Emilia Ţuţuianu - Interviu cu scriitoarea Veronica Balaj
| „De vorbã cu Veronica Balaj, poetã si prozatoare” |
| 2014 |
Emilia Țuțuianu de vorbã cu Veronica Balaj, poetã si prozatoare
Poeta și prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existența și frumosul. „Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalități de marcă din cultura românească și internațională contemporană.
A avut fericita șansă de a fi autoarea timp de 15 ani – și îi dorim și pe mai departe – a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea și cărora, firește, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultății de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la București (1984-1986), apoi cursul de limbă și civilizație franceză la Universitatea din Neuchatel, Elveția, în anul 2000, urmând un schimb de experiență (stagiu) la France Culture, redacția de la Radio France Internationale (1992), Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulême, Franța (1994) etc. Membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră în Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec, vicepreședinte al Asociației Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma. Acordarea Premiului Internațional pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) și a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferită de Accademia Citta di Roma (2008), precum și acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de către Hertzel Hakak, președintele Asociației Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete bănățene.
În interviul ce urmează vă invit să descoperim valențele creatoare ale poetei și scriitoarei Veronica Balaj.
Emilia Țuțuianu : Doamna Veronica Balaj sunteți ,,o voce” care poate fi auzită de ani buni la Radio România, Timișoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în același timp vă exprimați și în literatură, prin vocea interioară atunci când sunteți doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreți s-o treceți pragul de la simpla comunicare, la artă. Dubla profesie vă conturează personalitatea. Eu vă propun o discuție despre latura scriitoricească fără să evităm jurnalistica pe care o profesați. Ați semnat mai mult de 20 de volume de proză scurtă, romane și poeme. O serie importantă fiind traduse în alte limbi. Ați colindat lumea împreună cu ele având lansări la Viena, aproape anual, Franța, (Paris și Angouleme), Roma de câteva ori, de asemeni la New York, în Elveția unde ați făcut și studii, Canada, Ungaria, Israel, dar haideți să riscăm câteva popasuri! Să trimitem o privire spre debutul literar.
Veronica Balaj : Prezența în volume a fost precedată de o sumedenie de reportaje literare publicate în revista Orizont. Se adunaseră într-un teanc voluminos, primeam o temă de la scriitorul Ion Arieșanu, redactorul șef, iar eu mă documentam și scriam despre diverse realități ale momentului, cristalele artificiale care creșteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnică, despre plantele culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru că, fără să bănuiască, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o frază.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibilă cu efect subtil, când a citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o dată, de două ori, de mai multe ori, de către scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu să scriu literatură nu cum voiam eu, recenzii de cărți. Îi mulțumesc mereu.
Și am pornit la drum. Cu proză scurtă. Cred că cea mai mare emoție am avut-o când a apărut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum aduceam o frântură din felul meu de-a fi. Era ca și când m-aș fi prezentat pe o mare scenă, de una singură, în văzul lumii, rostind ceva de genul ,,aș vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-și spună în gând ,,fă ce vrei, asumă-ți riscul!”. Și mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (după normele vremii) s-a întâmplat în primăvara lui 89. Titlul era cel puțin ciudat: În căutarea timpului prezent apărut la Editura Facla, Timișoara, condusă de scriitorul Ion Marin Almăjan. Titlul fusese impus, venit de la București cred, cum de acolo veneau și corecturile. Cum să cauți timpul prezent? Doar nu e o entitate aflată în memoria noastră. Trece prin noi, ne dizolvăm odată cu el, te ia în valul său, în fine, ar fi de discutat despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poți fi înafara timpului atât cât trăiești. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitală și editura timișoreană. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de răbdătoare! Acum, chiar mă mir, știindu-mă o vulcanică. Probabil mă preocupau alte întâmplări de viață… fapt este că, pe atunci, funcționa critica de întâmpinare și s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care conținea paginile unor începători. Era cam mult. Chestiune de șansă.
