Emilia Ţuţuianu - interviu cu poetul Dimitrie Grama

„Voi lua cu mine noaptea”

2014

„Voi lua cu mine noaptea”

Emilia Țuțuianu - Interviu cu poetul Dimitrie Grama

Pe medicul-poet Dimitrie Grama l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemțene, o carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante. Mărturisesc că un vers al poetului Laurian Ante a fost mereu în gândul meu, în toți acești ani de activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci, vieții nu avem voie să-i rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viața nu vrea să îmi rămână datoare și îmi oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanță geografică (și geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât și prietenii din alt ,,timp istoric” m-au edificat asupra credinței literare a poetului Dimitrie Grama. Știam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25 octombrie 1947 la Reșița, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde a obținut un Master of Science la Facultatea de Științe și a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale și în alte țări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărțile: Făptura cuvântului, Vânătoarea de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea melancoliei, Neguțătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta, străine, Bastian și alte confidențe, poetul creând o poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea ,,cotidianului mistic”. Îndrăznesc să-i pun și eu câteva întrebări, poate incomode, dar firești:

Emilia Țuțuianu : Dragă Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuța patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum și a fizicianului Niels Bohr (care a fost și fotbalist în echipa națională daneză) cel care a calculat și magnetonul (momentul mecanic al electronului) alături de marele nostru fizician ieșean (român, deci) Ștefan Procopiu? Așadar: de ce Danemarca și acum ai ajuns, iată, la porțile Mediteranei, în Gibraltar?

Dimitrie Grama : Sufletește și mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata față a comunismului. În cartea ,,Ilidia”, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut. Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era școala primară și atunci când până la urmă am fost și eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani și până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei și m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii și m-a forțat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” și îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiția parvenirii și că este folositor umanității în general și mai ales folositor acestei planete care ne găzduiește, printre milioanele de specii și pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei și de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care își tot căută locul de odihnă și nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi și odihni în îmbrățișarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Națională de Atletism, după un concurs internațional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine și vreo 150 de dolari. După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din același lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că ,,m-a bănuit” că vreau să fug din țară, deoarece știam limbi străine și nu prea aveam de-a face cu ceilalți sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni! În orice caz, în Suedia am reușit să-mi fac toate studiile și acolo am întâlnit și alți români de excelență: Prințul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache și pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci și Palade ne-a ținut o lecție la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe românește. Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile și să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii. Ciudat că-l amintești pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv și el, are 6 dan în karate și e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard.. În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg șef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte ,,productiv” în ale scrisului! Gibraltarul, ca și probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani și de atunci mă tot încordez și mă screm să mișc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reușesc!

Emilia Țuțuianu : Cum explici – pentru noi cei mai puțin inițiați – cununia, armonia transcendentală – dintre medicină (mai ales, chirurgie) și poezie, în întreaga ta creație?… România este cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanți poeți sau savanți filosofi (cazul unui Ștefan Lupașco, fiind de departe revelator!), dar sinteza dintre o lirică non-creștină și sapiențială și prestația (praxis-chirurgicală) unei științe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici ,,cazul” Dimitrie Grama?

Dimitrie Grama : Mai demult timp am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă niște legături între medicină și alte creații artistice: muzică, literatură, pictură și sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai ales generația actuală, ar avea vreun avantaj genetic sau cultural față de alte meserii, oricare ar fi ele și, proporțional, doctorii nu produc mai multă artă in comparație cu, hai să zicem „omul de rând”. Și dacă ne uităm cu atenție la cei care sunt amintiți în istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau, așa cum erau mai toți oamenii educați în antichitate și evul mediu: matematicieni, preoți, fizicieni, filozofi sau avocați. Cred că multe legături poezie – medicină se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă economie de zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei și al medicinei și pe Pallas Athena zeiță a poeziei dar și a vindecării rănilor de război. Deci este vorba de o confuzie veche…. Sunt câțiva doctori care au excelat în vers și proză și pe care îi cunoaștem doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului, gândului și sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel care ne spune din ținuturile neființei:

,,Here lives One Whose Name was written in Water” Îmi place mult și Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obișnuiți sunt niște tocilari, unii mai talentați alții mai tăntălăi. Obișnuiți înainte vreme să fie ridicați în slăvi de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care definește orișice, doctorii se simt neglijați, se simt prost tratați că li se acordă semnul de egalitate cu alții, vezi doamne, lor inferiori. De aceea poate se organizează în diverse mișcări ,,doctoro-culturale” și se expun pieței nu ca poet sau scriitor, ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de nesiguranță atunci când încerci să expui mai mult decât este necesar. Un doctor bun este un doctor bun fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” și invers. Prin anii 1975-80, fiind prin Franța, am auzit de Ștefan Lupașco și am încercat să înțeleg filozofia lui. Ceea ce am înțeles era doar partea matematică, științifică a ambiției lui de a lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni și Lupașco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînțeles și până la urmă fără importanță practică. Vorba lui Cioran: ,,poți să vorbești mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpați decât cu filozofii Parisului”. În concluzie, cred că orice ființă umană are caracteristicile și talentele pe care le poate asimila și folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potențial”, dar aceste însușiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse și criticate. Pe lângă însușiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau nițică nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieții, creația lor cu semenii lor. Sau poate că așa a fost mai bine pentru ei, putând să-și continue munca în arta lor, neconturbați de părerile unora și altora. Nu toți caută gloria! Mediocritățile sunt cei mai avizi după glorie. Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris și el m-a încurajat să scriu și să public. Mai apoi, scriitorul nemțean, Laurian Ante mi-a adunat materialul și ajutat să public primele cărți de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinație spre poezie sau artă ci mai curând fascinația științifică, fizica și matematica, mi-au adunat și cristalizat gândurile și m-au obligat să le expun așa cum le-am expus.

Emilia Țuțuianu : Cum arată o zi din viața ta, Dimitrie?

