; iară cînd vedeau că vreo oștire umblă să le răzbească, ele zburau într-o pădure deasă și înaltă, de unde nici dracul nu le mai putea scoate.

Ercule, ducîndu-se să se bată cu ele, întîlni în cale-i pe Minerva, zeița înțelepciunei, carea îi dădu un fel de tobă de aramă, cam ca daiereaua, și îi prinse mult bine. Ajungînd la smîrcurile unde trăiau acele păsări, cum văzură ele pe Ercule, fugiră în pădure. Viteazul ocoli pădurea întreagă bătînd din daierea. Păsările se speriară și ieșiră la luminiș. Atunci voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său, și le săgeta una cîte una, pînă ce le răpuse pe toate; și scăpă țara de o așa pacoste. Șase la mînă.

Tăiați, tăiați mai iute la răboj ca să nu se uite.

N-apucă voinicul nici să mi se odihnească bine de ostenelile drumului și ale luptelor, și numai iacătă că Euristeu îl trimise să-i aducă taurul din Creta. Știți ce era acel taur?

Spun să fi fost un împărat pre nume Minos, foarte fălos și mîndru, ca toți grecii, de! ce să zici. El se lăuda a fi mlădiță de zeu, și că toate poftele i le împlinește acel zeu. Și după cum se vede treaba cam așa și era. Într-o zi el rugă pe Neptun, zeul mărilor, să-i trimiță din mare vro jiganie, și se făgădui că i-o va aduce jertfă. Zeul îi împlini rugăciunea trimițîndu-i un taur grozav. Acest taur era alb ca zăpada și frumos, cum nu se mai văzuse pînă atunci pe lume. Lui Minos împărat îi fu milă să răpuie o așa frumusețe de vită. O trimise deci la turmele sale, și aduse jertfă zeului un alt taur d-ai săi.

Zeul se supără foc. Și de ce atîta inimă albastră? Au doară nu cunoștea zeul ce poamă de oameni sunt elenii, că nu se țin de vorbă? Sălbătăci și înrăutăți pe taurul ieșit din mare pînă într-atît, încît nu se mai putea apropia nimeni de dînsul. Nu numai atît, dară turbarea acestui taur merse pînă acolo de bîntuia și Creta și țările de prin preajmă, și nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav.

Ercule, daca ajunse, arunca arcanul, îl apuca de coarne, încăleca pe dînsul și nu-l slăbi pînă ce nu mi-l domestici. Se smîci taurul, o rupse d-a fuga prin crînguri și prin smîrcuri, se scutură, azvîrli din picioare, dară toate opintelile lui cele năbădăioase rămaseră deșarte; căci Ercule odată pe dînsul, nu-l mai putea clinti din loc, d-ar fi făcut el nu știu ce.

Și astfel aduse împăratului Euristeu pe acest taur îmblînzit ca un miel, pe care îl trimise în staulul său.

Aceasta fu a șaptea treabă isprăvită de Ercule după porunca împăratului Euristeu. Șapte dară la mînă. Tăieți, tăieți la răboj.

Cu toate necazurile ce întîmpina Ercule în aceste grele lucrări cu care era însărcinat, el nu-și uita nici de zei, ci înființa niște sărbători în lauda lor. De aceea și zeii îi făcură niște daruri, numai bune pentru vitejia sa, pe care am socotit că nu e bine să le lăsăm, fără a pomeni ceva de ele. Așa, Minerva, zeița înțelepciunei, îi dete un ștergar bun de leac. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan și cu o platoșe sau pieptar de fier nerăsbătut; Neptun, zeul mărilor, îi dete un armăsar sireap de sărea șapte hotare; Mercur, alergătorul zeilor, îi dete o pală, de să pui firul de păr pe tăișul ei și suflînd să se reteze; Apolon, zeul soarelui, ii dete un arc mai săgetător decît razele soarelui. Ceilalți zei îl dăruiră fiecare cu ce avea mai bun. Pentrti aceasta Ercule nu voi a rămînea mai prejos decît dînșii, ci-și arătă recunoștința sa cînd fu de se sculară uriașii sau novacii cu răzmeriță asupra zeilor. Atunci el mi se puse pe dînșii, omorî o mare mulțime și scăpă pe zei de rușinea ce erau să pață.

Cu toate acestea, cînd se întîmpla să facă cuiva zeii vro nedreptate, el nu se sfia a le o spune verde în ochi, și se silea să îndrepteze lucrul. Astfel s-a întîmplat cu Prometeu pe carele cu nedrept îl osîndise Joe ca să-l chinuiască un vultur rozîndu-i rărunchii.

Altă dată vă voi povesti mai pre larg și basmul lui Prometeu. Docamdată să știți numai că Ercule, cum zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu, încordă arcul, și săgeata ce zbură dintr-însul se opri drept în trupul vulturului carele muri într-o clipeală de ochi. Atunci dezlegă pe Prometeu și-i dete drumul. Vru Joe să mii facă nițică gălăgie; dară își cată de treabă, vezi că nu vru să strice hatîrul lui Ercule.

Împăratul Euristeu nu știa ce treabă anevoioasă să mai găsească a da lui Ercule. Aflînd însă că un împărat anume Diomede, carele domnea în Tracia, avea niște iepe așa de rele, încît le hrănea cu carne de om, trimise pe Ercule să facă ce-o ști el, numai să-i aducă acele iepe. Își frecă mîinile de bucurie împăratul Euristeu, socotind că de astă-dată are să i se înfunde lui Ercule.

Viteazul nu zise nici cîrc. Plecă capul înaintea lui Euristeu ca un supus și porni ca să-i împlinească pofta inimei.

Cînd ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Patru iepe, sirepe și năbădăioase, legate cu căpestre de fier la niște iesle cu totul și cu totul de aramă. Procletul de Diomede le da nutreț numai carne de oameni. Iepele se sălbătăciseră și se făcuseră rele, nevoie de cap; vezi că se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele.