Emilia Țuțuianu : Ați pornit pe aceasta cale a creației literare cu emoție, cu insomnii, planuri, ambiții proiectate pe lungă durată? Fraza determinantă a trezit ceva latent care, oricum ar fi ieșit până la urmă, cândva, la iveală, spuneați. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeți cuvântul ?
Veronica Balaj : Ca pe o forță. Noi, oamenii arareori ne oprim din vârtejul zilnic să realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Și gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersăm în orice ocazie, și ni se pare atât de… firesc. Cuvântul este o armă la îndemâna noastră ca ființe privilegiate.
Un cuvânt poate preface starea de secetă încercată de cineva, în ger și ninsoare, poate fi sabie la purtător, poate fi împăcarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl folosește. Darămite pentru un scriitor care, fără cuvintele ajutătoare fanteziei și gândului său n-ar putea realiza nimic. Mi s-a întâmplat să fiu sub puterea unor cuvinte chiar în momente grele. Și m-au ajutat. Să notez doar un îndemn al maicii Evghenia, care văzându-mă plânsă, vânătă, albastră, disperată după plecarea soțului meu în veșnicii, mi-a spus oarecum iritată, că nu înțeleg nimic din esența lumii: ,,Aveți datoria să vă bucurați de darul de viață care v-a fost dat, păstrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atenționare. Aveam un dar și nu știam să-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reproșul din lacrimă. Lacrima este adesea un reproș. De aceea, cred că scriitorul trebuie să vadă în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngăduit să imagineze o lume re-creată prin cuvinte trebuie să caute sensuri noi, să îmbine mrejele unui cuvânt cu ale altuia. În formulă proprie. Altfel, nu e creație, nu e particularitate. E un excurs asemeni marii creații, păstrând normele, distanța și limitele. Rămâne doar o comparație.
Emilia Țuțuianu : Trăiți într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta specială ocazie) și altele în literatură, create sau reale. Vi s-a întâmplat să vă inspire un personaj, un scriitor din lumea reală, în așa măsură încât să treacă în prozele pe care le scrieți?
Veronica Balaj : Încă nu. Scriitorii invitați la emisiunea Viața literară alcătuiesc o lume aparte, de mărturii, aș putea să le transcriu cândva și poate ar fi un colocviu ca o mare neliniștită. Sau, ar putea să semene cu o scenă unde fiecare îți prezintă rolul. Aici intervine vocea. Vocea umană este un alt miraculos semn divin pe care-l folosim fără să ne gândim măcar o clipă că este parte integranta din ființa noastră. Nu aș vrea să modific în nici un fel acea mică istorie de care vorbeam, acea mărturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse și își are logica sa, ca și cel al unei piese orchestrată de un regizor.
Emilia Țuțuianu : Dar ei rămân oricum personaje. Care vă pot impresiona. Dacă nu va inspiră, vă rămân totuși în memorie. Un interviu, o comunicare, lasă loc unor legături de gânduri, de trăiri, de fapte. Dați-ne vă rog un exemplu.
Veronica Balaj : Cum am spus, orice emisiune culturală, desigur și una despre viața scriitoricească, așa cum este cea la care ne referim, este o mică istorie trăită la microfon, trimisă în eter, iar personajul scriitor știind asta, știind că el comunică în acel moment cu mii și poate sute de mii de persoane, chiar când vorbește, mărturia sa capătă valoare de document. Document de viață. Să-l amintesc în acest sens pe Nichita.
Fascinantul Nichita. Recunosc, nici până atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrăjit în adevăratul sens al cuvântului, un scriitor. Era în toamna anului când el urma să plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabără de creație de la Teremia Mare. Pașii săi parcă se lipeau de pământ, se dezlipeau cu greu.