Dimitrie Grama : O zi din viața mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban și deci banalitatea preconizată lasă spații imense pentru surpriză și vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată nu am avut nevoie de ceas deșteptător și cred că există și alții ca mine care posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar de simpla dorință sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas poate că aș prefera să rămân în vis pentru totdeauna și să nu mă mai trezesc. În afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiția să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens și am avut mult timp o admirație pentru oamenii care puteau să-și planifice ziua și să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admirația pentru astfel de oameni! De mic copil am fost învățat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceașcă de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la școală, în pauza mare. Această obișnuință, pe care unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit și chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori ești nevoit să-ți păstrezi calmul și concentrația mintala ore în șir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi. Dacă din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică, față în față cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc mai târziu. Seara mă pregătesc să adorm și cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverși idioți care ne tratează pe noi de idioți și încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democrația americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană și cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ș.a.m.d. Mă țin treaz programele științifice despre univers și filmele științifico-fantastice, filme de o naivitate clară, dar care și acum fascinează copilul ascuns în mine. Mă fascinează în continuare medicina și mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la Karolinska și Uppsala, am fost educat/antrenat să devin și să profesez ca și chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună și judecată de chirurg”. Din când în când citesc sau recitesc anumite cărți. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality și în paralel recitesc cărțile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite și An Ermine in Czernopol.

Emilia Țuțuianu : Nunez trezește interesul prin abordarea profundă a echilibrului între cunoaștere și ignoranță: Ce știm cu adevărat despre noi înșine și universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citești poezie?

Dimitrie Grama : Citesc rar poezie și aproape deloc teatru. Am lipsuri mari în privința literaturii și cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconștient privitor la ce și cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociație literară sau culturală și deci ziua mea obișnuită este lipsită de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane și prezentări”. Nu mă pot lăuda, ca alții că am participat la întruniri importante și nu prea am multă experiență în experiența altora. La sfârșit de săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele și încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei și Livia, soția mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun. Mi-am dat seama că nu-i bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenții… Cam așa îmi trec zilele și rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.

Emilia Țuțuianu : Un prozator se exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul epic. Perpessicius consideră că romancierul nu uită niciodată că misiunea lui este să facă față fiecăruia: nenorocitul și bogatul sunt egali în fața condeiului său – pentru el țăranul are măreția mizeriei sale, după cum bogatul micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, țăranul are nevoi. Prin prisma profesiei, ca medic – și încă, chirurg – ai avut avantajul să studiezi toate ,,plăgile” societății în care trăim. Să fie această incursiune în domeniul liric, o evadare?

Dimitrie Grama : Cred că-i destul de greu de explicat cum și de ce un om oarecare alege o anumită formă de expresie literară. Înțeleg că pictorul sau sculptorul încep să-și cultive un talent evident și anume, reproducerea naturii și a formelor existente. Ei pot să deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau o casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel! De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumusețe! Poetul și el, dacă este vizionar și mai ales dacă poate sintetiza esențialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”. Cred că majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenții și își publică proza cu speranța că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare și de asemenea cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepți. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” și te citește astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine? Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit” și nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieții și totuși ce păcat și pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?! De mic copil am asistat la un „dialog” filozofic, întreținut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înțeles multe atunci, la fel cum numai în parte înțeleg acum ce vreau să spună diverși școlari pretențioși, care în tratate grele încearcă să încurce și să complice lucrurile, numind această activitate filozofie. Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda țăranul cu nevoia-măreția și bogatul cu pasiunea și micimea, dar ce te poți aștepta de la unul care confunda mereu noțiunile: legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat și s-a adaptat ,,pieței”. A știut să se vândă bine! Apoi mai cred că majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nțeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ și poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire, o re-întregire. Experiența mea de doctor și de chirurg cred că m-a învățat să fiu atent la om și la nevoile lui. Să-l iau în serios și să încerc să-l înțeleg și atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputința lui, dar și atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului. S-ar putea ca, fără să-mi dau seama, experiența mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalități, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau social. De multe ori mă întreb dacă nu cumva această cunoaștere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoși și schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile și eu încerc să le deslușesc.

Emilia Țuțuianu : Atunci când îți mărturisești afinități literare cu Borges și Jimenez ori Aleixandre, nu crezi că nutrești și ceva înrudit cu universul (și limbajul chiar) unui Saramago (bineînțeles, pe urmele unor Kafka și Camus?) În această situație, nu te-ai depărtat prea mult de un Urmuz, sau, mai aproape, de Marin Preda?

Dimitrie Grama : Afinitățile mele literare cu Borges, Jimenez sau Aleixandre, cred că se bazează pe interpretarea pe care eu, ca și cititor, o dau versurilor sau prozei acestor creatori. Poate că o mare parte din ceea ce asimilăm și, în parte „copiem” din operele înaintașilor, corespunde cu o imaginație similară, cu un model de gândire aparte și un simbolism deja acceptat și de unii și de alții. Versurile mele, nu se aseamănă aproape deloc cu cele ale lui Borges, Jimenez sau Aleixandre și cu toate astea, cred că suntem apropiați în „filozofia” textului, în răspunderea față de cuvântul expus. Ai dreptate atunci când amintești „universalitatea limbajului și a expresiei literare”, deoarece majoritatea celor care scriu, combină o inspirație proprie, caracteristic individuală cu cunoștințe mai vechi, cu frânturi de text și vers ale unor înaintași care, vrând-nevrând, ne-au influențat și chiar aș avea curajul să susțin, ne-au forțat să le urmăm calea. În fiecare din noi este ascuns și puțin Homer și puțin Ovidiu și puțin Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Creangă, Eminescu sau Sorescu. Camus este unul din dascălii mei preferați, nu atât în ceea ce privește nuvela în sine, ci în profunzimea și seriozitatea cu care te privești pe tine însuți în contextul ideii și cel al existenței umane. La fel și Kafka sau Urmuz, care in absurditatea textului, introduc „omul” care, în fond, creează orișice absurditate. Pe Marin Preda l-am citit demult, în adolescență, atunci când literatura nu avea mare importanță pentru mine. Îmi aduc aminte vag de „Moromeții” lui, dar am impresia, că pe lângă proza chinuită, fiind supusă unor reguli de constrângere și de cenzură, Marin Preda a fost un reprezentant demn al literaturii române din acea perioadă. Vezi, eu nu mă pot lăuda, ca mulți alții, că am început să citesc și să scriu deja din pruncie și nici nu am la îndemână „șabloane” pe care unii le folosesc excesiv, cum ar fi: ” Am citit de mic copil tot ce mi-a căzut în mână și grație profului cutare de limba română, am fost stimulat să scriu și texte și versuri și teatru și romane și, și, și…..”. Nu, eu am fost clasat ca mediocru la limba română, mai ales la liceu, și la scurt timp după terminarea liceului, am părăsit țara. Limba în care eu scriu este o limbă pe care mi-o amintesc, câteodată mai ușor, câteodată mai greu și de aceea mi-a luat mult timp până am „debutat”, primele versuri fiind publicate abia în 1985 de Virgil Ierunca, când aveam aproape 40 de ani. Deci, nu m-aș mira prea tare, dacă cineva descoperă în versul sau textul meu afinități cu Borges, Urmuz, Creangă, Camus, Dante Aligheri sau Stănescu, pentru că nu pretind nici o exclusivitate sau totală originalitate și sunt mândru că am putut înțelege și reda, poate în altă formă, puțin mai personală, frânturi din gândurile sau simțămintele unor înaintași iluștri. Cred că marea majoritate suntem influențați unii de alții. Există și excepții, creatori care pretind că sunt inspirați doar de muze divine, dar de obicei acei creatori sunt analfabeți și înființează religii.

