Elenei (Edgar Allan Poe, 2)

Elenei de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian

Poemele lui Edgar Poe, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1938

Odată te văzui — doar odată:
Sunt ani de-atunci — câți? — nu trebui să spun.
Era o adâncă noapte de Iulie;
Din cercănata lună care plană,
Tăindu-și, ca sufletul tău, drum prin cer,
Cădea în liniște, pe efluvii de somn,
Un văl de lumină, cu argint în mătase: -
Pe înaltele fețe-a o mie de roze
Care creșteau în fermecata grădină
Unde și vântul intra tremurând —
Cădea pe înaltele fețe-ale rozelor
Care luminii-întorceau, într-o extatică moarte
Sufletele lor de miresme —
Cădea pe înaltele fețe-ale rozelor
Ce surâdeau murind la pământ, fermecate
De tine, și de-armonia prezenței tale.

Te văzui, toată în alb, trântită pe patul
De micșunele; în timp ce luna
Bătea pe fețele înalte-ale rozelor,
Și pe a ta, — dusă vai, în tristețe!
Nu voi Destinul în acest miez de noapte —
Nu voi Destinul (numele-i e Tristețe),
Să-mi răresc pașii în fața portalului,
Să mă-mbăt de mireasma adormitelor roze?
Un pas nu clintea: lumea cea rea în somn era dusă,
Numai tu, cu mine vegheai — (Doamne! inima-mi bate
Auzind aceste cuvinte perechi!) — Numai tu cu mine vegheai.

M-am oprit — m-am uitat — și de-odată
Toate s-au făcut nevăzute. (Ah! să ții minte bine
Grădina era fermecată!).
Căci luciul perlat al lunii se șterse:
Șerpuindele poteci, culcușul de mușchiu,
Preafericitele flori, aplecații copaci,
Pieriră toate: iar mireasma, în ocrotirea
Brațelor văzduhului adorat, muri.
Totul — totul păli. Numai tu mai erai (mai puțin decât tine)

Lucirea divină a ochilor tăi —
Sufletul ochilor îndreptați spre mine.
Îi vedeam doar pe ei — dar erau lumea-întreagă.
Îi vedeam doar pe ei — priviți ore întregi —
Îi văzui doar pe ei până luna apuse...
Ce depărtate povești de iubire stau scrise
Pe-ale lor cristaline sfere cerești!
Ce-întunecat nenoroc! ce năzuinți uimitoare!
Dar și ce adâncă — înfiorător de adâncă, putere de dragoste!

Dar iată, în fine, scumpa Diana
Dincolo de priviri se coboară
În norii apusului, leagănul furtunii;
Și tu, fantomă, prin giulgiul arborilor
Alunecași departe. Ochii tăi doar rămaseră.
Ei nu voiră să plece — ei n-au mai plecat niciodată.
Luminând în noapte singuraticu-mi drum către casă,
Niciodată nu m-au mai părăsit ca speranțele.
Dealungul anilor lângă mine au stat — calea a-rătându-mi.

Sunt sfetnicii mei — dar cu le sunt sclav.
Menirea le e să lumineze, să ardă —
Dar eu sunt dator să fiu mântuit
Prin flacăra lor, purificat
În aprigul foc electric. Să mă sfințesc
În focul elizean.
În inima mea ei pun Frumusețea (care-i Speranță),
Și stele stau ei, departe, în înaltele ceruri,
Stele în fața cărora îngenunchez,
Când veghi tăcute și triste, sunt nopțile mele;
Și chiar în luxurianta lumină de-amiază —
Ca doi suavi luceferi în slavă rămân,
Nestinși în soare!

:1848.