Eleonora Duse-Mounet Sully
Cei doi meteori au trecut pe dinaintea ochilor noștri: s-au arătat strălucind orbitori, zguduindu-ne până-n adâncul sufletului. și au dispărut de pe cerul nostru, lăsîndu-l și mai întunecat decît fusese înainte de magica lor apariție.
Eleonora Duse... Mounet-Sully — au trecut pe lîngă noi aceste sublime stele ale artei moderne, și acum, orbiți, ne întrebăm: fost-a o realitate sau un vis acele minunate arătări?
Să intru în cercetarea amănuntelor tehnice ale acestor doi comedieni hors ligne[1] e de prisos. Cîți i-au văzut au avut prilejul să rămînă uimiți; pentru cei care n-au avut norocul să-i vază ca noi, orice cuvinte ar fi slabe pentru a face înțeleasă cît de departe impresia ce n-o poate cineva avea decît privindu-i și ascultîndu-i pe acești doi luceferi ai artei, acești incomparabili, divini virtuoji.
Margareta Gautier, Magda, Gioconda[2]!... Othello, Ruz Blas, Oedipus!... Nu se poate spune decît palid și opac impresia adîncă ce o fac aceste puternice și luminoase întrupări.
De mult am spus-o... Artistul dramatic este și un executant instrumental, și un instrument: executantul e sufletul, instrumentul este corpul. Un executant virtuoz nu poate mult fără un instrument perfect condiționat ca structură și acordare, și instrumentul cel mai perfect condiționat în toate sensurile nu va putea da mai nimic în mîna unui executant nedibaci.
Un Paganini e foarte încurcat cu o vioară de la Moși, și un Stradivarius rămîne ca o vioară de la Moși dacă a picat în mîinile unui ageamiu. Un Stradivarius în mîna lui Paganini — iată norocul, și fapta norocului în artă se numește minune... și Eleonora și Mounet-Sully — amîndoi executanți divini și instrumente divine — sunt două minuni în toată accepția cuvîntului.
Eleonora Duse este acum de patruzeci de ani: în culmea vîrstei și, prin urmare, în culmea dezvoltării talentului — executanta, sufletul, a ajuns la apogeul dezvoltării, instrumentul, la apogeul puterii de încordare. Celebra diva[3] s-a născut la Vigerano, în Italia, în 1859. De mică copilă a suit treptele scenei, am putea zice treptele tronului ei, ea, regina, care unde se arată nu găsește decît supuși ascultători și fanatici. Pretutindeni unde apare, stăpînește, fără idee cît de ascunsă de nesupunere sau revoltă. Zilele trecute a domnit ca suverană adorată în cele două mari capitale ale Europei luminate, la Paris și la Berlin.
Mounet-Sully e mai bătrîn, dar tot așa de tînăr încă. Născut în 1842 la Bergerac, în Franța, era destinat de părinții lui unei cariere mult mai puțin glorioase. Făcîndu-și o cultură clasică deplină și cu mult succes, se dete, contra voinței familiei, carierei dramatice. Un eminent critic francez, al cărui nume îmi scapă, scrie despre Mounet-Sully următoarele profunde cuvinte:
„Artist mai mult grec și roman decît spaniol, și mai mult spaniol decît francez, dar parizian prin modernitatea tendințelor sale romantice și prin căutarea constantă a efectului fizic, Mounet-Sully s-a ridicat la prima treaptă printre societarii Comediei Franceze în repertoriul lui Sofocle, Corneille, Racine și al lui Shakespeare și Victor Hugo.”
Atîta este destul, sper, zic eu, întrerupînd citatul din articolul criticului francez.
Sunt în adevăr incomparabile verva și puterea dramatică a acestor doi mari comedieni.[4]
Deși de școale cu desăvîrșire deosebite — italianca reprezentînd realismul modern, iar francezul stilul susținut romantic și clasic — amîndoi atingînd culmi neajunse pînă la ei. Și cu toate astea, vedeți că tocmai aceea ce numim în arta de execuțiune truc este absolut același la amîndoi. Voi proba-o îndată.
S-a pus adesea întrebarea: artistul în genere și înseosebi artistul comedian trebuie oare să fie sincer?
Diderot este de părerea mea: nu! nu trebuie artistul să fie sincer; el nu trebuie să aibă sinceritatea propriu-zisă, ci sinceritatea sincerității; cum am zice, artistul nu trebuie să simtă el — nu trebuie să aibă chiar simțierea; el trebuie să aibă simțirea simțirii... Dar despre aceasta nu e locul să vorbesc mai pe larg aici; să revin dar la trucul artistic.
Cine a fost la Dama cu camelii a remarcat jocul incomparabil de adînc al Dusei cînd, în scena de revedere cu demult pierdutul și vecinic neuitatul Armand, ia în amîndouă mîinile capul junelui ei iubit: „Armando!... Armando!...”