Emilia Țuțuianu : În literatura română, din timpul nostru istoric, atât de politizat, vezi posibilă, la noi (după Al. Soljenițîn, Paul Goma ș.a.) o proză-poetică, de elevație filosofică, în stare să respingă (fie și liric!): minciuna, lăcomia, corupția, diversiunea și delațiunea, trădarea și protecția politică?

Dimitrie Grama : Sunt convins că România are multe talente culturale și are o tradiție sănătoasă în literatură. Nu pun aici la socoteală, perioada socialist-comunistă de întunecime, dar chiar și atunci au apărut și s-au dezvoltat talente de excepție ca Sorescu sau Stănescu și chiar controversatul Păunescu și probabil mulți alții pe care eu nu-i știu. În legătura mea literară cu țara, sunt foarte impresionat de Adrian Alui Gheorghe, poet și prozator autentic, o voce importantă în acea țară la ora actuală, acum când intelectualul român încă bâjbâie în ceața post-comunistă și este în continuare „timorat” de vechea gardă, de vechea gașcă fost comunistă, acum naționalist-patriotică. Cred că cu timpul mulți impostori, oameni fără caracter și mai ales lipsiți de talent, dar ridicați în slăvi de o noua nomenclatură coruptă și incompetentă, vor fi înlocuiți de adevăratele talente care așteaptă să dispară odată mucegaiul ăla care acoperă și înăbușă adevărata cultură românească. În proza și versul lui Alui Gheorghe văd talent, văd decență umană, văd o perspectivă de viitor. Undeva suntem frați de cruce în gândire și expunere și asta mă bucură și îmi dă speranțe. Probabil că vor mai dura vreo cincisprezece-douăzeci de ani, de literatură și cultură obscură, servilă unor interese politice sau financiare sau altfel spus, cred că România culturală se va lupta cu o perioadă, sper cât mai scurtă, de literatură mediocră sau chiar slabă, proastă. Acest lucru va dispărea odată cu troglodiții, corupții, foștii comuniști care în continuare au monopol la „cultură”. Nu-mi permit, de aici de unde sunt, să dau sfaturi, dar cred că este foarte important ca intelectualitatea decentă română, care are ca prim interes promovarea unei culturi sănătoase să se ,,găsească”, să se sprijine unii pe alții și mai ales să fie ,,dascăli buni celor care acum cresc și se formează ca intelectuali”. Doar așa se poate scăpa de o cultură și literatură bazate pe „minciună, lăcomie, corupție, diversiune și protecție politică”. Țara Românească are nevoie de dascăli buni în toate domeniile vieții publice, dar mai ales în cel al culturii, care este motorul genetic al unei societăți sănătoase.

Emilia Țuțuianu : O întrebare îmi stăruie în minte: Cum s-ar fi auzit în limba daneză, metafore atât de inedite precum: ,,pasărea melancoliei”, ,,făptura cuvântului”, explozie ontologică”, ,,râsu-plânsu”, ,,umbra gândului”? Crezi că minunile poeziei (și limbii) noastre pot fi translatate cu ușurință și în alte limbi, mai ales în limbile nordice?

Dimitrie Grama : Nordicii, în general, sunt foarte poetici și limbile nordice sunt și destul de „sentimentale” și destul de abstracte, încât aproape orișice ar putea fi tradus și asimilat de daneză, suedeză, norvegiană sau islandeză. Ioan Grigorescu, fostul cineast, poliglot și scriitor român, entuziast cititor al poeziei mele „scurte”, a crezut puternic că versurile mele se pretează foarte bine traducerii în alte limbi. Probabil că dacă mai trăia, s-ar fi străduit în această direcție, dar el mort, eu diasporean…Am citit câțiva poeți români actuali traduși și expuși Vestului ca virtuoși, dar ori traducerile au fost de proastă calitate, ori poeții slabi, pentru că impresia pe care mi-au făcut-o acele „opere” a fost deplorabilă. Multe texte de mare vulgaritate, greoaie în metaforă (dacă exista vreo metaforă) și mai ales fără miez, fără noimă, fără inimă. Vorbesc aici de traduceri și nu de textul original, care sper, spre binele creatorului, să fie mult mai interesant și mai bun. Cred că există o mână de „poeți ai curții”, care continuă „tradiția” comunistă în post-comunism și sunt susținuți puternic de cei care acum încearcă să-și ascundă trecutul și să-și construiască un viitor promovându-și slugile. Din păcate, există încă multă prostituție culturală în România și eu înțeleg foarte bine de ce acest fenomen este posibil, dar cum am mai spus, sunt convins că această perioadă de vreo 50 de ani, reprezintă o formă de tranziție, de metamorfoză, din „vierme” în fluture. Aleși cu grijă și răspundere, poeți și scriitori români din țară dar și din diaspora ar putea să fie traduși bine și ar putea avea succes literar în țările scandinave și în restul lumii.

