Emil Gârleanu (Mihail Sebastian)
| Emil Gârleanu de Mihail Sebastian |
| articol publicat în Universul literar din 8 iulie 1928 |
Sunt amintiri, de care nu te apropii decât cu o neliniștită și mare teamă de a nu strica bucurii vechi, de a nu găsi tristeți — altădată încercate — străine de tine. Amintirea lui Emil Gârleanu nu este dintre acestea. Peste sufletul lui stins în pragul războiului au trecut anii, fără sa-i șteargă în aducerea noastră aminte trăsăturile modestei lui melancolii.
Pe mormântul lui Gârleanu o cruce mică de lemn sărac îi poartă literele numelui său — modesta și simplă între cruci enorme și mausolee somptuoase. Trecătorului, căruia numele acesta îi amintește nelămurit o poveste cu flori dintr-o carte de școală primară, i se strânge inima. Este singura mustrare, pe care de dincolo de vii o trimite blând acest suflet chinuit de poet. Emil Gârleanu un uitat? Dacă socoți după acest biet mormânt, pe care niciun ministru nu s-a gândit sa ridice o piatră cuviincioasă, da. Însă dacă deslușiți în strângerea de inimă a trecătorului această umilă tristețe, pe care o porți neștiută lucrurilor mici și oamenilor dragi, atunci vă dați seama de ce comemorarea lui nu face altceva decât să dea glas unei afecții adevărate.
În economia culturală a Sămănătorismului Emil Gârleanu reprezintă o linie dreaptă de muncă. Mișcarea, ce dezlănțuise cea mai pasionată și mai violentă discuție, polemică cea mai dârză din câte scurta noastră viața culturală modernă cunoaște, n-a izbutit să-l îndepărteze pe omul acesta bun de la calmul lui. Înțelegea superioritatea muncii tăcute și convinse asupra cuvântului violent și a gestului brusc. Temându-se să nu fie câștigat de larma cafenelei și patima stearpa a polemicei, a rămas în târgul lui de provincie să facă acest lucru neînchipuit de greu și neprețuit de frumos: o revistă. Gândiți-vă ce înseamnă pentru un oraș mic, depărtat de viața agitată și vie a teatrelor și concertelor, o foaie săptămânală deasupra căreia inteligența și râvna potolită, a unui poet veghează. Nu, desigur Gârleanu nu poate fi socotit printre „luptătorii” sămănătorismului, desigur n-a înțeles niciodată acest curent cultural, de care era apropiat, în înfățișarea lui politica, dar înțelesul muncii lui depășește orice străduință. Pentru că este reconfortant devotamentul omului acestuia, rămas între târgoveți prieteni modești, să întemeieze o tipăritură, să însuflețească energia intelectualilor ratați, să-i intereseze de altceva decât socotelile mărunte ale meseriilor lor și să țină deșteaptă în mijlocul lor dragostea pentru carte și cuvânt scris. În clipa când un istoric cultural va încheea definitiv capitolul sămănătorismului, munca lui Emil Gârleanu va trebui prețuită în ciuda modestiei și a liniștii lui.
Să recunoaștem însă, că nu prin aceste calități, ce îl indrituesc la o pagină mică de istorie culturală, rămâne Gârleanu încă în amintirea noastră. Curentul, care l-a cuprins și pe el, e de atâta veme sfârșit, urmele lui atâta șterse încât un nume, legat numai de soarta ideologiei sale, e sortit uitării de totdeauna. Dar Emil Gârleanu a știut să aducă în buchetul de flori uniforme, decretat de estetica sămănătorismului, două trei tulpini subțiri der floare albă, pe care atunci era singur să le dăruiască. Pentru grația lor amănunțită, pentru umila lor frumusețe, din proza lui Gârleanu, această carte ce se cheamă trist „Din lumea celor, care nu cuvântă” rămâne proaspătă încă și bună.