O așa neomenie Ercule nu o putu lăsa nepedepsită. Chemă pre Diomede la luptă, îl răpuse pre el și îl dete iepelor de-l mîncară ca pe dînsul. Cu această faptă Ercule le îmblînzi, puse mîna pe ele și le aduse la împăratul Euristeu. Acesta le închina zeiței Junona, dîndu-le drumul, într-un munte.

Opt la mînă. Tăiați numaidecît la răboj, copii.

Pe vremea aceea întrolocîndu-se o seamă de viteji, porocliți argonauți, spre a merge să aducă berbecele cel cu lina de aur pe care îl furase un oarecare elen, veniră și la. Ercule de-l rugară să meargă și el cu dînșii. Voinicul nu aștepta să-i zică de două ori; ci se sculă, se duse cu dînșiii și se întoarseră izbînditori, după ce Ercule făcu cele mai mari isprăvi de vitejie.

Altă dată vă voi spune, dragii moșului, de voi mai avea. zile, și basmul acesta cu berbecele cu lîna de aur și cu argonauții.

Fata împăratului Euristeu auzise că împărăteasa Amazoanelor avea o cingătoare cum nu se afla alta prelume. Vezi că-i era dăruită de către zeului războiului, pre nume Marte, pentru că se deosebise în bătălii, ca o vitează a vitejilor, și pentru vrednicia ei de împărăteasă. Îmi poftise fata împăratului ca să aibe ea acea cingătoare: și d-ar fi fost barem ceva de dînsa, nu ți-ar fi necaz. Îmi poftise dumneaei, zic, ca să o aibe, fiindcă știa că la curtea tătîne-său se afla un om verde și harnic, carele face pe dracul în patru și nu se întoarce buzat de la slujba cu care îl însărcina cineva.

Se rugă deci de tatăl său ca să poruncească lui Ercule să i-o aducă. Atîta aștepta și Euristeu; căci el nu mai știa unde se poate să fie vro primejdie mare, ca să trimită pe voinic acolo.

Amazoanele acestea erau niște muieri viteze, care nu vrea să știe de nimeni. Ele locuiau singure. Bărbații lor trăiau despărțiți de dînsele într-o cetate. O dată pre an aveau și ei voie să vină la dînsele. Ele se luptau cu oricine se scula asupra țărei lor, și mai adeseaori ele biruiau. Erau niște muieruște cu care nu se putea juca cineva, că-i lua părul foc, de ar fi fost, el acolo, de șapte palme în frunte.

Ercule se întovărăși, deci, cu cîțiva prieteni d-ai lui, cu care se avea ca niște frați, și cu o seamă de oaste, se puseră în niște corăbii, și plecară pe mare, tala, tala, pînă ce se pomeniră la țara Amazoanelor. Aci daca ajunseră, Ercule nu vru docamdată să-și puie mintea cu niște muieri, ci trimise soli la Ipolita, împărăteasa acelor Amazoane, să-i spuie pentru ce venise. Ipolita, ca o femeie înțeleaptă ce era, și aflind de Ercule cel vestit în războaie și voinic fără seamăn, îi ieși întru întîmpinare cu gînd ca să-i facă pre voie.

Coropeșnița de Junona, însă, își vîrî coada și aci. Vezi că ea purta sîmbetele lui Ercule, și ar fi voit să-l facă și de rușine, și să piară de pre fața pămîntului. Luă deci chip de Amazoană, se amestecă printre dînsele și începu a striga cît îi lua gura, cutreierînd ținutul lor: „Săriți, surioarelor, toate cu toatele, că iată niște streini venit-a și ne răpiră pe împărăteasa“. Gînd auziră muiereturile despre una ca asta se adunară numai într-o clipeală, ca frunza și ca iarba, alergînd pe capete, care de care să ajungă la mare mai curînd, și să dea năvală asupra corăbiilor. Unele alergară călări, altele pe jos, unele cu părul vulvoi, căci n-avuseseră vreme nici coadele să și le lege; iar altele numai cu cîte o țoală aruncată pe dînsele, așa d-a-n fuga.

Cum ajunseră la țărm, unde mi-ți începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne, care cu săgeți și care cu ce găsi la îndemînă, de să chisăgească pe Ercule și pe ai săi, și să le răstoarne corăbiile ca să se înece în mare, și mai multe nu.

Ercule văzu că nu e glumă; și de-ar fi crezut-o la început că e glumă, dară se încredință că nu e bună. Ieși deci la țărm cu ai săi, și unde mi se încocleți o luptă d-alea de credeai că n-are să se mai aleagă nici praful de ei și de ele, Adecă să te ferească Dumnezeu de bătaia muierească, cînd se-ndîrjesc ele. Da, nene, muierile, orbiș, de zvînta. Nici că se mai uita unde da. Dădeau cu caii preste oamenii lui Ercule și îi călcau în picioare ca pe niște omizi. Dară dedeau și oamenii lui Ercule de răpăia. Se bătură în suliți, dară ele se făcură țăndări. Scoaseră apoi paloșele și se loviră cu nemilostivire. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. Să nu te ducă Dumnezeu vreodată să mai vezi asemenea bătălie. Și așa se luptară zi de vară pînă-n seară.

Iară Ercule se întorcea într-un călcîi, și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. Unde da el, pălea!

Cînd fu înspre seară, răzbi Ercule cu ai săi pe muieri și le luară în goană. Acuma măcelărire! Nici una din muierile ce căzură în mîinile voinicilor nu mai scăpă cu viață. Unii le tîrau de coate ca pe niște otrepe. Alții mi ți le snopeau și mi ți le striveau sub genunchi ca pe niște alte alea; iară pe altele, pe unde mi le ajungea, p-acolo le lua Avram sporul.

Ipolita, împărăteasa Amazoanelor, cea care ar fi voit să-și dea cingătoarea (brîul) din capul locului, fără să se mai facă atîta vărsare de sînge, căzu roabă în mîinile lui Ercule cu brîu cu tot. Nouă la mînă. Iute, iute, tăiați la răboj, precum ca să se știe.

