Ea (Demetrescu, 3)
Nu mai căuta în ochi-mi, ei sunt stinși de lungi vegheri,
Nu mai căuta în suflet, el e negru de dureri;
Nu mai căuta pe buze-mi sărutatul cald și dulce;
Nu mai căuta pe brațe-mi capul tău să ți se culce...
Cel de altă dată, astăzi, nu mai sunt... Mă lasă-n tihnă....
Mult trudita mea simțire are sete de odihnă...
Ca s-o stăpânesc, cu mine totd-auna sunt în luptă...
Fața de melancolie mi-este galbenă și suptă,
Iar pe-a frunții netezime, când mă caut în oglindă,
Pare că-mi citesc reflexul cugetării suferindă.
O! de-ai ști, îmi e mai scumpă amintirea despre tine....
Chipul tău de-odinioară, în gândirile-mi senine,
Îmi apare adorabil!.... E icoana mea, la care
Privesc ore-ntregi, în zile de pioasă cugetare.
Ce? mai crezi din tine astăzi să mai fac un ideal?
Din vâltoarea amăgirii de-am scăpat și stai pe mal,
Nu mai îmi vorbi de dânsa, îi cunosc destul adâncul!...
Socotești: pe cartea vieții tot silabisesc ca pruncul,
Te înșeli!.... Nenorocirea, o știință grea și vechie,
S-o priceapă ca și mine nu mai are o pereche.
N-ai știut să fii femeia ce-a mea inimă-a dorit-o...
Și cât preț știam a pune pe cuvântul scump: Iubito!
Dacă n-ai știut, din față-mi reîntoarce-te din nou....
Cântați altora iubirea, vei afla câte-un ecou,
În vr-o inimă de tânăr, cu speranțe să te cheme,
Tot așa, cum te chemasem fericit și eu, 'ntr-o vreme!..:
Într-o vreme!.... spune-mi câtă fericire se cuprinde
În aceste simple vorbe?.... Inima nu ți s-aprinde
Când ți le așterni pe buze cu o voce-nduioșată?...
Fericirea tot-d-a-una în trecut e-adevărată,
Și în neștiința oarbă, până-n fundu-i o simțim,
Când de lume, de viață, noi de noi nimic nu știm!...
Ce știam pe-atunci de lume? Ce știam pe-atunci de viață?
Sau de noi? Experiența, cu știința ei de ghiață,
Mintea nu ne-nfășurase în filosofia-i sumbră,
Precum cerul se-nfășoară sub a nopți groasă umbră.
Într-o vreme!... iată totul!... Azi, nimic!... Îți e tot una,
Ție, pentru care-amorul e or-unde, tot-d-a-una....
Ce dezgust!.... să fii femeie și să fi așa târâtă!...
Câte-o dată frumusețea, ca orice, e mai urâtă!...
...........................................................................
...........................................................................
Înger pari la chip și vorbă, eu ți-am repetat mereu,
Ideal născut în visul unui geniu-D-zeu!...
Care ochi privind în ochi-ți farmecul n-o să-i supuie,
Și-n artistică uimire nu te-ar admira, statuie!...
Cine însă o scânteie de iubire, dureros,
Când ți-ar cere, închinându-ți sufletu-i curat, duios,
Și-ar vedea cât ești de rece, nu s-ar îngrozi, femeie,
Ca Pigmalion zdrobindu-și împietrita-i Galatee!
Înger ești, fără-ndoială.... O sculptură măiestrită,
Într-o marmură de carne și te poți numi Ispită!
Dar de sigur nici un demon n-a căzut mai jos ca tine!...
Ți-ai negustorit virtutea, fără teamă și rușine....
Agonia remușcării traiul o să ți încheie,
Când pe pragul morții tale îți vei reciti, femeie,
Epopeia tinereței în conrupții zdrențuită...
Te vei îngrozi de tine, cu simțirea zguduită,
În spasmotice deliruri... Și sarcastic vei zâmbi
Cu amor văzând că moartea n-ai putut-o amăgi!...
...........................................................................
...........................................................................
Parcă sunt o cobe! Iartă-mi vorba dacă te-amărăsc,
Dar încerce pe mine însumi să mă-nșel... că te urăsc!...
Du-te însă, al meu suflet nu mai poate să te cheme,
Lasă-i numai amintirea fericită dintr-o vreme...