Dumnezeu

Jump to navigation Jump to search
Dumnezeu
de Gavril Romanovici Derjavin
Traducere de Alexei Mateevici - Noiembrie 1911


O Tu, ce ești Nemărginire
În viețuirea vie a firii,
În veacuri fără despărțire
Treime a dumnezeirii!
Duh unu-n toate aflător,
Duh nezidit, dar ziditor,
Ce nu-L pătrunde duhul meu,
Ce toate-n Sine împlinește,
Zidește, cuprinzând păzește,
Al Cărui nume-i Dumnezeu!
A măsura adânca mare,
A număra a Ta făptură,
Chiar de-ar putea o minte tare,
Tu n-ai nici număr, nici măsură.
Nici duhurile luminate
De Tine-n ceruri așezate,
Nu cercetează a Ta fire.
Gândirea doar spre Tine zboară,
Ca în măria Ta să piară,
Cum piere-n veacuri o clipire.
„Naintea vremilor chemat-ai
Din bezne-a lumii plămădeală,
Iar vecinicia-ntemeiat-ai
În Sine, spre a noastră fală.
În Sine toate împlinind,
Din Sine vecinic strălucind,
Tu toate-ntreci, ce ai zidit;
Căci le-ai zidit cu un cuvânt
Și tot zidind și mai zidind,
Ai fost și-i fi în veci mărit.

Un rând de firi în mâine ții
Și cu puterea Ta le-nvii,
Unești începere, sfârșit,
Dai moarte celui ce-a trăit.
Scântei, ce risipite cad,
Sunt stele ce le-ai semănat.
Ca-n dimineți, de soare pline,
Omătul lucitor se cerne
Prin aerul curat al iernii,
Așa-s luminile sub Tine.
Lumini aprinse — milioane
În nesfârșite ceruri curg,
A Tale împlinesc zacoane,
Luciri învietoare scurg
Aceste candeli luminoase,
Munți de cristaluri sângeroase*,
Mări nesfârșite în lărgime,
Văzduhuri, ceruri arzătoare
Și focuri larg luminătoare
În fața Ta-s întunecime,
O picătură-n mări căzută
Îi cerul pus în rând cu Tine,
Dar ce-i chiar lumea cea văzută
Și ce-i ființa mea în sine?
Căci toate-ntinderile lumii
Roșii — întunecate, de floarea sângelui.
De-un milion de ori mărite
Și spre îndeplinirea lumii
Fără sfârșit adăugite, --
Sunt numai un grăunte mic,
Iar eu în fața Ta — nimic.
Nimic! Dar cânt a Ta mărie
Și vecinice desăvârșiri,
Căci zugrăvirea Ta cea vie
O port în gânduri și simțiri.
Nimic! Dar Tu mi-ai dat viață
Și gând — cu dânsul ca să zbor
Prin înălțimea Ta măreață
Și să te cat cu mare dor.
În tine sufletul meu crede,
Pre Tine, cugetând, Te vede,
În fire, în fapte omenești;
Și mintea mi se-nseninează,
Gândirea mi se luminează.
Eu sunt — deci dar și Tu ești.
Tu ești — îmi dă de veste firea,
Îmi spune gândul meu cel mic,
Mi-arată voia și simțirea:
Tu ești — deci nu-s eu un nimic.
Sunt părticică din zidire,
Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire,
Între ființele trupești
Și duhurile îngerești.
În mijloc Tu m-ai așezat,
Cu mine toate ai legat.
Cel mai întâi și de pe urmă
Sunt eu în scara făptuirii,
Cel care-ncepe, care curmă
Hotarul pământesc al firii.
Cu trupu-n colb mă tăvălesc,
Cu mintea — fulgeri cârmuiesc,
Stăpân și rob, sunt crai și vierme...
Fiind așa de minunat,
De unde oare m-am luat?
Din Sine — nu-ntr-aceeași vreme
A Ta zidire sunt, Preasfinte,
Sunt dintr-a Ta înțelepciune,
Izvor al vieții și Părinte,
Dăruitorul celor bune!
Dreptatea Ta hotărâtoare
Binevoit-a să-mi coboare
Spre moarte firea vecinic vie,
Ca ea din haina pământească
Prin moarte să se slobozească
Și iar în slava Ta să vie!
O, Duh Preasfânt și negrăit!
Eu știu că-a mele închipuiri
Sărace sunt de zugrăvit,
Chiar umbra vecinicei măriri;
Dar dac-a Te mări se cade,
Apoi cel muritor nu poate
Altmintrelea să Te mărească
Decât cu gându-n înălțime
Mărturisind a sa micime,
Cu lacrimi să Te mulțumească.