Eliade, Cârlova și Alexandrescu
Dar roate uruiră și bice au pocnit...
A cui caleașcă-albastră de lună s-a oprit?
Ce vechiu poet se-ntoarce cu cai înaintași
Ca să revadă țara umililor urmași,
Și părăsind în groapă a oaselor speteze,
A hotărât la noapte la noi să ospăteze?
M-am repezit la scară... Nu-i un poet: sunt trei,
Și-un câine e cu dânșii. O fi? da, da, sunt ei!
Eliade mă privește cu ochi de Sburător,
Alexandrescu vine cu câinele Azor,
Și prins în uniformă ca-ntr-un corset de fată,
Sfios, îmi dă Cârlova o mână inspirată.
În anul una mie opt sute și trei zeci,
Cu patru cai ce-nnoată în praful lunii reci,
Pornirăți din Târgoviști ca să-mi sosiți acum —
Vă rog, poftiți-năuntru să v-odihniți de drum.
Era, ca azi de albă, aceeaș noapte-n țară,
Când zurgălăii voștri de ducă se-nălțară.
Colinele muntene păleau în șir pe cer,
Mijea ca o nălucă un munte grănicer,
Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,
Își poleiau toți plopii destinul lor obscur,
Și sate în lumina aceasta uimitoare,
Se văruiau deodată ca pentr-o sărbătoare...
Un han, din vreme-n vreme, cu streașina în lună,
Visă că Grigorescu pe pânză o să-l pună.
Se iconeau o clipă: hangița-n rama ușii,
Pe lângă focuri joase, ca umbre, cărăușii,
Și, dejugați, plăvanii greoi schimbați în piatră.
Piereau apoi în zarva dulăilor ce latră.
Prin ramuri revărsată încolo și încoace,
Pe drumul mare, luna vă născocea băltoace
Și vă stropea trăsura cu picuri argintii...
Dar voi, păstrând în suflet ruinele pustii,
Și urmăriți de gândul trecutului unic
Din câmpenescul farmec neculegând nimic,
Vedeați numai ruine domnind voievodale...
Și bolți în surpătură pe necioplite dale,
Și tainițe zidite pe vremi de meșteri mari,
Și clopote de-aramă turnate de-alămari,
Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis—
Vă răsăreau vedenii în lună și în vis.
Ieri: stemele domniei — azi: un sălaș de stâne...
Au înfruntat năvala urgiilor păgâne,
Când buciumând străjerii chemau la metereze
Tot ghioage nestrunjite în brațe pururi treze,
Și-n piepturi tari, mândria de a muri Român.
Azi unde sunt vitejii, când pietrele rămân
Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul?...
Târgoviște, adio! Te-ntuneci cu trecutul.
Toți trei pe-aceeaș liră, cetate,-ți cântă slova.
Eliade-Rădulescu întâi, și tu, Cârlova,
Rostirăți la porunca despotică de-a spune:
«O, ziduri, rezidența vegherilor străbune...»
«O, ziduri întristate, o, monument slăvit...»
Și iată că, pe gânduri, deodată ai șoptit,
Alexandrescu,-n mână cu fruntea ostenită:
«Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună și umbra de eroi...»
Ș-aceeaș poezie se tânguia în voi.
La masă beam acuma ceai blond din samovar.
De n-ar fi fost obrazul ca laptele de var
Și ochii de odată ca sticla, n-ai fi zis
Că și-au cernut țărâna prin cel din urmă vis.
Erau atât de tineri că mă simțeam bătrân.
Smerit ședeau ca-n strană. Am început să-ngân
Zărind prin geam tot câmpul sub lună revărsat:
«Și apele dorm duse și morile au stat.»
Dar cum tăcea Eliade privindu-mă, tăcui.
De versurile vieții să fie-așa sătui?
Și lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate:
«A turnurilor umbre pe unde stau culcate,
Spre țărmul dimpotrivă se-ntind, se prelungesc.»
Iar el, nedându-mi vreme nici stihul să-l sfârșesc,
Mă întrebă de cine-i, căci nu gândise încă
Puternica poemă cu rimele de stâncă,
În care ritmic Oltul lovește val cu val...
Și când i-am spus de cine-i — o, visul triumfal
Ce-i străluci în ochii înfrigurați la vestea
Că pentru veșnicie va scrie, el, acestea...
Dar noapte...
Nor pe ceruri...
Când se făcu lumină
Pieriseră cu umbra lăsându-și ceașca plină...
Și buchisii iar luna pe raftul meu de cărți
Prin tomuri brăcuite, prin stampe și prin hărți.