Elegie (Voronca)
| ←Primăvară tristă | Elegie (Voronca) de Ilarie Voronca Elegii în amintirea poetului |
Rătăcire→ |
Erà o ploaie, al cărei țipăt ne pătrundeà, dureros
ca miorlăitul pisicilor noaptea pe-acoperiș
Fiecare picătură fărâmà departe un luminiș,
și sufletul ne rămânea: zid de toamnă aplecat și ros.
Simțiam sfârșindu-se în noi o tinerețe chinuită.
Amintiri din copilăria tristă, veniau ca niște țipete adânci și grave.
Vedeam viața: o fereastră cernită,
și glasul tău: privirea unei păsărici bolnave.
Apoi, nedeslușite mâhniri s’au prabușit,
ca niște punți șubrede în noi.
Buzele tau zdrobiau, cu picăturile de ploaie, luminișuri,
și desnădejdea a izbucnit în pieptul nostru : apăsător puroi.
Așa – ca două tristeți – am mers prin parcul ud.
Pomii plângeau și ei viața rătăcită și amară...
Și acum, încă, departe de tine, poete, aud
elegia, pe care sufletele noastre și-au spus’o,
acolo în liniște, în ploaie și în seară.