Emilia Țuțuianu : Cum ar putea înțelege nordicul (în Europa) problemele de care se lovește, astăzi, România: corupția, diversiunea (noaptea minții), impostura (în plan axiologic sinonim cu răsturnarea ierarhiei valorice), nepotismul politic ?

Dimitrie Grama : Bine-nțeles că toate aceste „fenomene sociale”: corupția, imoralitatea, nepotismul, etc. există și în societățile din Nordul Europei, dar oricum există o mare diferență de atitudine și responsabilitate. Pe când în Sudul Europei nepotismul, șmecheria și iresponsabilitatea, fac parte din activitățile cotidiene curente și sunt acceptate de toate păturile sociale și politice, ca un „armament” pentru succes, în țările nordice, aceste atribute fac parte din Codul Penal. De multe ori am auzit români, chiar și aici în străinătate, comentând diverși parveniți sau criminali social – politici atribuindu-le caracteristici, în mentalitatea lor, „pozitive”: „Ce vrei domnule, s-a învârtit, a fost deștept!” Deci adânc în concepția românului Șmecheria este pusă la egalitate cu Deșteptăciunea/Inteligența și omul imoral care folosește tot felul de trucuri murdare ca să parvină, este deștept!!! Mai la început, mă revoltam și acești oameni „normali” mă întrebau foarte serios: „Lasă-mă domnule în pace, parcă D-ta dacă aveai posibilitățile alea, nu făceai la fel?” Ei, bine, eu nu făceam la fel, pentru ca „sa fac la fel”, însemna să mint, să fur, să distrug alți oameni, etc. și n-am fost niciodată antrenat în acest sens. Lumea din țările nordice știu că există corupție în România, dar ei știu lucrul acesta așa, în teorie, dar nu sunt capabili să-și imagineze amploarea corupției de care suferă acea țară. Pentru ei este de neimaginat că un ales al poporului este hoț, fură avutul poporului și prins la furt, este iertat! Nu pot să-și imagineze ca un Prim Ministru își pune gagica sau sora sau fiica în diverse posturi grele prin ministere sau pe la ambasade. Etc. Etc. Etc. Aici iresponsabilitatea politică, furtul, minciuna și în general corupția oricărui demnitar este aspru pedepsită. Un om compromis din punct de vedere moral, nu poate face cariera politică și probabil că nu poate funcționa nici ca portar la Primărie. În principiu, Nordicul poate să-și creeze o imagine mintala a Corupției , dar în realitate nu înțelege nimic. Pus în direct contact cu „cotidianul românesc”, face scurt circuit cerebral și exclamă: „Așa Ceva Nu Există!”

Emilia Țuțuianu : Asistăm la o schimbare în ce privește criteriile de apreciere a artei. A existat o artă păgână, care a fost căutată în umbre, mistere, aspirație și infinit, într-un cuvânt: melancolie și o artă creștină. Acum romantismul este exclusivist și exagerat. Într-un vers care m-a fascinat afirmi:

,,la moarte, voi cădea din vise, de memorii din viață și din fotografii. La moarte, numai moartea o voi lua cu mine în pumnii strânși închiși”.

Un scriitor, Mateiu I .Caragiale – mai puțin cunoscut, din păcate – ne-a lăsat o valoroasă observație de inspirație proustiniană, un mare adevăr psihologic: ,,imaginile ce le păstrăm despre semeni sunt alcătuite dintr-o serie de clișee parțiale și moartea nu le eclipsează pe toate deodată”. Putem spune că în poezie există o lume ideală împăcată, unită, în care se liniștesc discordanțele realității și durerile pământului?

Dimitrie Grama : Arta și Cultura s-au schimbat mult de-a lungul veacurilor și probabil că acest dinamism va continua și în viitor. Noi, oamenii, putem să avem mai multă înțelegere și afecțiune pentru o anumită formă de expresie, pentru un anumit stil și acest lucru este normal și face parte din selecțiile atât conștiente, cât și inconștiente pe care, presupun, le facem ca să ne simțim bine. Și mie îmi place mai mult „romantismul” clasic, așa cum îmi place și muzica clasică armonioasă, dar apreciez mult și proza sau teatrul absurd. Sunt de asemenea fascinat de evoluția tehnică, sunt fascinat de acel viitor în care voi fi jumătate om, jumătate mașină. Care parte din acest organism simbiotic va crea? Fiecare cu arta lui, sau vor colabora, sau și una și alta? Această atitudine indulgentă față de diversele curente, nu mă face să fiu imun la tâmpenie sau la extrema vulgaritate. Oskar Wilde a spus că: „tot ce este scris și publicat, este făcut cu cele mai bune intenții” și sunt de acord cu el, dar acest lucru nu mă obligă să accept totul sau să-mi placă totul în aceiași măsură. Vezi, dragă Emilia, eu sunt un romantic și mare parte din poeziile mele, cu toate că sunt scurte, sunt romantice. Dialoguri cu dumnezei, șoapte de iubire, prietenia, iarba, păsările și lacul, dar și relația cu actualitatea și cu eternitatea. ,,La moarte numai Noaptea o voi lua cu mine În pumnii strâns închiși”…Ca să vă las vouă Lumina! Poezia, zic eu, este un act de ,,descărcare”, aproape instantaneu, care se produce atunci când ești plin de cuvinte care „spun ceva”, cuvinte care se potrivesc așa de bine unul cu altul că aproape că au sens și luate doar două – câte – două la o poezie pe care o aștern pe hârtie, nu prea am ce să schimb, nu vreau s-o fac mai frumoasă sau mai interesantă decât este. Pentru mine sau pentru demonii mei am scris-o și dacă cititorului nu-i place și ar vrea s-o schimbe, însemnă doar că eu și acel cititor nu avem aceleași forme de expresie și de înțelegere. Nimic rău în asta! Dar de aceea cred că în poezie nu poate fi redată doar o lume ideală, împăcată și unită. Lumea poeziei este nemărginită, atât în conflicte, durere și mizerie, cât și în înțelegere, compasiune și fericire. Și aceste sentimente îl bântuie atât pe poet cât și pe cititor. Eternitatea și Moartea, reprezintă pentru mine, cei mai buni sfătuitori. O poezie în care magia instantaneului este șlefuită prea tare, nu mai este poezie!

