Duhovnicul armatei
| Duhovnicul armatei[1] de Ion Băilă |
| volumul Zbuciumul Ardealului, poezii din Războiul pentru Întregirea Neamului, Tipografia Ion C. Văcărescu, București 1928 |
Duhovnicul armatei își face rugăciunea
În cortul său de pânză, numit acum altar.
Da-n locul mângâierii el simte amărăciunea
Ce i-o stârnește-n suflet acest războiu barbar.
Și filă după filă din vechea lui Psaltire
Le-ntoarce și le spune de a-ntregul pe de rost,
Și pentru-ntâia oară se-ntreabă cu uimire:
Ce e viața noastră, ce a fi și ce a fost?
Oricum își pune însă această întrebare
Răspunsu-i tot același: un bubuit de tun.
Iar când își amintește cu ce credință tare
A predicat el pacea, îi pare că-i nebun.
În jurul lui căzut-au ca spicele de coasă
Parohienii pașnici, ce mâna-i sărutau;
Nu mai erau sfioșii din valea cea frumoasă,
Ci ca și lei și tigri spre moarte alergau.
Din vechea lui Psaltire n-a mai rămas o filă,
Dar mângâierea dulce în ea n-a mai aflat;
Ba simte chiar că-ncepe a nu i mai fi nici milă
De cei sărmani, ce-i duce la locul de-ngropat.
— «Ce e bocitul vostru copii, soții și mame,
«Cu care câte-odată tot satu-l răsculați?
«Alăturea de tunuri sunt numai slabe game.
«Suspinuri, cari mai bine în piept să le-necați.
«Când petreceam la groapă în satul de sub munte
«Un biet bătrân ori poate și numai un copil,
«Vedeam cum mâna morții umbrea ori și ce frunte
«Și cel mai trufaș suflet îl preschimba-n umil.
— «Acuma pier voinicii ca florile de brumă
«Și duc cu ei nădejdea de sfinte biruinți,
«Dar nimenea nu plânge acest morman de humă,
«În care numai vede nici frați și nici părinți...»
Din astă meditare un sol venit în grabă
Trezește pe duhovnic cu glas jumătățit:
— «Un biet tovarăș moare, dar mai întâi întreabă
«Nu ai putea, părinte, să vii la spovedit?
«Dar drumu-i cu primejdii împreunat, căci plouă
«Ca grindina pe holde tot gloanțe de oțel».
— «Viața mea, băiete, v-am închinat-o vouă.
«Pornește înainte și du-mă drept la el!»
Și amândoi prin ploaia de gloanțe se strecoară,
Păziți poate de Domnul ori poate de noroc,
Și greu ajung la omul ce gata e să moară.
Dar lupta se-ntețește cu și mai mare foc.
Cu glas sfârșit soldatul se spovedește-ndată,
Primește sfânta pască și moare ușurat.
Preotu-i face cruce, îl mai privește-odată,
Dar când să se ridice — el cade împușcat...
- ↑ poeza a fost publicată în nr. 249 al ziarului Românul din Arad din 12/25 noiembrie 1914