Împlinind și a noua poruncă a împăratului Euristeu, Ercule se întorcea acasă agale, cu corăbiile; pe drum însă, se abătu și pe la Troia cetate. Cînd acolo, preste ce socotiți că dete? Dete preste fata împăratului din acea cetate, pre nume Esiona, legată cu lanțuri la țărm, care plîngea și se tînguia de-ți rupea inima.

Iară daca o întreba Ercule de ce plînge, și se încerca să o împace, mîngîind-o, ea îi spuse că tată-său o pusese acolo ca să vie o iasmă din mare și s-o mănînce; fiindcă așa ziseseră popii lor, că printr-aceasta adică, se va coborî îndurarea zeilor preste țara lor, și va ostia ciuma ce bîntuia biata poporime.

Lui Ercule i se făcu milă de dînsa, o dezlegă din lanțuri, și așteptă acolo pînă ce ieși jivina cea spurcată din mare. Cum o văzu, Ercule se năpusti asupra ei cu toroipanul, îi luă mirul din frunte și o dete cu gaibaracele în sus.

Plecînd și de aci, Ercule ajunse la țara unor frați pre nume Poligon și Telegon, stăpînitorii acelei țări. Acești nelegiuiți, de cum vedea că vrun străin a sosit în țara lor, îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. Și fiindcă ei erau foarte dibaci în meșteșugul de a se lupta, trînteau pe toți, și apoi îi chinuiau grozav pînă mureau.

Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt, ba încă scăpă omenirea de niște astfel de împărați bătăuși, ce tot căutau oamenilor ceartă cu luminarea, trimițîndu-le sufletele să se plimbe în bezna tartarului. După care Ercule se întoarse la Micena.

Mai aflînd Euristeu că un uriaș anume Gerion avea niște vaci năzdrăvane, cum nu se mai găseau altele pre lume așa de frumoase, chemă pe Ercule și-i porunci să i le aducă din pămînt, din iarbă verde.

Ercule se supuse ca un miel. Vezi că n-avea încotro. Cerceta el despre acest Gerion, și află că șade într-o țară spre soare-apune, adică pre unde este astăzi țara spaniolilor, că este un novac năpraznic, carele are trei trupuri, că are păzitor la cireadă un cîine cu două capete, ieșit din întunecimea iadului, și un balaur cu șapte capete. Aceste iezme așa de bine păzeau cirezile, încît nici vînturile nu se puteau apropia de ele.

Și deschizîndu-și ochii patru, își dădu cu socoteală că pentru această treabă are să verse multe nădușeli. Luă deci cu dînsul o ceată de ostași, tot unul și unul, intră în corăbii și o porni către apus; și merse, și merse, pînă ce ajunse. În drumul său curăți mai multe țări de toate gadinile și jivinele sălbatece, astfel încît p-acolo, pînă și în ziua de azi nu se mai află nici urs, nici lup, nici altfel de jigănii de soiul acestora. Viind la un loc unde niște munți despărțea marea de ocean, Ercule puse umărul și împinse munții în dreapta și în stînga de făcu loc apelor să se împreune. El făcu această treabă ca să rămîie de pomenire că a trecut și el pe acolo; și de atunci munții aceștia și pînă acum d-amîndouă părțile apei, se numiră stîlpii lui Ercule; iară azi, acelui loc i se zice strîmtoarea de la Gibraltar.

Iară dacă ajunse la țara uriașului cu vacile, se luă la luptă cu cîinele cel cu două capete, și luptă-se, și luptă-se, pînă ce abia, abia, Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. Apoi se apucă și cu balaurul. Se mai luptase Ercule cu balauri, dară ca acesta nu-i mai dăduse de ochi. Totuși el nu se lăsă pînă nu mi-l făcu și pe acesta mici fărîmi.

Atunci luă cireada și o băgă în corăbii. Avu și pentru ce se lupta. Căci, dreptul lui Dumnezeu, așa vaci, nici el nu mai văzuse.

Cînd, unde-mi venea, nene, uriașul de Gerion, cel cu trei trupuri, cu o falcă în cer și cu alta în pămînt ca să-și ia cireada înapoi. Făcea niște sărituri ca de trei conace. Ercule nu-l mai păsui, ci întinzînd arcul, mi-l ochi tocmai în piept, unde pasă voinicului mai mult, și trase cu săgeata. Atîta fu de ajuns, căci mi-l pironi locului, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o altă aia.

Plecînd de acolo cu vacile, străbătu nouă țări și nouă mări, și prin tot locul lăsă cîte un semn de vitejia sa, curățind țările de tîlhari și de haidamaci, și înființînd orașe și cetăți frumoase. Și ajungînd la țara uriașilor, se luă cu dînșii la luptă. Săgetă pe unii, tăie pe alții, toroipăni pe cei mai mulți și mi-i cărăbăni ca pe ei. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca niște miei, și-i cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului.

De aci, tot întorcîndu-se, se coborî la uscat într-o țară pe marginea mării ca să se mai odihnească oleacă, după atîta muncă. Și cum sta el într-o rînă și începuse a aromi, numai iacătă că-mi vine și spune lui bietul Ercule, că unul din taurii cirezii s-a răznit de turmă și și-a luat lumea în cap, punîndu-și coada pe spinare. Viteazul se sculă numaidecît, se lua după dînsul, și cată-l în sus, cată-l în jos, pînă ce-l găsi închis într-unui din staulele lui Erice, stăpînitorul unei țărișoare mici. Pasămite îi plăcu și lui un așa dobitoc, și prinsese milă de dînsul; d-aia poate mi-l și închisese. Mai cu seamă că era și de pripas.

Ercule i-l ceru. Erice nu se împotrivi. Îi zise numai să se ia cu dînsul la luptă d-a pumnii, și cine va birui, al lui să fie dobitocul. Ercule nici că mai încape vorba că priimi. Și-și și găsise Erice cu cine să se puie. Începură deci a se pumnui și a se ghionti, de le scăpărau măselile. Și cît ținu lupta, nu știu, zău, dacă apucă și Erice să dea vrodată, Dară Ercule știu că mi-i căra mereu la chilomi d-ăia d-ai lui, pînă ce mi-l răbufni și mi-l culcă binișor la pămînt, de nu mai văzu soarele cu ochii cît cucu.