Emilia Țuțuianu : Într-un articol intitulat Omul, mașina și societatea modernă, ,,devoalezi” în cuvinte pline de realism dialogul care există între lumea interioară și cea exterioară, strădania umană de a atinge o ,,conștiință” un spirit elevat… articol ce m-a impresionat profund și mărturisesc că l-am aprobat în totalitate. În multe articole publicate în revista Neamul Românesc militezi pentru normalizarea vieții societății românești. Cum vezi evoluția României? Cum vezi viitorul artei, poeziei, culturii românești, într-o lume pândită, marcată de pericolele kitsch-ului, ale non-artei, implicit non-valorii și inautenticității axiologice?

Dimitrie Grama : În serialul de eseuri Omul – Mașină, am încercat să-mi expun parte din propria filozofie, nu pentru a instrui, a educa pe altcineva, ci pentru a mă înțelege pe mine. În esență, textele acelea, sunt niște mărturisiri intime, care, probabil, nu au mare importanță pentru semenii noștri, dacă nu sunt, așa cum tu ești, pe aceiași lungime de undă. Ființa umană își dă prea multă importanță și vorbește, în mod serios, pe ton grav, despre lucruri pe care nu le posedă sau nu le înțelege, printre care este și ,,conștiința”. O grămadă de filozofi au scris mii de pagini de texte greoaie despre acest lucru. Și de ce sunt aceste texte greoaie și de neînțeles? Pentru că acei filozofi habar nu aveau despre ceea ce vorbeau. Păcat; oamenii, în naivitatea lor naturală, îi iau în serios! În concluzie și pe bună dreptate, nici eu nu mă pot aștepta să fiu luat în serios de semenii mei! Privitor la evoluția României, cu tot scepticismul care, în general, mă caracterizează, sunt totuși optimist. Sau așa vreau să fiu, pentru că iubesc țara aia cu nenorociții ăia de români, șmecheri și deștepți, umili și proști, hoți și generoși, răi și buni. Sunt optimist tocmai pentru că există această varietate umană care poate naște cele mai formidabile lichele dar și cei mai inspirați poeți sau matematicieni! Uite neamțul: e unu și unu, toți îndemânateci, toți capabili să facă șuruburi perfecte, sau să meargă cot la cot și la ordin să tragă perfect cu mitraliera! Este ordonat neamțul și ascultător, atât de ascultător că poate să ne extermine pe toți, fără să-i pară rău. Nu are inima românului! De aceea cred că România are o șansă să se ridice în viitor, chiar dacă acest viitor este mai îndepărtat în timp și generația noastră nu-l va mai prinde. Vor trece încă vreo 50 de ani până când ordinea social-politică va fi alta, bazată pe principii mai sănătoase. România ar trebui să încurajeze ,,satul și țăranul” român și să-și bazeze o mare parte din economie pe agricultură și pe natura frumoasă și sălbatică. Toate culturile lumii sunt amenințate de ,,modernism și superficialitate” și România nu face excepție. Oricum ar trebui să existe un echilibru între valori. Prea multă vulgaritate și superficialitate expusă atât în mass-media cât și cultural va duce bine-nțeles la dispariția multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins că întotdeauna vor fi și alții, deosebiți, sensibili și cu o gândire și imaginație ,,clasică” și aceștia vor duce mai departe arta și cultura adevărată. Cred că mai curând ,,manelismele” și alte teribilisme vor fi vulnerabile în timp și vor risca să dispară. Arta și cultura adevărată se vor schimba, dar nu vor dispărea atâta timp cât se nasc oameni ca noi.

Emilia Țuțuianu : Mai există punți spirituale între ,,lectura românească” și cea ,,străină”?

Dimitrie Grama : Cum am amintit mai înainte, eu nu aparțin nici unei instituții culturale sau vreunui grup cu interes de contact sau promovare a relațiilor culturale și de aceea nu sunt destul de angajat în acest domeniu, cel al ,,legăturilor” spirituale sau culturale între Occident și România, dar sincer, cred că există punți spirituale între toate culturile lumii. Lectura românească și cea străină au un numitor comun: creatorul și cititorul care, și unul și altul, folosesc același vocabular, aceleași cuvinte scrise poate cu semne diferite, dar care au toate același înțeles. Nu prea văd în librării sau biblioteci scriitori sau poeți români, în afară de Cioran, Eliade sau Ionesco, dar ei fac parte din vechea gardă de oameni de cultură română formați în diaspora, așa cum au fost și Tzara, Enescu, Brâncuși, Racoviță și alții. Păcat că instituțiile culturale din țară nu sunt interesate să promoveze cultura română, care ar putea avea succes aici în Vest. Bănuiesc că cei de la ,,cultură” sunt puși acolo pe bază de cine știe ce ,,merite” și fac și ei ce pot la îndemnul și sub controlul altor tipi care nu au nici un interes să promoveze o adevărată cultură românească sau pur și simplu nu se pricep la cultură.

Emilia Țuțuianu : Ce personalități marcante ai cunoscut și care ar fi prieteniile tale literare și nu numai?

