Eliza

Jump to navigation Jump to search
Eliza
de Grigore Alexandrescu


Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobește firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii;
Am cătat-o-n deșertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogății.

Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!

Vedeți aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeți pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viața ce toate-nsuflețește;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămește,
Și grațiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Și nobila-i icoană în unde și-a privit:

Negreșit că Eliza de sine încântată,
Văzându-și în fântână atâtea frumuseți,
Tovarășelor sale: „Veniți, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeți.

Voi sunteți prea plăcute, și dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, și-mi place și mai mult!"

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaște,
Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, și tot același soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deșteaptă și-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o ființă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omenești;
Eho, o zeitate la chinuri simțitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăvești.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea și nu mai am simțire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: „Viața este scurtă și fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârșit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"