Dușmanul mașinismului
De la custura informă de silex, ori de la întîiul cuțit de plug făcut din bucata de fier căzută din cine știe ce astru, pe vremea bunilor troglodiți, și pînă la perfecționatele instrumente aratorii din zilele noastre, ce cale uriașe am străbătut.
Pentru dunga neagră pe care o scrijelează omul de la începutul lumii, pe fața răbdătorului pămînt, în care să arunce sămînța, cîte minți nu s-au trudit pînă să ajungă la arătură adîncă a plugului cu aburi.
Domnul Panțu însă era contra mașinismului și pentru tradiție. Trogloditul din el nu murise încă, și simplul fier de plug, cu care se slujise părinții și străbunii noștri din vremurile cele mai patriarhale, îl satisfăcea cu prisosință.
"Mașinile sunt un cuvînt van și niște invenții complicate și diabolice. Totul e să sameni la vreme și să ai ploi priincioase", zicea el.
Stăpînul lui era însă cu totul de altă părere, știind că un pămînt, cu cît îl vei lucra mai bine, cu atîta va rodi și el mai mult. Poate că era greșit și că vechilul său avea și el dreptate cînd spunea că pămîntul nostru nu-i încă destul de obosit pentru a-l hrăni pe cale artificială și a-l lucra cu atîtea mașini, cînd ai destule brațe de muncă pentru un preț așa de derizoriu. Dar proprietarul fiind un spirit tiranic, ținea să facă după cum voia el. Și pentru acest scop nu cruța nici o cheltuială. Tot ce era nou era dinainte adoptat și de dînsul. Pluguri și secerători care umblau pe lanuri ca niște dihănii cu aripi fantastice ; elevatoare care ridicau paiele căzute de pe dinții mișcători ai batozei și clădeau singure stogurile galbene ca niște cozonaci ; moriști care duduiau împrăștiind nouri de pleavă, alegînd grăunțele galbene ca aurul, mașini de semănat care lăsau pe urma lor boabele în șiraguri de creștea grîul rînduit ca o armată și cîte altele nu aducea el spre disperarea domnului Panțu.
Zece lemnari și două covălii, în care foalele nu mai aveau niciodată astîmpăr, și flacăra roșie a focului ardea fără încetare ca în grota lui Vulcan lucrau de dimineață și pînă seara pentru repararea și întreținerea acestor monștri.
O ceartă neîncetată de ciocane căzute zgomotos pe nicovală umplea aerul. Ferăstraele scîrțîiau și o pulbere măruntă de lemn zbura ici-colo, purtată de vînt. Strujituri blonde ca niște papiliote desfăcute zăceau aruncate în toate părțile, șuruburi și mutelci te împiedicau la fiecare pas, pete de ulei și de văpsele luminau vesel cîte o mocirlă, și toate acestea pentru ce mă rog ?, se întreba d. Panțu.
O armată întreagă de mașiniști, cari vorbeau toate idiomele ce mai dăinuiesc de la Babei încoace și pe care nu le putea pricepe, îl înfuria și mai mult. El știa una și bună : părinții noștri nu mai aveau de astea și nu muriau de foame, slavă Domnului !
Dar ca să facă pe plac stăpânului, după ce armata de mecanici hotărî că mașinile pot fi scoase la cîmp, el, pufnind si trăsnind, înjugînd toți boii pe care-i avea la îndemînă, ieșea cu ele pe lanuri. Neagră, proaspătă și adîncă, arătura sporea ca prin farmec, proaspăt mirosul pămîntului răscolit se împrăștia pe urma cuțitelor biruitoare, cînd era vorba de arat; ori blondă, ca o pleată bogată, se pleca holda, așezîndu-și aurul pale-pale, pe unde treceau cu aripele lor secerătorile.
Asta însă ținea o zi. Și îndată ce proprietarul pleca, văzîndu-și cu plăcere visul izbîndit; el peste noapte, ca spiritele demonice din Meșterul Manole, punea pe argații lui, în timp ce mașiniștii dormeau fără grije, să strice ici o roată, colo să desfacă o mutelcă, sau să taie o curea, așa că în zori nici o mașină nu mai putea să urnească din loc.
Alb apoi de nesomn și cu un zîmbet mefistofelic, apărea și el odată cu soarele pe deal, ca să se bucure de isprava ce făcuse.
Înțelenite și paralizate în mijlocul cîmpului, ca niște matahale monstruoase, mașinile ce făcuse dovadă cu ce spor ar putea să muncească și cîte brațe inutile puteau să înlăture, cînd poate era mai multă nevoie de ele, stăteau acuma ridicole și neputincioase, pentru că așa-i plăcea domnului Panțu.
Arăturile însă n-au vreme să aștepte, cînd au început ploile, precum nici grîul cînd e în copt nu poate sta la bună voia și întîmplarea vînturilor.
Cu un gest imperios, îndărătnicul și conservatorul slujbaș făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri ; și apoi, poruncind să ducă mașinile la curte că nu sunt bune de nici o treabă, își vedea liniștit de lucrul lui...
Iar în fundul curții, subt un uriaș șopron, toate sfărămăturile și risipa aceasta de fier, de lemn și de oțel, se adunau zi cu zi ca în urma unui vast naufragiu.
Mereu tot alte sfărîmături veneau să se adaoge celor vechi, voind parcă să arate ochilor mirați toate etapele prin care trecuse mașinismul. Nepăsător, colbul cădea pe ele, flori de rugină se arătau pretutindeni, mucigaiul se întindea biruitor, iar cu cît creștea uzura și risipa, cu atîta mefistofelicul Panțu se bucura și el, plimbîndu-se ca un colecționar ciudat printre atîtea roți și mașini pe care le oprise din mers dînsul, prin voința lui.
Stranii, ca niște girafe, priveau elevatoarele la el ; flămînde își arătau dinții rînjiți batozele, ca și cînd ar fi vrut să-l mănînce ; amenințătoare luciau cuțitele de plug, fantastice își întindeau secerătoarele aripile lor, ca și cum ar fi vrut să-și ieie zborul; căscate suspinau toate supapele, cînd trecea vîntul ; dar biruitorul trecea liniștit, ironic și satisfăcut că ucisese mașinismul.