L-am dus cu mașina mea, o Dacie albă și am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv că, necunoscând drumul, nefiind vreun gard împrejmuitor, am crezut că acolo era locația unde ar fi trebuit să-l las pe Nichita. ,,Am greșit drumul, vă rog să mă scuzați”! am spus emoționată. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, vă-nchipuiți ce gafă ireparabilă credeam c-am făcut. Privirea lui Nichita care vrăjea pe oricine, s-a lăsat blândă-albastră peste mine și a început să-mi explice cum vede el diferența dintre greșeală și eroare. Mă salva întrucâtva din încurcătură. Apoi, a urmat interviul. A fost fermecător. Fără emfază. Fără grăbire. Mă întreb cum de-a acceptat fără să mă cunoască dinainte (mă prezentase acolo, într-o învălmășeală iscată în jurul poetului, redactorul de la TVR). Atât. Pentru greșeala mea și pentru zăpăceala mea sinceră, am primit de la Nichita flori. Cineva s-a apropiat și i le-a dăruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se dăruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâția alții (în fonoteca radioului sunt stocate, salvate de uitare sper eu, mai mult de 140 de interviuri cu scriitori de marcă din țară și din diaspora). Grigore Vieru venise și el în Banat, tocmai la Făget, la o amplă manifestare culturală unde urma să fie premiat. Modestia vocii, lipsa de patimă, părea că povestește despre o altă persoană. Am scris undeva pe larg despre această întâlnire ca și despre convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, soția poetului matematician Ion Barbu. Unele interviuri au rămas neterminate sau au fost mărturii ultime pentru că moartea s-a grăbit să vină, așa s-a întâmplat cu Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche…
Este absolut minunat, este fascinant să știi că vocea la microfon încropește câte-o punte între mii și mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentară. Afectivă uneori. Rezistenta vocii în timp, dacă este salvată pe CD-uri azi, altă dată, pe benzi magnetice, face legătura între oameni și vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vieții literare la Radio România, Timișoara s-ar putea scrie o carte.
Emilia Țuțuianu : Dintre volumele personale, tipărite până în prezent se leagă desigur alte întâmplări. Ați lansat cărțile în mai multe țări: Franța, Belgia, Elveția, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria, Israel, poate am uitat vreuna. Să ne imaginăm că v-am însoțit și să rememorăm câteva momente de-atunci.
Veronica Balaj : Fiecare carte își are destinul ei. Am constatat de multe ori fără să fac vreo filosofie din aceasta realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma și New York fără să prevăd asta și fără să fac mari eforturi în acest sens. Pur și simplu s-au legat niște lucruri. Dar vă invit la prima lansare făcuta în străinătate. Se referă la prima carte tradusă în franceză (de către poeta Rodica Drăghincescu și de care mă leagă o îndelungată prietenie), se intitula Ne tirez plus! și prezenta secvențe din trăirile mele dar mai ales din scenele văzute pe viu în decembrie ’89 la Timișoara.
A fost editată în Namur și prezentată la Bruxelles. În sala impozantă numită La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpă, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timișoarei, el, care nu văzuse în realitate nimic din cele întâmplate la noi. Știa din ziare iar acum, din cartea mea. Regret că nu am păstrat manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru orașul nostru. Atunci poate, s-au deschis niște drumuri de ieșire în lume pe care încă nu le bănuiam. La Paris, la Angouleme, (unde intram și la radio să prezint știrile iar vremea, o prezentam și în limba română, pentru audiență, exotism etc.) Ce lume era atunci! parcă mai deschisă, ei bine, în Franța cărțile se cumpără, iar mie nici nu-mi trecea prin cap așa ceva. Eu eram amețită, exaltată de fericirea că sunt acolo, cu o carte semnată de mine, cred că era vorba de Paris sans moi, cu ilustrații de Popa’S, el foarte cunoscut în Franța. Volumele vândute valorau cât valorau, nu mă interesa iar organizatorii au înțeles, cred, că m-ar jigni dacă mi-ar da banii, așa că au pus pe cineva mai apropiat mie să mă întrebe ce mi-aș dori să cumpăr. I-am răspuns că mi-ar plăcea un pulovăr de angora de mare finețe. Asta am și primit. Pe care n-am știut cum să-l spăl și la apă caldă a ajuns potrivit pentru un copil de șase ani și tare m-am întristat, căci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la Bruxelles, nu puteam ascunde că mă interesa vestimentația, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu îmbrăcăminte.