Ce efect colosal face brusca tranziție între mișcarea întîia, pornită de surprinderea omorîtoare de dulce, cum zice poetul, și mișcarea a doua, pornită din nespusa voluptate a eroinii, văzînd pipăit că nu e vis, ci realitate ființa adorată ce i s-a apropiat de sînul bolnav.
Ei bine! Absolut, dar absolut același truc îl are superbul Mounet-Othello cînd apucă în mîini capul scump al Desdemonei... O mișcare... Fiara turbată a prins în gheare țeasta drăgălașă a blîndei și nevinovatei patriciane venețiene... Ai crede că are s-o zdrobească dintr-o strînsură... Ș-apoi, brusc, o altă mișcare, cu desăvîrșire alta: ce dulce, ce caldă, ce îmbătătoare mîngîiere!
Ce sublim moment — și la Duse și la Mounet! și ce truc simplu, cu toate astea... Poftească și alții să-l exploateze!
Încă o dată: vă vorbesc de toate creațiunile pe cari ni le-au arătat aceste două incomparabile geniuri dramatice, să analizez cu de-amănuntul tehnica lor ar fi imposibil. Precum lumina soarelui nu se poate explica minții omenești cu vorbe și cu clădiri retorice, ci ochiul omenesc trebuie s-o vază, ca să-i înțeleagă-ntr-o clipă splendoarea, asemenea și producția de artă.
Unde trucul de virtuozitate al amîndurora atinge culmea — și, lucru curios! cîtă asemănare de procedeu găsim și aci! — este în Gioconda a Dusei și în Oedipus al lui Mounet.
Strălucita și extravagantaconcepție a lui d'Annunzio — femeia care-și reîntoarce amorul soțului ei artist și-a apucă mai cu puteretocmai după ce, și anume fiindcă și-a pierdut brațele — ar fi, desigur, o operă absurdă și irealizabilă pentru teatru fără sublima putere de concepție și de execuție a divinei Duse...
Și Oedipus, cel mai minunat erou al capodoperilor, tragedie vecinic neîntrecută, cum s-ar mai putea întrupa așa cum l-a gîndit sublimul bătrîn Sofocle decît cu măiestria miraculoasă a lui Mounet-Sully?
Să joci într-o dramă, pe eroina amoroasă, fără brațe, și într-o tragedie pe eroul fără ochi!... Absurd!
Nu! priviți pe Duse-Gioconda, pe Mounet-Oedipus!
Puterea geniului.
Se povestește că într-un concert prodigiosul Paganini a rupt rînd pe rînd, una cîte una, trei coarde ale magicei sale alăute, și a continuat să execute bucata lui de variații incredibile pe o singură coardă; apoi a frînt arcușul și, aruncîndu-l jos a continuat pizzicato[5] pe coarda ultimă; la urmă, transportat, a rupt și ultima coardă și a făcut fermata[6] concertului bătînd, cu degetele lui noduroase, două grupetti[7] de tambur pe dosul instrumentului.
Duse și Mounet pot mișca o sală pînă-n fundul sufletului, stînd pe loc, întorși cu spatele la public, cu ochii-nchiși, fără a pronunța o silabă, fără a face să se auză un suspin: o simplă respirație, imperceptibilă ca mișcare materială, poate fi, pentru acești binecuvîntați copii ai muzelor inspiratoare, de ajuns ca să ridice ușor greutatea celei mai groaznice situații dramatice: trucul cu care să pătrunză pînă în adînc sufletul spectatorului.
Au stat puțin la noi acești luceferi călători... S-au dus! Fie-le, pretutindeni, firmamentul pe unde vor trece senin! Ne-a făcut mult bine lumina lor în treacăt. Neuitate momente de emoțiune artistică!
Cum ziceam la începutul acestei cronici... Ca doi meteori au trecut pe dinaintea ochilor noștri: s-au arătat strălucind orbitori, zguduindu-ne pînă-n adîncul sufletului, și au dispărut de pe cerul nostru, lăsîndu-l mai întunecat decît fusese pînă la magica lor apariție!
Domnule cititor, fac prinsoare că, citind rîndurile de mai sus, dumneata crezi cum că eu am văzut pe Duse și pe Mounet-Sully.
Ei bine! să n-apuc să mai scriu încă o cronică pentru Pagini literare dacă i-am văzut vreodată pe acești mirifici virtuoji... dar nu numai pe scenă, nici măcar pe stradă...
Uite! învață-te minte: așa se scriu în genere pentru dumneata cronicele noastre teatrale.
Note
[modifică]- ↑ Excepționali, superiori (fr.)
- ↑ În piesele Dama cu camelii (Al. Dumas fiul), Magda (H. Sudermann), Gioconda (Gabriele d'Annunzio)
- ↑ Divina — așa numesc italienii pe actrițele și cîntărețele de mare talent.
- ↑ În sensul mai larg de actori (fr.)
- ↑ Prin ciupirea cordelor (ital.)
- ↑ Încheierea, finalul (ital.)
- ↑ Note de agrement, compuse din trei-patru note mici coborîtoare sau urcătoare (ital.)