E-așa de tristă așteptarea

 

E-așa de tristă așteptarea când știi c-aștepți zadarnic!
Și-așa de tristă e speranța când știi că n-ai la ce spera...
Și-așa de jalnică-i chemarea când știi că nu te poate-aude...

Și-așa de grea e resemnarea
Și-așa e chinul de amarnic,
Când tot aștepți, aștepți zadarnic
Și știi că n-ai ce aștepta...

Încât de s-ar găsi cuvinte
Să-exprimi a tale simțăminte,
Să poți așterne pe hârtie
Și suferință,
Și durere,
Și lacrimile ce-n tăcere
Le verși amar
Dar în zadar,
În așteptarea celui care
Nu vrea să vie,
Nici să scrie
Și nici să știe
Că tot aștepți, aștepți zadarnic ca să vie...

De s-ar găsi cuvinte, zic,
Să poți așterne pe hârtie
Această mare tragedie
Ce-unor-ar pare un nimic,
Atuncea s-ar mișca și munții,
Și stâncile s-ar sfărâma;
Și stelele din cer s-ar rupe,
Și-oceanele ar îngheța,
Și norii s-ar preface-n lacrimi,
Și toți vulcanii ar erupe,
Și lava lor ar arunca

Pe inimile reci ca gheața,
Pe sufletele împietrite
Și pe conștiințele-ncărcate
De suferinți pricinuite,
De lacrimi,
Din nopți nedormite.

Și s-ar mișca întreaga lume!
La fel un rege ca țiganul...
Și ar lăsa din mână tocul
Acel ce scrie;
Și ciocanul
Acel ce bate;
Și țăranul
Ar zvârli din mâini toporul,
Și mosorul,
Țesătorul,
Și-ar merge fiecare
Să-și găsească acela care
Plânge, plânge și așteaptă
-- Tot zadarnic ca să vie
Acela ce nu vrea să vie,
Acela ce nu vrea să scrie,
Acela ce nu vrea să știe
Că s-ar putea ca încă astăzi
Să se despartă pe vecie.