Și luîndu-și taurul, se întoarse la cireada lui. Plecînd și de acolo, se tot apropia de casă. Cînd fu la poalele unor munți, unde se pusese să mai facă un popas, pismătarița de Junona, carea se tot ținea de cîra bietului Ercule, trimise asupra cirezii lui o streche d-alea năbădăioaseie, și-i risipi cireada de vaci.

Voinicul simți de unde îi vine pocinogul ăsta; se scula, deci, și dînsul, fără măcar să crîntească, sui munții, coborî văile, răzbi șesurile, și-și adună cireada la loc. Cîteva din vaci ce se rătăciseră prin prăpăstii mai rămaseră p-acolo. Ercule le lăsă pe acestea; iară ele se sălbătăciră cu totul.

Și astfel, nel cîtinel, ajunse acasă. Împăratul Euristeu, cum văzu vacile, nu mai putu de bucurie, și se apucă de le închină Junonei. Zece la mînă. copiii moșului. Tăiați vîrtos la răboj.

N-apucă să răsufle bine bietul Ercule, și iată că iarăși îl chema împăratul și-i dete porunca ca, mort, copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur din grădina Esperidelor.

Basmul despre această grădină vi l-am povestit altă dată și țineți minte că Joe, luînd de zestre niște mere de aur cînd se căsători cu Junona, le răsădise în grădina unor fete foarte frumoase ce aveau darul de a cînta prea mîngîios, și le dase în păstrarea lor. Grădina astor fete era la poalele unor munți despre soare-apune, d-asupra căror munți ședea unchiașul Atlas sau Atlante. Acesta cu umerii lui sprijinea toată bolta cerului din ceea parte de lume. Și, ca să nu poată lua cineva cu japca din aceste merișoare, zeul cel puternic dete fetelor un balaur grozav, spaima lumei, ca să fie paznicul grădinei.

Plecînd Ercule să caute grădina Esperidelor, întrebă și în dreapta și în stînga despre locul unde s-ar afla ea; și întîlnind pe un fiu d-ai lui Marte, zeul războiului, îl întreba și pe dînsul; acesta în loc să-i spuie despre ceea ce îl întreba, îl chemă la luptă. Vezi că nu-l cunoștea că el este Ercule viteazul. Ercule nu se codi, dară Marte, carele știa ce poate osul lui Ercule, temîndu-se să nu mi-i omoare copilul, se amestecă și el în luptă. Atunci Joe aruncă cu trăznetele, și căzînd fulgerul între dînșii, îi despărți. După ce află drumul către grădina Esperidelor, Ercule dete preste țara unui uriaș pre nume Anteu. Acest novac avea putere, nevoie mare. Nu putea nici un călător să treacă prin țara lui; căci, de cum simțea novacul, silea pe bietul călător să se lupte cu dînsul. Lui îi venea neted, vezi bine, să se lupte, coșcogeamite namila de om, cu oamenii de boiul nostru, căci pe toți îi omora. Cu capetele de la oamenii pe care îi omora uriașul făcuse o capiște tatălui său Neptun și îi mai lipsea vîrful; îi mai trebuia, adică, un cap de om. Cum văzu pe Ercule, îi zîmbi mustața, gîndindu-se că acum o să-și sfîrșească de tot capiștea cu capul lui Ercule; dară o păți meșterul nostru, căci lupta cu Ercule îi fu de capul lui.

Ercule, dacă îl chemă la luptă Anteu, nu se dete înapoi, ci se încleștară amîndoi, și începură a se duce unul pe altul. Cînd Anteu pe Ercule, cînd Ercule pe Anteu. Și se luptară, și se luptară, pînă ce lui Anteu, slăbindu-i puterile, buf! căzu la pămînt. Dară odată sări drept în sus, odihnit și întărit în putere, de parcă nu se luptase de cînd lumea. Vezi că țărîna era muma lui; și el avea darul că de cîte ori va osteni și-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. Ercule nu știa de una ca asta. De trei ori trînti Ercule pe Anteu, și de trei ori Anteu se sculă împuternicit din nou. Însă, după ce simți Ercule ce dar are Anteu, îl apucă odată bine în brațe, îl ridică în sus de n-atingea cu picioarele de pămînt, îl strînse țeapăn, și-l ținu așa, pînă ce îi frînse mijlocul, îl năbuși cu strînsoarea, și-l făcu să-și dea sufletul în mîinile satanei.

Atunci Ercule trecu înainte, și, ostenit fiind de drum și de luptă, se puse pre o pajiște frumoasă și adormi. Pasămite el trecuse preste alte hotare, fără să știe. Locul unde adormi Ercule era pe moșia unor oameni pitici, ce se numeau pigmei. Acești oameni erau ca de o șchioapă de-nalți, își aveau și ei împăratul lor, oastea lor, adecă, cum i-am zice noi, ceata lui Baboi, și adesea se luptau cu cocorii, care veneau și le stricau holdele. Muierile acestor pigmei, cînd erau de trei ani, nășteau copii; cînd erau de opt ani, îmbătrîneau. Cetățile și colibele lor erau făcute din coji de ouă. Ei erau zăcași la inimă și aveau pismă, cît nu se poate spune, pe oamenii ceilalți cari sunt lăsați de la Dumnezeu precum firea i-a făcut.

