Eram răpit atuncea

Eram răpit atuncea de Cezar Bolliac

I

Eram răpit atuncea cînd te-am văzut a plînge,
Și cerul, pietatea, priveam cum se resfrînge
În lacrimile tale.
Ferice, am zis, e bardul, cînd sunete găsește
A combina acorduri ce-n inimi prelungește
Preludurile sale!

Căci, crede, viitorul și trîmbița veciii,
Ce-mbată încă-n viață pe fiii armoniii,
Eu rece le privesc.
Dar a simți gîndirea-mi p-o frunte de fecioară
Că trece cu-orice notă, că harpa-mi o-nfioară
E tot care doresc.

Oh! Să-mi privesc ideea în ea cum se resfrînge,
Că spiritu-i o simte, cum inima-i se strînge
O lacrimă a stoarce;
Cum buza ei se mișcă vrînd a-neca suspinul,
Cum lacrima în ochii-i întunecă seninul,
Spre cer cînd îl întoarce;

Și a simți că simte, și a vedea că vede
Icoana dureroasă ce bardul întrevede
Cînd este inspirat;
Să simț în extaz gîndu-i, s-o simț că contîmplează
Nuanța cea mai mică cînd coarda mea turbează,
Hulind vre un păcat:

Să văz înflorind roza pe crinii fecioriei,
Ca cerul cînd s-aprinde de focul veciniciei
Ce-apune în departe;
Tuleiele pe față-i simțirea cum învie:
Precum p-un lac zefirii înfiorați adie
Și-n mii de unzi împarte;

Să știu că al meu nume, bătut de răutate,
Trăiește-n suvenirea-i ca în eternitate,
Ca-ntr-un azil ceresc;
Să știu că a mea harpă în inimă-i răsună,
Dorința-mi și suspinul se urcă împreună,
Ca-n sînul îngeresc;

Și-n lacrimă-i durerea-mi încet să se privească,
Ca-ntr-o fîntînă sălcii și bolta cea cerească;
Ca într-o mare norii;
Ca dînsa în oglindă; ca lebăda în apă;
Ca-n unda unei gîrle un mal care se sapă;
Ca-n ochii ei amorii; –

Atunci, atunci eu aflu și Cer și Vecinicie;
Atunci mă fură vise pe dulce armonie;
Atunci sunt încîntat;
Atuncea al meu suflet se-nalță în tăcere;
Atuncea a mea coardă din nou mai ia putere;
Atunci sunt strămutat!...

II

Dar te-am văzut a plînge și-n altă întîmplare,
Dar am văzut că fața-ți își face silă mare
Să poată a zîmbi, –
Ca zori în zile rele de tomni întunecoase;
Ca raza unui soare prin ploi vijelioase
Ce stau a ne izbi.

Și am privit pe chipu-ți ascunsa ta durere
Și mă miram d-atîta tărie și putere,
D-atîtea înfruntări:
Precum privesc botanici o plantă care crește
Cu mii insecte-ntr-însa, și nu se ofilește,
Stă mîndră-n apăsări.

Am admirat natura în oricare-ți mișcare:
Deschis am privit cerul în oricare-ți cătare.
În tot suspinul tău.
Mă adînceam în gînduri: De ce oari bunătatea
E pradă răutății! De ce oari pietatea
E pradă celui rău!

De ce oari frumusețea e pradă lașităței!
De ce oară dreptatea e pradă nedreptăței!
Cine-mi va da cuvînt?
De ce iubirea focu-i tot în dureri resfrînge!
De ce simțirea geme! De ce un înger plînge
Aicea pe pămînt!...

Ș-am așteptat pe gînduri, doar mi s-a da cuvîntul
Urla în vas vaporul! Sufla în pînze vîntul,
Și Dunărea curgea!...
Așa se fierbe omul în gînduri pieritoare;
Așa ne-a purta soarta pe vremea trecătoare
Cît lumea va ținea!