Epistolă la colonelul I. Cîmpineanu
,,Tu règnes cependant! Tu règnes sur toute âme,
Dont ce siècle glacé n’a pas éteint la flamme.”[2]
VICTOR HUGO
Destul! omul a sa soartă trebuie a-și întîlni:
Cînd va vrea s-o ocolească mai turbată-l va izbi.
Num-acela este mare care știe a răbda,
Care știe cu mîndrie un răstimp a înfrunta:
Nu e nici o vijelie după care-un curcubeu
Să nu vie să vestească că trăiește Dumnezeu!
Astfel cerul hotărăște și trimite-n veci martiri,
Să se-arate în popoare care gem în chinuiri,
Să vestească mîntuirea, să zdrobească tron de fier:
Ei sunt pradă tiraniei; dar sunt toți plătiți în cer! –
Cînd toiagul tiraniei cade peste un erou,
Fama-i este avocatul și protector Dumnezeu.
Deși cade-n întreprinderi cel ce face-ntîiul pas,
Adevărul, Istoria în uitare nu îl las. –
Volontirul ce s-azvîrlă înainte el în foc,
Deși cade făr-a prinde biruinț-aci pe loc,
Însă gloria-i trăiește, el e-n veci învingător,
Îl onor etern urmașii ca-nainte mergător.
Dar se folosesc urmașii de ast rod al mîinii lor;
Ei au toată fericirea; gloria, acei ce mor.
Al lor nume, fără moarte, trăiesc chiar între vrăjmași,
Amicii-l rostesc cu fală și dușmanii sunt pizmași.
Toată cumpăna dreptății se ardică-n viitor;
Cîntărește-a noastre fapte fără de prigonitor.
Istoria-i nemurire, și într-însa cin’ s-a scri,
De pedeapsă sau răsplată nu se poate mîntui.
Ca și Tiții, și Tiberii tot d-o mînă sunt plătiți;
Unii glorii au eterne; alții sunt de toți huliți. –
Dar tu prea te-ai lăsat moale, prea îți rîzi de gîzii tăi;
Ei desprețul tău nu-l simte; cît îi lași, se fac mai răi.
Și chiar Crist va să se scape, cînd se vede-ntre păgîni:
Trebuie ca să te aperi cînd ești presurat de cîini.
Provedința, chiar ea însăși, nu te poate ajuta,
Daca n-ei mai da din mînă cînd noianul te-a-neca:
„Dintr-o inimă, curajul, zice marele Voltaire,
Face, sau un erou mare, sau un mare criminel”.
Cît de neagră-o faptă mare are puntul ei frumos,
Numai mediocritatea este lucru urîcios. –
Din osîndă la răsplată e adesea chiar un pas:
Cugetul e rea pedeapsă în aceia ce se las
Dintr-un drum ce poate duce la o țiuită ce-a avut;
Cît e calea mai spinoasă, atît prețul e avut.
Știu că Cromwellii se schimbă, – se-nșel bieții pămînteni,
Dar, tot timpul, știm prea bine, a produs și Cîmpineni.
Cînd să știi ce bine-mi pare că ești astăzi exilat
Ca prizonier al curții și-n Rusia defăimat,
Ca să poci fără rușine și de faț-a arăta
Pînă unde-a ta virtute mă silește-a te stima,
Tu, cu toată amicia, crez că te-ai fi îndoit,
Și ai crede cum că-n taină în veci răul ți-am voit;
Dar am martor conștiința și mă jur pe țara mea,
Că, de aș dori o soartă, este numai soarta ta.
P-un exil atît de nobil ș-astfel de nenorociri,
Chiar tiranilor l-e pizmă, afundați în fericiri.
Daca cugetul cu tine este blînd, este-mpăcat,
Daca conștiința-ți spune că tu rău nu ai urmat,
Las’ s-alerge calomnia! – tu ești vesel, liniștit;
Cînd în pace ești cu tine, pururea ești fericit.
Calomnia n-are arme, eco nu poate găsi,
Se întoarce,-și varsă fierea acolo d-unde ieși, –
Cînd viața ce pîraște este limpede c-a ta,
Cînd într-însa fapte bune le găsești făr-a căta.
Însă ținta-mi acum nu e ca să-ți fac panigiric,
Nici să-ți fac apologia, eu mă simț cît sunt de mic.
Aș voi să aflu numai acum ești mai sănătos?
Ast voiaj, la sănătate, datu-ți-a vre un folos?
Acel înger de femeie care tu ți l-ai găsit
în nenorociri, cu tine, este și el mulțumit?
Costandin seamănă tat-său? Poate-n temniți a trăi?
Sabia ce i-ai adus-o poate a o mînui?
Să-l înveți cît poți răbdarea; secolul ce l-a produs,
Vre un leagăn de mătase n-aș crede să-i fi adus.
L-ale tale interesuri, poate a te supăra
Dac-ai tăi sinceri prietini în exil te vor urma?
Spune-mi: Vrei să aibi cu tine vre un om ce te-a iubit
Vrei să viu și eu acolo? – hotăraște-mi deslușit.
La această întrebare voi să aflu ce gîndești:
Și, nerăspunzînd, voi crede că tu nu mă mai iubești.