Cum văzură pe Ercule dormind, tăbărîră pe dînsul și mi-l legară pe de toate părțile cu frînghii de ale lor, astfel încît coprinseseră pe Ercule ca într-o vîrșe. Ercule nici nu simțea ce făptuiau acești pigmei, fiind el în somn. Cînd începură însă să-l lovească în cap, parcă-l pișcau puricii, și se deșteptă. Deschizînd ochii, se văzu legat cobză, și pe acei pigmei, ca frunza și ca iarba prinprejurul lui. Rîse viteazul cînd se simți așa legat și ferecat. Dară, odată, smăcînd, se sculă drept în sus, legăturile pîrîiau, parcă n-ar fi fost zdravene, și căzură jos de pre dînsul. Atunci voinicul de Ercule îi culese de pe jos ca pe ciuperci, îi îndesă în pielea lui cea de leu, de care nu se despărțea nici cît ai da în cremene, îi luă d-a spinare și plecă cu dînșii în treaba lui.

Procopsiții din ziua de azi, cînd vor să arate că bucherul ce se potrivește unor oameni învățați și îi clevetește, ori nemernicul ce se potrivește oamenilor cu vază, cari au făcut fapte mari, și îi ponosluiește; cînd vor să arate, zic, că aceștia sunt oameni de nimic, le zic pigmei. Noi însă, pe limba poporului nostru, la niște astfel de oameni, le zicem mișei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei.

Și așa cum vă spusei, după mari osteneli și anevoioase trepădări, ajunse Ercule în cele din urmă la acea grădină a Esperidelor, ca să ia mere; și cum dete de balaur, păzitorul grădinei, se luă la luptă cu el, îl birui, îl făcu bucățele, bucățele cu paloșul și puse mîna pe mere.

Pe cînd se brodise a fi Ercule în partea locului, un împărat din preajmă care auzise pe aceste fete, numite Esperide, cîntînd, îi rămăsese inima la ele, și i se scurgeau ochii după dînsele. Puse o seamă de slujitori d-ai lui ca să le pîndească și să le răpească.

O dată, fetele ieșind să se joace prin livede, răpitorii, cum le văzură afară din grădină, deteră năvală asupra lor, le înhățară și fugi cu dînsele la țărmul mării, acolo unde îi aștepta corăbiile cu care veniseră și le închiseră bine. Apoi ei, veseli că și-au împlinit slujba, se puseră pe țărm să-i tragă o sîntă de mîncare și apoi să plece.

Abia istovise Ercule pe balaur, și numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine și-i spune cele ce s-au întîmplat cu dînsele. Ercule nu pierdu nici o cirtă de timp ci, ducîndu-se la fața locului, dădu preste hrăpitori încă la masă stînd. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apuca și mi le dete o snopeală pînă ziseră că nu sunt ei, și nu-i putu scoate din mîna lui cu viață nici Aghiuță. Scăpa dară fetele de la robie, și le lăsa pacinică stăpînire asupra grădinei; iar el se întoarse cu merele la împăratul lui teafăr și nebîntuit, precum îl făcuse mă-sa.

Unsprezece la mînă. Tăiați copii la răboj, precum ca să se știe.

În cele mai de pe urmă i se înfundase și împăratului Euristeu. Nici el nu mai știa ce poruncă să-i mai dea. Ce-i trăzni lui prin cap însă; mai trimise pe Ercule să-i aducă din iad sau din Tartar pe cîinele cel cu trei capete, cu măselele de fier și cu dinții de oțel, cu gînd că acum i se va împlini și lui Ercule și îi va rămîne oasele p-acolo. Spun la cărțile păgînilor că acel cîine ce se numea Cerber, speria cu lătrătura sa cea grozavă nu numai pe oameni, ci și sufletele morților cari erau în iad. Hăuia Tartarul cînd lătra el și răsuna de se auzea pînă în înfundăturile cele mai de jos ale împărăției lui Pluton.

Viteazul nu se spăimînta de loc nici de această poruncă, precum nu se spăimîntase nici de celelalte ce le împlinise pînă acum, ci începu să se gătească vîrtos; căci știa el cu ce gînd i se dau niște asemenea porunci. După ce cercetă și află de cîte se știau despre locuința sufletelor celor morți, Ercule porni, și ajungînd la poarta iadului, intră înăuntru. Coborîndu-se, umbrele fugeau de dînsul, ca de altă aia, și se ascundeau; numai umbra unui viteaz, pre nume Meleagru, fost oarecînd tovarăș d-ai lui în luptele ce avusese să înfrunte, îi stătu în cale și-l rugă ca, după ce se va întoarce pre pămînt între cei vii, să ia el de nevastă pe sora sa Deianira, ce rămăsese în casa tătîne-său. Ercule îi făgădui. Mergînd mai-nainte, Ercule văzu pre Teseu, un voinic foarte vestit, ca și dînsul, legat și ferecat în lanțuri. Acesta își întinse mîinile către Ercule, ca la un viteaz ce era, și-l rugă să-l scape de acolo. Ercule nu întîrzie, ci îi rupse lanțurile și-i dete drumul de la o așa grea osîndă ca a Tartarului.

Și mergînd mai-nainte, dete preste Alcesta. Aceasta era o femeie, care pînă într-atît își iubise bărbatul, încît se dete morții de bună-voia ei pentru dînsul. Admete, soțul ei, dobîndise de la zei darul de a nu muri, dacă în ceasul cînd i se vor sfîrși zilele, ar găsi pe cineva care să voiască să moară în locul lui. Ceasul lui din urmă sosi. Dară nimeni n-avu poftă să-și închiză lumea cu iadul. Atunci Alcesta, soția lui, pentru dragostea ce avea către dînsul, se înfățișă înaintea morții și o rugă ca mai bine s-o ia pe dînsa, numai să lase pe bărbatul ei să trăiască. Ercule o scoase și pre aceasta din iad și o dete bărbatului și copiilor ei înapoi.

Și, văzînd pe Cerber, cîinele cel îngrozitor de mare și rău cum nu s-a mai pomenit cîine să fie, se luă la luptă și cu dînsul. Acum altă nevoie: trebuia să umble cu băgare de seamă, ca să nu-l omoare. Se luptă ce se luptă, și viindu-i bine lui Ercule, îl apucă de după ceafă, îl supuse și-l legă bine. Proserpina, soția lui Pluton, zeul iadului, văzîndu-i voinicia, îl priimi ca pe un frate. Însuși Pluton îl lăsă să iasă la lume cu Teseu, cu Alcesta și cu dulăul de Cerber, pe care îl ținea de zgardă. Și nici că se putea altfel; căci Ercule nu s-ar fi lăsat fără aceasta, odată cu capul.

