Drumul iubirii

Salt la: navigare, căutare
Drumul iubirii
de George Coșbuc


Eu o știu din cartea sfântă,
Și ți-o spun, să te ferești!

Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeiești,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al Nopții drum,
Predica-n moscheie-odată:
– „Dumnezeu, el ne iubi,
Să-l iubim și noi." Într-asta
Ben-Said grăbit veni:
– „Mare-nvățător al nostru,
Cel de-Alah din cer trimis!
Mi-am pierdut de ieri măgarul,
Și-am avut ast' noapte-un vis
Șă te-ntreb aici pe tine,
Că tu știi și poți să-mi spui."
Baiazid privi la dânsul
Și-a zâmbit de vorba lui.
Dar continuă cuvântul:
– „Spuneți, care dintre voi
Nu-i convins că peste veacuri
Până-n zilele de-apoi
Singura iubire este
Sfântul drum adevărat?"
Toți tăcură. Ahmet singur,
Un bătrân întunecat,
Ridicându-se, răspunse:
– „La ce-a dat-o Dumnezeu?
N-am știut-o niciodată,
Spune-mi ce-i, s-o știu și eu!"
Baiazid încet se-ntoarse,
Și-arătând spre-acel bătrân:
– „Ben-Said, tu cați măgarul,
Iată-l, ăsta-i, adă-i fân."

Mi-a rămas aminte vorba
Marelui învățător.
Ben-Saizii nu văd alta
Decât tot durerea lor,
Și când unii poartă lupta
Plini de-avânt, grăbiți răsar
Ben-Saizii să-i încurce
Cu pierdutul lor măgar.
Iar când vezi că mulți iubirii
Inima tăcuți și-o-nchid,
Tu de-Ahmet îți amintește
Și de ce-a spus Baiazid.