De obicei comemorările readucându-ne în atenție lucruri, altă dată iubite, prilejuiesc dezamăgiri. Vă amintiți, câte discuții au ținut să dovedească — acum vreo doi ani — bătrânețea poeziei lui Cerna, păcatele ei astăzi evidente, lipsa de originalitate și expresia ei depărtată de artă? Revizuirile în literatură sunt de obicei violente. Uiți un timp anumit o carte și — târziu — după ce o răsfoiești descoperi deodată că ce ai iubit în ea ținea mai mult de dispoziția ta sufletească, decât de calitățile ei, mai mult de emoția momentului, decât de arta paginii. De aceea cărțile îmbătrânesc mai repede, decât oamenii.
Cu Gârleanu, credeam, se poate întâmpla același lucru. Aproape toți maeștrii sămănătorismului sunt astăzi în cea mai mare și — pe vremuri — mai admirată parte a lor, ilizibili. Lucrul nu este chiar greu de înțeles. Sunt scriitori, care și-au îngăduit — ce zic? — și-au impus în scrisul lor o atitudine de etică națională și revoltă socială. Inspirație, care trece cu momentul ei și lasă fără conținut sufletesc pagina. Dacă totuși între cuvinte o emoție adevărată s-a închis, precum un gând între lamele subțiri ale peniței, târziu, oricât de târziu se va găsi cineva să o afle și să o trăiască încă odată. În proza lui Gârleanu, care de altfel singur n-a uitat atunci simpla chemare a cuvântului, minunea s-a întâmplat. „Din lumea celor care nu cuvântă” se poate citi, fără concesii și fără dezamăgiri. Se poate mai frumos elogiu astăzi? Nu e o carte bună; e mai mult și mai puțin decât atât: e o carte frumoasă. Și nu știu câte din cărțile ceasului ei ar putea primi acest adjectiv, spun cu deplină sinceritate.
Lira modestă a lui Emil Gârleanu nu avea coarde puternice, răscolind patimi cuprinzând strigăte și mărind rezonanța unei dureri sau a unei mari bucurii. Avea doar sunete mici, de expresivitate simplă, de mare amănunțime sufletească, lăsându-se cucerită de detaliu și trecând peste sentimente puternice, fără să le prindă glasul. Era acest om la el „acasă” între gâze și ierburi, între copaci și liniști, atent la viața tehnică a furnicii, mirat în fața unei tulpini înalte, calm și blând în seri moldovene, în peisagiul țării acesteia cu rotunjimi de colină și de inimă. Gârleanu a fost pentru proza românească a ceasului său ceea ce în poezie a fost Ș. O. Iosif. Poveștile bune ale lui au un corespondent fericit în lirica de atunci: cântecele de leagăn.
Comparațiile falsifică mai totdeauna o judecată, pentru că niciodată nu se pot stabili între două lucruri raporturi precis determinate. Totuș, nu vă urmărește ca un cuvânt, care ți-ar fi drag, dar te codești să-i spui, numele lui Francis James, ori decâte ori vi se întâmplă să deschideți paginile simple ale lui Emil Gârleanu? Spunem lucrul acesta cu o atât de vagă înclinare încât orice obiecție ar fi nedreaptă. Dar miniatural, emoționant și bun el este lotuși pentru noi amintirea celuilalt.
Moartea lui Emil Gârleanu a fost tăcută. Un deznodământ scurt al unei vieți de tristețe egală. Se pare cu viețile tuturor oamenilor noștri dragi, care, au murit înaintea războiului, s-au stins tremurate în apropierea unui cataclism, ce nu încăpea între pereții subțiri ai inimilor lor. Numai Caragiale s-a prăbușit robust și puternic, admirabil în imensa lui putere de viață, răpus fără înțeles. Ceilalți— Iosif, Anghel, Chendi, Gârleanu — și-au culcat fiecare capul pe o inimă tristă și au așteptat îngerul morții. Anii ce aveau să vină erau prea asprii pentru ei.