După ce arătă lui Euristeu pe Cerber, Ercule îl aduse înapoi și-l lăsă să-și păzească iadul lui precum fusese el orînduit.

Douăsprezece la mînă. Aceasta este cea din urmă treabă ce săvîrși Ercule din porunca lui Euristeu. Tăiați-o și pe asta la răboj și mai numărați o dată.

Așa este, dragii moșului, că sunt douăsprezece în cap?

Săvîrșind aceste mari și nemaiauzite fapte, douăsprezece la număr, afară de alte nenumărate vitejii mai mărunte, Ercule căta acum să se însoare de a doua oară, căci nevasta lui cea dîntîi murise. Pînă una, alta însă mai făcu niște isprăvi, între care și pe aceea că pedepsi pe un împărat anume Buziris pentru cruzimile lui. Acest împărat domnea preste oamenii cei negri la pieliță si se dusese vestea de răutatea lui. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. Pe lingă acestea, el jertfea pe toți străinii pe cari îi prindea pe moșia lui. Rugul ce ridicase el întru cinstea zeilor lui pentru aceasta, adesea fumega. Ercule puse mîna pe el, și-l junghie și pe dinsul d-asupra chiar a jertfelnicului nelegiuirilor sale.

Pe atunci împăratul Euritu dase sfară în țară că cine va putea să-l biruiască pe dînsul și pe fiii lui la întrecere cu arcul, după acela își va da pe fii-sa Iola. Aflînd despre aceasta, Ercule se duse drept la acel împărat și îi spuse că el a venit în pețit. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți.

Dară împăratul Euritu, tot tărăgăia cu azi, cu mîine, pînă ce Ercule, daca văzu care încotro merge treaba, își cam mută gîndul și plecă în ale sale. Tocmai pe atunci un oarecare tîlhar furînd împăratului niște iepe, acesta cu fiii lui bănui că Ercule i-a făcut bosmoaoa. Unul din fiii împăratului se luă după dînsul și ajungîndu-l, merseră împreună să caute iepele. Sosind la o cetate și urcîndu-se într-un turn, Ercule arătă fiului împăratului iepele cum pășteau pe cîmp, și îi zise să se ducă să și le ia. Fiul împăratului se prefăcu că nu le vede, și-i tot răspundea cam în doi peri. Vezi Doamne, ca și cînd Ercule le-ar fi furat. Lui nu-i ieșise din cap, adică gîndurile ce le avusese de la început cu tată-său împreună. Doară căci nu zicea. Ar fi poftit dumnealui ca tot Ercule să meargă să i le dea în mînă, cum am zice mură în gură. Ercule nu putu să sufere rușinea ca să fie el bănuit de hoț, dete brînci fiului acestui împărat din vîrful turnului, și nici praful nu se alese de el pînă jos.

Din ciuda acestui omor Ercule se îmbolnăvi. Și neștiind ce leacuri să ia pentru boala ce avea el, merse la capiștea lui Apolon, și popii îi spuse că nu va avea tămăduire, fără numai daca se va vinde pre el și va robi măcar un an de zile; iară banii ce-i va prinde din vînzarea lui, să-i dea împăratului, tatăl omorîtului, drept răscumpărare pentru sîngele fiului ce a pierdut.

Ercule se supuse, se lăsă a fi vîndut, făcînd precum îi ziseseră popii. Fu cumpărat însă de o împărăteasă pre nume Omfala. Drăgălășiile împărătesei făcu pe Ercule să se piarză de iubire pentru dînsa, uitînd făgăduiala ce făcuse cînd era copilandru; și ca să poată ajunge mai cu înlesnire aproape de împărăteasă, ceru a fi îmbrăcat muierește ca roabele; se legă cu maramă la cap, și cu furca în brîu, se nevoia a toarce. Învățînd a răsuci fusul, Ercule ședea toată ziulica pe un scăunaș la picioarele împărătesei Omfala, scurgîndu-i-se ochii după dînsa, și mi-ți torcea, nene, de nici una din roabe nu-l putea ajunge. Tortul lui Ercule era și mai supțire și mai frumos, și mai mult decît al tutulor roabelor. Își uitase viteazul de voiniciile lui de mai-nainte și se dase trîndăviei pentru un cap de muiere. Nu se putea rușine mai mare pentru un viteaz ca dînsul să lîncezească ca un trîntor.

Văzîndu-l împărăteasa ajuns în astfel de hal, și mîndră că a înjugat pe leu, supuindu-l și îmblînzindu-l ca pe un mielușel, numai cu farmecul nurilor ei, îl îndrăgi și ar fi voit să stea lîngă dînsa cît va trăi și ea.

Aceasta însă nu putu să ție mult. Căci voinicul, dezmeticindu-se din amețeala dragostei, nu se mai putu suferi a fi îmbrobodit, ci rușinîndu-se de fapta lui, ca să ajungă el așa de muieratec, se smulse din legăturile în care îl ținea farmecul Omfalei și, lepădînd de la sine prilostirea în care căzuse, fugi de acolo, ca și cînd ar fi scăpat din pușcă, măcar că împărăteasa Omfala ar fi voit să-l ție cine știe cît.