Vreți să vă imaginați că m-ați însoțit la Neuchatel, în Elveția? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studentă, am urmat cu o bursă cursurile de limbă și civilizație franceză. De-ar fi să evoc asta, mi-ar trebui timpul scrierii unei noi cărți deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodată, Rio de Janeiro, din Lima, din Iran, Australia. Erau doctoranzi în filologie și din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este să rămân în tonalitatea întrebării, așa că mă opresc la momentul lansării volumului meu, Le cafe du bouchiniste, apărut la Editura Vinea din București în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.
Sala de conferințe a Universității din Neuchatel era tipic elvețiană. Sobră, elegantă, încăpătoare, impunătoare cu toate aparatele video și retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializați fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia să prezinte și cartea de povestiri a unui autor helvet, tânăr debutant. Colegii mei de curs erau întrutotul pregătiți să asculte, doar directorul universității se agita dând telefoane. Toata lumea era adunată. Lipsea numai scriitorul elvețian. Așa ceva!? În orașul unde stă mărturie a punctualității elvețiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmplă.
Domnul scriitor a trimis un mesaj după vreo jumătate de oră că nu poate veni întrucât… are un meci. El fiind și profesor de sport. Am rămas eu singura persoană în atenție deși nu așa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alți invitați. La fix, dar la fix, întâlnirea literară s-a încheiat. A fost de neuitat.
Spectaculoase au fost lansările de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiană de Marcella Marone și prezentat într-o locație exact vis-a vis de Columna lui Traian, cu o organizare minuțioasă încât i-am suspectat pe toți că sunt nemți și nu fratelli nostri italieni. De dimineață era totul pregătit, inclusiv plăcuțele metalice cu numele noastre erau fixate pe masă și aparatele de filmat și cele de înregistrare audio și o impresionantă Carte de impresii unde urma ca să semneze invitații (unii foarte înalți în rang, de pildă Prim Judecătorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele traducătoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred că e cazul să intru în amănunte dar măcar o frază trebuie să spun în semn de mulțumire și admirație pentru cum au știut să primească oaspete nu o persoana să zicem ci, o carte. Așadar, la plecare, mi s-a oferit un plic imens, în care se aflau CD-uri cu fotografiile realizate dar de necrezut, era și o scrisoare pe o hârtie pufoasă ca sugativa de pe vremuri, colorată, cum văzusem eu cândva la un volum într-o librărie pariziană. Și ce cuprindea scrisoarea? Un șir de mulțumiri că le-am onorat invitația. Asta nu mi-aș fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu englez, unde tipicurile sunt nenumărate și totuși… De aceea asta nu se uită și luminează capitolul întâlnirilor.
O altă lansare a avut loc tot la Roma, la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a întâmplat să primesc Premio intrenazionale ,,Don Luigi di Liegro”, o cronică în Attualita di Roma și Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul că am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale și de cate ori merg la Roma, trec neapărat și pe la radioul unde este redactor șef Pr. Luca, născut în satul lui Vasile Alecsandri. După cum vezi, o carte poate să te facă să plutești. Eu așa simțeam atunci. Anecdotic, dacă tot mă însoțești, aș remarca, pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul său, când Pr. S. Hagi, fiind desemnat să mă însoțească la San Pietro, în spațiul acesteia, a găsit de cuviință să scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabină telefonică iar noi, de undeva de pe trotuarul opus, urmăream orice mișcare. În cabină intrau desigur mai mult turiști, dădeau la o parte cartea de pe voluminosul tom al cărții de telefon, cei mai mulți o luau în mână și o puneau la loc, noi așteptam pe cineva s-o răsfoiască, ba chiar să o ia. Și s-a întâmplat. După vreo jumătate de oră, un tânăr s-a hotărât să iasă cu ea sub braț. Doamne ajută, asta și așteptam. Nu l-am urmărit să-i mulțumim că deveneam suspecți, așa că, i-am urat lectură plăcută!