Dimitrie Grama : Greu de spus. Am întâlnit mulți oameni interesanți și poate că cei care m-au impresionat cel mai mult, nu au fost neapărat ,,personalități recunoscute” pe plan național sau internațional. Ar trebui să-mi amintesc toți dascălii, începând cu școala primară și terminând cu profesorii de la Institutul de Medicină Karolinska și Uppsala, care dintr-un copil, tânăr necopt, iresponsabil și flegmatic, au reușit să educe în disciplină un sportiv de performanță și un profesionist, cu mici excepții, destul de responsabil. Toți acești oameni, cenușii și neremarcați, reprezintă pentru mine o valoare de neprețuit și le sunt etern recunoscător. La Stockholm am legat, cu toată diferența de vârstă, o relație prietenoasă cu Paul Lahovary. Apoi mai târziu am corespondat și l-am cunoscut pe Virgil Ierunca, care a fost primul român care m-a încurajat și mi-a publicat versuri în ,,Limite”, publicația lui de la Paris. El mi-a spus că ceea ce eu scriu îi aduce aminte de Blaga, lucru cu care nu am prea fost de acord, deoarece și ,,filozofia” și poezia mea sunt diferite de Blaga, dar m-am simțit flatat de comparație. Tot la Paris l-am întâlnit și pe Cioran, care pe vremea aceea, vorbesc de anii 1984-85, începuse deja să fie marcat de senilitate prematură. I-am citit cu multă plăcere toate cărțile și îl simt aproape de sufletul meu, cu toate că nu am avut ocazia să petrecem timp împreună. L-am cunoscut foarte bine și apreciat enorm pe Ioan Grigorescu. O adevărată enciclopedie, entuziast, sportiv și mai ales un adevărat patriot român. În vara anului 2004 sau 2005 l-am întâlnit, la Cambridge, unde el făcea un episod din ,,Spectacolul Lumii” cu Barbu Călinescu, fiul fostului premier al României Armand Călinescu. Am aflat multe atunci de la Barbu Călinescu despre perioada legionară din România și am mai aflat că România i-a retrocedat fostul conac al tatălui său. Mi l-a arătat în poze. Destul de modest și destul de ruinat și săracul Barbu, trecut de 70 de ani, nu știa ce să facă cu el și se gândea să-l doneze comunei aceleia din Valahia. În România am un prieten și îndrumător în Adrian Alui Gheorghe, pe care nu mai este necesar să-l introduc și de asemenea colaborez cu George Anca. Mai demult, acum câțiva ani am colaborat cu mai mulți intelectuali și scriitori din România, dar unii au murit și cu mulți alții nu mai am contact, decât întâmplător. Recent mi-am reîntâlnit un fost coleg de liceu, care trăiește de vreo 22 de ani în Singapore, Valeriu Sepi, pictor de valoare și un om de caracter deosebit. Astfel de întâlniri mă bucură și mă fac să-mi păstrez optimismul pentru România și români. În rest, nu mă prea străduiesc să am ,,prieteni literari”, deoarece pentru mine scrisul este o activitate complet privată. Mai ales poezia este. Moldova, mai ales Piatra Neamț-ul și poate chiar și Romanul, într-un fel, m-au ,,înfiat” și am mult mai multe legături culturale cu moldovenii decât cu bănățenii sau reșițenii și adevărul este că mă simt mult mai bine printre cărturarii moldoveni și nu duc lipsa celor de pe malurile Bârzavei.

Emilia Țuțuianu : Inspirația unor poeți contemporani nu pornește din inimă, din credință, pornește din închipuirea lor. Nu este un crez, ci un motiv artistic. Scopul este mutarea supranaturalului în imaginație și naturalizarea lui. ,,Ați greșit – poteca din mine, nu duce nicăieri” ne mărturisești într-un vers. Este un sentiment rătăcit printre valurile unei imagini agitate? De altfel, prof. Mihai Rădulescu – un prieten apropiat sufletului tău – subscria acestei trăiri…

Dimitrie Grama : Nu știu care sunt căile de inspirație ale celor care scriu poezie, dar sunt sigur că există poeți și mai ales epigramiști, care folosesc ritmul și rima ca un fel de cuvinte încrucișate. Cineva mi-a spus că există și un ,,dicționar de rime”! Interesant, atunci poezia și chiar nuvela se pot construi ca un castel de ,,lego”, lucru care poate că ar merita mai multă atenție, dar nu-i stilul meu și-s prea bătrân să mă mai schimb. Stilul meu este surpriza gândului, a ideii, apoi tăcerea care urmează, spaima că totul dispare în neființa care-s eu atunci. Scriu cu mintea, cu inima, cu amândouă sau doar adun din văzduh șoapte pe care alții le-au pierdut de pe buze atunci când delirau iubire, credință, frumusețe sau non-sens? Nu, nu știu, aștept ghilotinarea… Da, într-adevăr ,,poteca din mine, nu duce nicăieri” și de aceea eu îndrum adeptul/cititorul, să nu pășească ,,în mine” sau exact pe urmele mele, pentru că mi-este frică că nu va găsi nimic folositor pentru el. Mi-e teamă că, în loc să-i fiu de folos, îl dezamăgesc, îl golesc de propria lui valoare. Mihai Rădulescu și prietenul lui Boris David au înțeles acest lucru și eu le sunt recunoscător pentru asta.

Emilia Țuțuianu : Nu l-am cunoscut pe Mihai Rădulescu, dar m-a fascinat personalitatea lui. Discuții lungi, profunde cu bunul meu prieten Boris David, m-a făcut să îl ,,descopăr” și să îl apreciez mult pentru erudiția și obiectivitatea scrierilor sale. Majoritatea scriitorilor de azi se inspiră din actualitate și transcriu cronica zilei sau a epocii din care fac parte. Dar în același timp, oameni geniali, ca: Dante, Beethoven, Pascal au reușit să clădească o lume imaginară pe care orbul o vede și surdul o aude. Profunzimea poeziilor tale ar putea constitui pe viitor și un debut într-o lume epico-lirică?