După ce scăpă de robie bun zdravăn însănătoșit, și mai făcu cîteva isprăvi, acest viteaz își aduse aminte de făgăduiala ce dase fîrtatului său Meleagru, cînd fusese în împărăția morților, că va lua pe sora sa de soție, și se duse la curtea împăratului Ineu pentru acest sfîrșit. Acest împărat, tatăl lui Meleagru, avea o fată pre nume Deianira, frumoasă de pica, și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. Ercule ajunse tocmai cînd erau adunați mai mulți flăcăi ca să se ia la luptă, și care din toți va birui, acela să ia de nevastă pe Deianira. Între alții era și un anume Achelo, stăpînitorul unui rîu făcător-de-rele, carele avea putere, nevoie mare. Celorlalți flăcăi, dacă văzură pe acești doi viteji, le pieri pofta de luptă și se cărară de pe acolo. Rămîind numai ei doi, Ercule se încleștă la luptă cu Achelo, și lupte-se, și lupte-se, pînă ce Ercule dovedi pe Achelo. Atunci acesta se făcu un balaur mare și începu lupta din nou. După ce se mai luptară, ce se mai luptară, Ercule dovedi și pe balaur. Achelo nu se lăsă, ci se făcu un taur și astfel iarăși începu să se lupte. Văzînd așa Ercule, unde mi-și puse toate puterile, și apucînd pe taur de coarne, mi-l răsturnă în rîul ce stăpînea el, și care se numea ca și dînsul, ba încă îl lăsă ciont și de un corn; iară Achelo, de rușine, se dete afund, și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo, înstrunat și înjghebat în albia apelor sale. Zînele însă de pe țărmuri umplură acest corn cu roade și cu flori de care începură a crește cu spor și îmbielșugare, după ce Ercule priponi pe acest înrăutățit Achelo; și de atunci, toată lumea privește acel corn ca un semn fericit de rodire și de bilșug, și d-aceea cînd auziți de Cornul abundanții pe procopsiții din ziua de astăzi, să știți că acolo se duc ei cu gîndul, cînd vor să arate bilșugul prin alte însemnări.

Ercule luă de soție pe Deianira și plecă. Pe unde ajungea, curăța țările de jăpcani și de oameni răi, învăța poporimea cum să-și muncească cîmpurile mai cu folos, și ajuta pe toți apăsații ce-i cereau ajutor.

Ajungînd cu soția sa de marginea unei gîrle ce venise mare, dete cu ochii de centaurul Nesu. Știți de altă dată ce este centaur. Totuși este mai bine de două ori decît niciodată. Centaur era om pînă în brîu și de la brîu în jos cal, adică o jiganie cu patru picioare, cu șale de cal și cu trunchiul de om.

Acest centaur, ce vă spusei că se chema Nesu, trecea gîrla pe oameni în cîrcă, te miră pe ce lucru de nimic. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. Ercule apucă înainte și se mira că n-aude pe centaur venind după dînsul. Se întoarse să se uite. Cînd, ce să-i vază ochii? Nemernicul de centaur o luase la sănătoasa cu Deianira în cîrcă. Pasămite îi plăcu și lui o așa bucățică, și voi să o ia cu japca ca să se îndrăgostească cu dînsa. Ercule nu-l lăsă să se sfințească, el care curăța de pe fața pămîntului pe toți jăpcanii, ci, unde mi-ți întinse arcul, puse o săgeată într-însul, d-alea înveninatele cu sînge d-al Idrei, îi dete drumul și mi-l plesni așa de bine încît acolo rămase, și începu să gîlgîie sîngele dintr-însul gîrlă.

Dară și diavolul de centaur i-o făcu. Căci avînd cu dînsul o cămașe nouă, o înmuie în sîngele lui ce se otrăvise din veninul săgeței, și i-o dete Deianirei zicîndu-i:

„Ține această cămașe și o păstrează bine. Cînd vei vedea că soțul tău îți este necredincios și-i alunecă ochii după alte muieri, dă-i-o să se îmbrace cu dînsa, și se va aprinde de dragoste pentru tine, încît nu va ști ce să mai facă și cum să te giugiulească.“ Proasta de muiere crezu. Luă cămașa și o ascunse de la ochii lui Ercule. Nu mult după această întîmplare veni la Ercule niște oameni și-l rugară să le dea mînă de ajutor împotriva unui împărat, care le tot căta vrajmă și se sculase pe nedreptul asupra lor. Ercule, săritor precum firea îl lăsase pre el cînd auzea de nedreptăți, n-aștepta să i se zică de două ori; atît de bucuros mergea el să stîrpească asupririle; se puse în capul asupriților, și biruința fu a lui. Iară, dacă văzu că este aproape de împărăția lui Eurite, cel care v-am spus mai sus că era tat-al Iolei, și aducîndu-și aminte Ercule că nu-și ținuse cuvîntul, se hbtărî a-l pedepsi. Se știe cum Ercule întrecuse pe Eurite și pe fiii săi în a trage cu arcul, și cum apoi împăratul se codi a-i da fata de nevastă. Acum merse asupra lui, și chemîndu-l la război, omorî și pe Eurite, și pe ai săi fii, iară pe Iola o luă roabă și porni cu dînsa întru ale sale. În drumul său ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare, și dînd peste o capiște a lui Joe, voi să aducă jertfă tatălui său.

Pentru aceasta trimise un om d-ai săi, Lichas, ca să ceară de la nevastă-sa o cămașe curată. Deianira află de la acest trimis că Iola este roabă la Ercule. Ea știa că Ercule fusese in pețit la Iola înainte de a o lua pe dînsa de nevastă, și cum auzi acum că Iola căzuse roabă la bărbatu-său, fu coprinsă de patima temutului. Își aduse aminte Deianira de vorbele ce-i zisese centaurul Nesu, și de cămașa ce-i dase el, și se bucură în sufletul ei că are să facă pe Ercule să se uite numai la dînsa. Muierea tot muiere este. Și, frecîndu-și mîinile de bucurie, scoase cămașa cea muiată în sîngele centaurului cel blestemat și o dete trimisului ca să o ducă la stăpînul său. Acesta își împlini slujba. Ercule luînd cămașa o îmbrăcă și porni la capiște ca să-și aducă jertfa. Băgă de seamă însă că afurisita de cămașă se lipi de pielea lui și începu a-l frige. Dete să se dezbrace de dînsa, dar ea atît se lipise încît se făcu una cu pielea lui și-l pîrjolea de parcă era pus pe jăratec. Simțind Ercule niște astfel de usturimi prăpăditoare, pînă într-atît se supără, încît apucă pe Lichas d-un picior și îl azvîrli drept în mare ca p-o altă aia; iară el, voind cu dinadinsul a-și smulge de pe trup blestemata de cămașe, ea se sfîșia cu carne cu tot din trupul lui în mîinile sale.

