Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam

Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam
de Nicolaus Olahus


Îngrijorat călător, dacă vrei să știi a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.
Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toți oamenii cei renumiți.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înțeleptul lui cuget și-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobște slăbesc ale minții podoabe,
Lui i-au sporit și mai mult rodnicul minții belșug.
Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruiește soarele stelele toate,
Astfel și el pe ceilalți toți învățați i-a-ntrecut.
Viața întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poți lua însuși tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credință și firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui:
Ele ne-arată și drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimați mi-s obrajii
Înrourați, să m-asculți - rogu-te - încă puțin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant și în Flandra,
Ocărmuind în chip drept prin înțeleptul ei sfat,
Sta credinciosul Erasmus în orașul ce-i zic Basilea,
Care un nume-și luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrățit prin virtuți și credință
Ce ne-ndemnau a trăi și a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăși regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învățat însuși de cer înzestrat.
Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus
Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toți scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Și mă vestea tot mereu că va porni în curând.
Ba-mi și scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaș.
Tocmai se pregătea să vie să-și vadă iubita
Țară, prietenii scumpi și părintescul cămin.
Însă pizmașa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-și plinească dorința:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâșiat de chinuri cumplite, tristeții
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristați mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, triste distihuri,
Plângeți, o, Muze, iar voi, Grații, bociți pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinților noștri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aș fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduința
Încă de vie să văd fața amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o țes și o taie
Deopotrivă la toți, și renumiți, și umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepți spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Bunul-rămas eu pe veci îți doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbații cerești.