Emilia Țuțuianu : Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodată ceva care să vă tulbure, să vă întoarcă planurile pe dos?
Veronica Balaj :Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viața este mai ales pentru mine, mereu în balans, între clipa de lumină, de bucurie și lacrimă. Și dezolare. Trec peste toate și se vede, sunt întreagă la minte, zic le-am depășit cu greu, cu zbatere, cu revoltă, nopți nedormite și din pricina unui cuvânt pus nelalocul lui pe care a trebuit să-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag din familie, acolo este poticneala. Peste așa un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despărțirea iremediabilă. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghiță peste tristețe. Nu sunt atât de puternică încât să pot trece peste acel soi de zid sau parapet care marchează două lumi din viața mea, atunci și acum. Așa că, am ales ducerea lor cu mine oriunde și oricând, ca nu cumva să se dărâme peste ființa mea. Așa pot deține cumva controlul unui echilibru necesar în această balansare continuă între bine și greu. Chiar zodia mea este balanță. Trebuia să respect și să-mi caut echilibrul într-un fel propriu, să pot păși drept.
Emilia Țuțuianu : Scriitorul are nevoie de singurătate, jurnalistul mai puțin…
Veronica Balaj : Singurătatea? Să nu o confundăm cu momentele când voit vrei să te izolezi pentru câteva ore și să scrii. Adevărata singurătate e o pacoste. Singurătatea vine din interior. Pe mine mă caută prin toate ungherele casei, mi se agață de umbra nopților, e parșivă, lipicioasă, versatilă, corosivă. Roade ca o rugină. Dar nu mă las pradă ei. O frământ ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic și se sufocă. În lume nu îndrăznește să-și arate obrazul. Mă lasă liberă, dezinvoltă, să par precum mă știe lumea. Asta și pentru că-mi place să comunic. Sunt prietenoasă până la naivitate. Cred în ceilalți.
Emilia Țuțuianu : Spuneați că vă supară și un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastră nu doar o faptă. Care a fost cel mai recent caz?
Veronica Balaj : Când am aflat că un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea și căruia i-am acordat atenția cuvenită unui scriitor, mare mi-a fost mirarea să aud că mă cataloga drept îngâmfată. E superficial, regret, nu știe să citească omul din ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar ăsta, nu știu să-l gestionez așa că, îl resping.
Emilia Țuțuianu : Aveți prieteni în lumea literară?
Veronica Balaj : Da, minunați. Unii în apropiere, pe care-i văd mai des, alții mai departe geografic, dar importantă e starea vis-a vis de ei. Eu sunt de partea prieteniei de cursă lungă. Am avut norocul și să găsesc oameni de calitate aleasă. Să dau un exemplu, o familie de jurnaliști francezi, pe care-i cunosc din 89 și care, paisprezece ani la rând, 14 ani, în special vara, au venit în casa mea câte o lună, primeau cheia și erau deja în mediul lor. Mă mândresc cu prețuirea unor colegi scriitori dar și jurnaliști. Nu-i numesc, poate nu le place să intre în atenție. Doar pe Rodica Drăghincescu, recunoscuta poetă acum și în Franța și Germania, o evoc pentru că gândim la fel și nu se supără. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, până ce a plecat. Nici acum nu pot spune că s-a rupt prietenia. E doar valea depărtării.
Emilia Țuțuianu : Să încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a făcut-o cineva din lumea literară a avut darul să vă bucure atât încât, să n-o uitați?
Veronica Balaj : Îmi place nota luminoasă, eu sunt o optimistă, structural, uneori îmi spun că-i naivitate să tot vezi binele posibil, să speri și să crezi în el, așadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozavă definire a mea, aparține scriitorului Ion Marin Almăjan, căruia-i mulțumesc și pentru că îmi acordă prețuirea dumnealui. Și m-a susținut când îmi era foarte greu sufletește după plecarea lui Doni în veșnicii. Ei bine, fraza suna așa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza și pe internet).
Emilia Țuțuianu : Vă mulțumesc pentru mărturii. Numai bine!