Dimitrie Grama : Majoritatea scriitorilor se bazează pe succes și au tras învățătura că lumea apreciază ,,banalitatea cotidianului” și vrea să citească și să recitească ,,ceva” care îi aduce aminte de ea însăși sau ,,aventuri” în care și omul obișnuit de pe stradă, ar fi un posibil erou principal. Toți folosesc acest trucaj de promovare și succes care este răsplătit economic. O armată de ,,agenți culturali” sunt angajați tocmai ca să promoveze un sistem anume, sistem profitabil și acești agenți se numesc, critici de artă și literatură. O meserie interesantă, de multe ori bănoasă, profesată de oameni care, în marea majoritate a cazurilor, nu produc nimic. Absolut nimic, deoarece ,,critica” produsă de un individ oarecare, fără importanță dacă-i școlit sau nu, reprezintă doar o opinie individuală, din milioanele de opinii posibile. Nu este de mirare că multă literatură este un fel de ,,producție în masă”. Romanele polițiste sunt la modă, misterele lui Da Vinci sunt la modă, cronicile de familie sunt la modă, memoriile fotbaliștilor sunt la modă, precum și bârfa de toate felurile. Dar asta-i literatura pe care o ,,cere” societatea, cititorul obișnuit și atunci ce șansă are Dante, Cervantes, Borges sau Dostoievski? Câți ascultă Bach sau Beethoven și câți ascultă Madonna sau manele? Cât despre ceea ce scriu eu, ce să zic? Poate că tocmai profunzimea, filozofia ascunsă în fiecare rând, sperie și alungă cititorul care vrea spectacol simplu, vers pe care să-l citească îngânând cuvintele: lip-tip-rip, nic-bit-sit….și apoi să le uite ca și când nici nu ar fi existat. Poate că asta-i menirea cuvântului scris. Poate că doar cuvintele pe care ni le putem aduce aminte oricând, au adevărată valoare. Am planuri de viitor, am planuri mari, dar știu că de obicei rămân la stadiul de plan și doar lucrări neînsemnate, nesemnificative văd lumina zilei și întunericul literei tipărite. Și poate că-i mai bine așa. Celebritatea e greu de dus și mi-e teamă că dacă ajung celebru mă apuc de băut ca Nichita Stănescu!

Emilia Țuțuianu : ,,Voi lua cu mine noaptea”: crezi că încercarea ta de a ne elibera, pe noi cei rămași în țară, de noaptea post-comunistă, ce ne acoperă încă, ar avea sorți de izbândă?

Dimitrie Grama : Sunt convins că efortul meu, suplinit de efortul sutelor și miilor de români adevărați, va avea toate șansele să scoată țara din confuzia în care se zbate la ora actuală. Multe din poeziile și eseurile scrise de mine ar putea fi folosite ca sursă de inspirație în această privință, dar cel mai important factor este abnegația și perseverența românilor ,,autohtoni”, a acelora care, acolo, zi de zi, se luptă cu demonii trecutului. Știu că nu este ușor și știu că nu este de ajuns să te revolți numai în cercul tău restrâns, în care de obicei sunt oameni care împart aceleași idei și principii, ci lupta pentru adevărata democrație trebuie dusă de toți cei care se consideră ,,responsabili” față de țară și popor. Există exemple în acest sens și în istoria românilor, începând cu Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, intelectualii de la 1848 și terminând cu cei care au murit schingiuiți la Doftana sau la Canal. Intelectualul român are o mare răspundere și nu poate să se ascundă după scuze futile. El este ,,dascălul” generațiilor viitoare și chiar dacă se simte singur și timorat de cei de la putere, trebuie să găsească curaj și „frați de arme” și să lupte pentru ca vocea lui să fie auzită și să lupte pentru o societate cu care să se mândrească. Unii intelectuali români mi-au spus că pentru mine-i ușor să fiu „combatant”, să critic și să incriminez ,,Puterea”, fiind acolo unde sunt, departe și cu „burta plină”, pe când cei rămași acasă sunt nevoiți să se „prostitueze” cu Puterea, ca să mănânce și ei o pită mai bună. Această atitudine a intelectualului român mă pune pe gânduri și este extrem de demoralizantă, deoarece în ea se ascunde acea acceptare a iresponsabilității, corupției, șmecheriei. Eu cred că românii au armele necesare cu care să lupte împotriva actualei orânduiri dar, ori nu știu cum să folosească, ori nu vor să folosească aceste arme. Poate că pentru mulți oameni, e mult mai comod să lingă în fund diverși tipi, indiferent cât de murdar e fundul ălora, decât să accepte lipsuri materiale. Eu nu sunt construit așa și de aceea toți care m-au cunoscut chiar înainte de a pleca din România, știu că dacă rămâneam acolo, ajungeam ori la casa de nebuni, ori la pușcărie, dacă nu reușeam să încep o revoluție și să schimb ordinea de atunci. Noroc că mi-am dat seama la timp că în 1968-69 nu puteai să schimbi nimic în Estul Europei și noroc că am putut fugi de acolo, altfel cred că acest dialog nu ar fi fost posibil, decât cu un Dimitrie din mormânt. Și totuși, așa cum m-am exprimat de multe ori, eu sunt optimist și vreau să cred că românii și România vor avea parte de o soartă mult mai bună în viitor. Sper din toată inima să am dreptate și sper să pot ajuta cât se poate de mult ca această speranță să fie îndeplinită.

Emilia Țuțuianu : Parcursul vieții tale, cu evoluțiile scandinave, engleze, iberice, sau franceze ar putea foarte bine constitui subiectul unui roman. Te-ai gândit să ne destăinui câte ceva din civilizația occidentală, așa cum ai simțit-o, într-o posibilă epopee epică?

Dimitrie Grama : Am avut parte de mult noroc în viață și viața mi-a fost un dascăl bun, care m-a învățat multe. De asemenea am avut posibilitatea să văd și să trăiesc în alte societăți și să mă adaptez altor tradiții. Am întâlnit atât ,,oameni de excepție”, cât și mulți ,,oameni obișnuiți” și am învățat multe și de la unii și de la alții. M-am gândit și eu să aștern pe hârtie experiența și trăirile mele de o viață, dar sunt încă prea tânăr! Mai aștept, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni încă în viață expunându-i criticii masei de cititori care, după cum bine știi, se omoară ca să-mi citească opera!

Emilia Țuțuianu : Ce alte pasiuni în afară de chirurgie, poezie și golf ai, ce iți mai place să faci, ce ne poți spune despre, să zicem, salvarea pădurilor sau poluare, protecția naturii, sunt destule problemele omenirii în acest început de secol XXI; care e atitudinea ta față de acestea? Îmi poți spune câte ceva despre proiectele, planurile tale de viitor profesionale, literare?