Cînd auzi Deianira de una ca aceasta, se mîhni pînă în adîncul sufletului; și după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse și ea și-și făcu seama singură.

Vezi că tocmai atunci înțelese și ea că fu amăgită, și cit rău făcuse soțului său.

Ercule, nemaiputînd de durerea focului celui nemistuitor ce-l pătrunsese pînă la ficat, porunci oamenilor săi să ducă pe un vîrf de munte lemnele trebuincioase spre a face un rug. Cînd fu gata rugul, el se sui d-asupra și rugă pe toți oamenii săi ca să-i puie foc, spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-l chinuiau. Toți se codeau și nu cutezau să facă o astfel de faptă. Numai un voinic anume Filoctet, fiind de firea lui mai milos, se înduioși de suferințele lui Ercule, se apropie de rug și îi dete foc. Pentru această faptă Ercule îi dărui săgețile sale cele purtătoare de moarte. Flăcările cuprinzînd rugul, un rîuleț vecin ieși din matca lui spre a aduce oarecare ușurare lui Ercule cu apele sale, dară găsi rugul încorgiurat de nouri, și tunete și trăznete grozave ieșind din acei nouri.

Și d-atunci a rămas de zic și astăzi oamenii cei procopsiți, cînd vor să arate că și-a luat cineva capului vro belea, de care nu poate scăpa, fără numai o data cu viața, d-atunci a rămas, precum vă spusei, de zic: A dat peste cămașa ori tunica lui Nesu. Noi însă, pe limba noastră cea necioplită, zicem, cînd dă omul peste o astfel de nevoie: sapa și lopata are să-l scape.

Păgînii spun că în acei nori ce se coborîse preste rugul lui Ercule, era Joe, zeul zeilor lor, ce venise a ridica pe Ercule în ceruri. Cînd sosiră prietenii lui Ercule și voiră să-i ia cenușa de acolo, nu mai găsiră din trupul lui nici prăfuleț.

Joe, după ce-și urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule și să-l priimească ca pe un copil de suflet. Junona se înduplecă, și după ce îl cunoscu de copil de suflet, îi dete de soție o zeiță. Cum bag seamă i-a fost teamă Junonei ca să nu se apuce fiul său de suflet de berbantlîc prin cerul lor, și d-aia căută să-l însoare cît mai curînd. Iară Joe puse pre Ercule în rîndul zeilor celor mari.

ERCULAN

(Cîntec din Mehadia, unde erau băile cele vechi închinate zeului Ercule)

Plecat-au în ziori

Trei surori la flori,

Sora cea mai mare

S-a dus înspre mare.

Sora cea mezină

Pe mal, în grădină,

Sora cea mai mică

Și mai sălbățică

S-a dus, măre, dus

Pe Cerna în sus.

Iar în urma lor

Mulți voinici cu dor

S-au luat cîntînd

Ș-au venit plingînd.

Iată-un căpitan

Căpitan rîmlean

Că mi se ivește

Pe mal se oprește,

Cu Cerna grăiește;

„Neră limpezie,

Stai de-mi spune mie,

Despre trei surori

Picate din ziori.”

„Sora cea mai mare

Ș-a dus către mare

Pe Dunărea-n jos

La un plai frumos;

Sora cea mezină

S-a dus din grădină.

Peste nouă munți,

În codrii cărunți.

Sora cea mai mică

Și mai sălbățică

Plînge colo-n stîncă

La umbră adîncă.”

Ercul, Erculean,

Căpitan rîmlean,

Își repede calul

De răsună malul,

Ș-ajunge-ntr-un zbor

La stînca cu dor.

„Ieși, fală, din piatră

Șă le văd odată !”

„Cum să ies din piatră

Că sunt goală toată

Și mă tem de soare…

Nu m-a soarbe oare?”

„Să n-ai nici o frică,

Fată sălbățică,

Că te-oi lua în brață

Să mai prind la viață,

Și te-oi coperi

Și mi te-oi feri

De vînt și de soare

De-a lor sărutare.”

„Bădiță, bădiță,

De-ți sunt drăguliță,

Soție de vrei

De vrei să mă iei,

Mă scoate din stîncă,

Din umbra adîncă,

Să-ți ies la lumină

Cu inima plină.”

Ercul, Erculean,

Căpitan rimlean

Calcă peste piatră

Și iată că-ndată

Lumei se arată

O dalbă de fată

Albă, goală toată,

Vie și frumoasă,

Dulce, răcoroasă,

Cu păr aurit,

Pe umeri leit.

Cît o și zărește,

Soarele s-oprește

Și fața-i s-aprinde

Și raza-i se-ntinde

Ca un sărutat

Lung și înfocat,

Iar cel Erculean

Căpitan rimlean

Mi-o apucă-n bra(ă,

De prinde la viață,

Mi-o strînge la piept

Ș-o legănă-ncet

Și-i face-n răcoare

Departe de soare

Cuib de floricele

Ivite la stele.

(V. Alecsandri)

Acest cîntec se cîntă pe la Mehadia și peste Olt. Locuitorii îi zic cîntecul lui Elcovan sau Ercovan.

Ce se dovedește prin aceasta?

Că romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în părțile acestea și s-au statornicit aci, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. Că ei au închinat aceste ape lui Ercule, ca niște păgîni ce erau ei, pentru că aveau, după credința lor, atîta virtute, ca și Ercule, de se luptau cu boalele și le învingeau. Pentru aceasta cei mai procopsiți dintre dînșii, i-au scos și cîntec, care a rămas de pomenire și pînă în zilele noastre.

Note

1. Vezi la sfîrșit cîntecul Erculean (n a.).