Enormități

Jump to navigation Jump to search
Enormități
de Ion Luca Caragiale
[Voința națională, II, nr. 284, 3 iulie 1885]


Citim în Națiunea următoarea notiță:

O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul pretinde că toți câți combat colectivitatea nu mai fac parte din Partidul Național-Liberal, că însuși C.A. Rosetti încetase de-a face parte din acel partid de când începuse a dezaproba actele guvernului. Ce ? Ca să facă cineva parte din Partidul Liberal-Național trebuie să trăiască din buget și prin gheșefturi ?... Mare nerușinare ! Mulți bani ne-or fi costând cei ce-și permit să scrie asemenea enormități !


Atât, scurt și cuprinzător.

Ziarul de care e vorba este Voința națională.

Iată cum merge discuția politică de la o vreme în publicitatea serioasă a capitalei.

„Nu mai sunteți voi de la Voința națională liberali-naționaliști !” zice Națiunea.

Și Românul răspunde:

„Ba da, cei de la Voința națională sunt liberali-naționali, însă nu de cei adevărați; numai noi suntem adevărații liberali-naționali”.

Ce însemnează, întrebăm noi, toate acestea ? Ce va să zică toată această logomahie lăbărțată și goală de idei și de scop ?

Ce însemnează toate aceste puerilități, care ne amintesc de tachinările copiilor de la școală, și de firmele cu adevăratul cașcaval de Azuga și cu adevărata apă de melisă a arhimandritului Ghelasie ?

Să dăm din nou o mică deslușire supărăcioșilor noștri confrați de care vorbim.

Un om numai prin faptul că hrănește în sufletul său o sumă de principii nu poate însemna politicește nimic. Politica este domeniul practicii. Oricâte frumoase teorii de liberalism, progresism, umanitarism și celelalte îi vei suge din degete, ca să faci politică cu ele trebuie să aspiri a ajunge la putere, și apoi a te menține unde ai ajuns, și pentru a face politică trebuie să ai, mai ales în statul modern, un partid în puterea opiniei și numărului căruia să vii și să te ții pe cale pașnică la cârmă.

Partidul la putere, oricât v-ați tortura condeiele, este Partidul Liberal-Național, același Partid Liberal-Național pe care toată lumea îl știe, în opoziție până în 1876 și de atunci la putere, minus câțiva morți și câțiva mâhniți sau nemulțumiți pentru cauze personale, și plus mai tot tineretul intrat în viața publică de atunci încoace.

Politica nefiind o jucărie copilărească, țâfnele și paraponele individuale ale cutăruia sau cutăruia dintr-un partid, nu pot zădărnici întru nimic activitatea politică a partidului întreg.

Dacă într-o bună dimineață, cine știe pentru ce, îi abate d-lui Vernescu să se supere și să plece din partid pentru a scoate întâi o gazetă „sinceră” și apoi a o pune să prăsească cu Timpul un metis neproducător, — asta nu face nimica; partidul nu văduvește pentru aceea; d-l Vernescu rămâne d-l Vernescu sau în cazul cel mai bun d-l Laboulaye, și partidul merge mai departe cu lucrarea sa politică.

Dacă d-l Dum. Brătianu se supără, asemenea partidul nu se stinge, nu dispare ci merge înainte și fără, ca și cu domnia sa.

Căci cum ar fi posibil ca un partid căruia pentru o guvernare de șapte-opt ani „nu i-ar putea fi îndestul de recunoscătoare generațiile viitoare” (vezi Românul din '83) să înceteze, într-un an și jumătate, a-și mai purta numele pentru că două-trei individualități au murit, ori s-au supărat și au dezertat din șirurile sale ? (vezi Românul din '85).

Pentru aceea, oricine știe cât de puțin poate trăi politica țărcuită numai pe terenul teoriilor, știe asemenea că partidele se compun din oameni, nu din heruvimi, și dacă a intrat într-un partid trebuie să renunțe la vederile sale specific personale rămânând a se mulțumi cu aceea că, prin puterea colectivă, să se aplice ideile fundamentale și generale, comune tuturor partizanilor.

Să faci toată viața parte dintr-un partid și deodată să te superi și să începi a-l ocărî pentru că unii dintre mulțimea membrilor lui nu-ți mai plac d-tale, sau nu corespund vederilor d-tale etice, asta nu va să zică a face politică.

Cu totul din potrivă se face politică în țările constituționale cu care domnii cu mâhnirile și paraponele le place câteodată să ne comparăm. În Anglia, în Belgia, în Franța și în celelalte toate, când un bărbat serios face politică ani întregi cu un partid, facă acesta chiar greșeli, acel bărbat serios rămâne membru al partidului; în cazul chiar, foarte rar posibil, ca un asemenea bărbat pentru vreo cestiune personală să fie silit să se retragă din luptă, atunci se retrage cu desăvârșire din politică iar nu din partid; nici vorbă să scoată numaidecât pe seamă-i un petec de gazetă ca să insulte partidul din care a făcut până mai ieri parte, și cu atât mai puțin să pretindă că partidul a încetat de a mai exista ca atare, de vreme ce domniei sale nu i-a plăcut să mai facă parte din acel partid.

Este un adevăr à la La Palisse:

Te-ai retras dintr-un partid, — nu mai faci parte dintr-însul.

Oricum ar susține cineva contrariul ar spune o enormitate, și aceasta e în cazul nostru cu atât mai mare cu cât Națiunea, cu tonul ei foarte țâfnos și pipărat, susține că d-l Dum. Brătianu, omul politic fără grup, ieșind din partid, tot restul partidului fără d-sa se compune din gheșeftari și lefegii.

Dacă nu cumva însuși d-l Dum. Brătianu și-a scris notița de mai sus gratis, atunci credem și noi ca domnia sa că mulți bani trebuie să-l fi costând cei ce-și permit să-i scrie asemenea enormități.