Dimitrie Grama : Am fost și sunt încă fascinat de știință, mai ales de fizica teoretică, cosmologie și genetică. Îmi aduc aminte că, în anii 1950-60, oamenii de știință deosebiți, poeții mari, filozofii și compozitorii erau numiți genii. Se vorbea atunci despre Da Vinci, Galileo Galilei, Copernic, Newton, Planck, Bohr și Einstein, se vorbea despre Shakespeare, Pușkin, Dostoievski și Eminescu, despre Platon, Kant, Heidegger și Marx, se vorbea de Bach, Vivaldi, Beethoven si Mozart și toți aceștia erau genii. Acum vad că Hagi e genial, cutărică artist de la Teatrul National e geniu, bucătăresele de la TV sunt genii, frizerul di pi Centru e homo, dar e genial! Diverși prezentatori, care probabil că nu au clar în cap o scara a valorilor, expun tot felul de indivizi, ca genii! Sunt convins că acei oameni sunt foarte profesioniști în meseria lor, dar genii??! Ce să mai înțeleagă copiii sau tinerii care se străduiesc să-și aleagă o profesie? Cu cine să mai discuți și cine să înțeleagă, nu numai superficial, dar să înțeleagă în profunzime, poluarea naturii, creșterea populației globului, exterminarea animalelor sălbatice, războaiele religioase care vor veni, riscul auto-exterminării? Cu geniile de la televiziune, sau cele de la birtul artiștilor? Mă irita enorm ipocrizia Vestului mai ales acum, când condamnă teroriștii musulmani pe care ei i-au creat. Nu trebuie sa fii profesor universitar de istorie, ca sa știi ca Afganistanul nu a putut fi controlat niciodată de o forță străină începând cu Alexandru cel Mare și terminând cu Elțin, la fel cum în Irak Saddam Hussein, sau în Libia Kadhafi, erau dictatori necesari, ca și în Siria, dictatori care țineau în frâu extremiștii religioși, teroriștii internaționali pe care Vestul i-a înarmat să dea jos ,,dictaturile” pe care Vestul nu le putea controla și să instaureze ,,democrații” care să le dea petrolul pe bani mărunți. Politicienii, în loc să se străduiască să ajute toate națiunile pentru un standard normal de viață, folosind avuțiile pământului pentru prosperitate, se prostituează cu fabricanții de arme și folosesc resursele materiale și umane în slujba războiului și al distrugerii! Dar vasta majoritate a politicienilor sunt Oameni-Mașină, fără conștiință sau doar cu o conștiință rudimentară și acest lucru se adaugă și la un IQ foarte mediocru al politicienilor de elită! Dar, mă frământă gânduri legate de limitele noastre, de prostia vastă care ne caracterizează și mă întreb, care ar putea fii căile spre o altă ordine, o ordine bazată pe înțelegere, acceptanță și colaborare umană pe fronturile cunoașterii cu creionul în mână și nu pe fronturile discordiei și a fricii cu mitraliera în mână. Problema cea mai acută a omenirii în acest secol, este problema intoleranței religioase. Problema unui musulmanism agresiv, înarmat și în marș forțat să împlinească voința lui Mohamed că există doar un Allah și că toate ființele umane trebuie să-l recunoască și să-l venereze în exclusivitate. Conform Coranului și legii Sharia! Am scris mai multe eseuri pe aceasta temă și nu vreau să mă repet. În orice caz, ființa umană se află la o răscruce de drumuri și va trebui sa aleagă, ori ,,drumul cunoașterii și al progresului”, ori ,,drumul credințelor și a războaielor religioase”. De aceasta alegere s-ar putea sa depindă tot viitorul omenirii. Și în rest, dragă Emilia, în afară de câteva proiecte împreună cu Adrian Alui Gheorghe, nu prea am planuri de viitor.

Emilia Țuțuianu : În căutarea omului Dimitrie Grama aș fi dorit ca dialogurile noastre să ne poarte dincolo de medicul și dincolo de poetul nostalgic coborâtor din Ilidia, mai aproape de omul adevărat atunci când se privește în oglindă: ai putea, dragă Dimitrie, să te definești, să te destăinui, așa cum te vezi pe tine ca om, îndrăznesc să spun, ca om adevărat?

Dimitrie Grama : Ți-aș răspunde cu mare plăcere întrebărilor privitoare la persoana mea, dar în spatele versurilor, eseurilor, prozei nostalgice, se află un om obișnuit cu câteva calități și cu, cel puțin la fel de multe, defecte. Cum am mai amintit, am avut dascăli buni în viață, de la care am învățat în primul rând bunul simț. Am văzut că mulți oameni pot ajunge destul de departe, dacă au bun simț, dar am văzut că și oameni total lipsiți de bun simț, pot ajunge și mai departe. De asemenea nu pot să mă caracterizez, deoarece nu sunt încă mulțumit cu mine însumi și aș suferi de mare subiectivitate și ar fi un mare risc să prezint un individ care nu sunt, în fond, eu, ci un altul, la care aspir sau unul pe care sunt mândru să-l expun în vitrină. Nici nu pot să găsesc cuvinte potrivite…Unii oameni se autocunosc la perfecție și pot răspunde cu exactitate cine sunt ei. Eu mă mai lupt cu mașina din mine, îmi caut conștiința și prefer compania pisicilor mele norvegiene de pădure. Să nu crezi că sunt un posomorât, un nesocialabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am și multă nevoie de liniște, am multă nevoie de timp petrecut singur, doar cu mine.

Emilia Țuțuianu : Ce loc mai ocupă Ilidia pentru Dimitrie Grama? Te-ai gândit la o posibilă reîntoarcere la obârșii?

Dimitrie Grama : Ilidia este locul pe care nu l-am părăsit niciodată, la fel cum este, într-o măsură mai mică bineînțeles, și restul României. Eu sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual și trăiesc mereu cu voi, în obârșiile noastre comune. În ultimul timp am revenit și fizic mai des în țară și la bătrânețe, sper să am puterea să stau perioade cât mai lungi acolo. Poate că la Ilidia îmi voi alege locul de veșnicie, alături de cei care mi-au spus că acolo-i Paradisul.

Emilia Țuțuianu : La finalul dialogului nostru, ai un gând pentru românii din țară?

Dimitrie Grama : Pentru românii din țară am sute de gânduri și sunt mereu alături de ei, mai ales cu inima. Sufăr atunci când ei suferă și mă bucur atunci când ei sunt fericiți. Cred într-un viitor mult mai bun, un viitor în care toți românii să se simtă acasă și bine, un viitor cu care toți ne putem mândri!

melidonium.ro