Drumul de fer

Jump to navigation Jump to search
Drumul de fer
de Vasile Alecsandri
Comedie cu cîntice într-un act


PERSOANE[modifică]

MAMA BALAȘA, jupîneasă bătrînă cu fes alb, testemel, paftale etc.

CUCONUL MATACHI NALBĂ, proprietar

ADELA, fiica lui Nalbă

RADU, inginer topograf

CUCOANA CALIOPI, văduvă

KIR MANOLE, arendaș

MANOLACHI, fiul său

IOANA, fată în casă

SAVA, tînăr țigan

Scena se petrece în Moldova, la o moșie pe malul Siretului, în anul 1868.

Teatral reprezintă un salon de țară, simplu mobilat. Trei uși în fund, în stînga și în dreapta; o fereastă în fund; o canape în stînga și alta în dreapta, pe planul întîi.

SCENA I[modifică]

IOANA (șede la pămînt răzimată de canapeua din stînga și coase la gherghef):

Arde-mă, frige-mă,

Pe-un cărbune pune-mă;

De mă-i pune pe-un cărbune

Ibovnicul nu ți-oi spune…

Ardă-l focu gherghef și pe cine m-o pus să cos la el! Cît îi ziulica de mare șăd cu trupu ghemuit și cu picioarele zgîrcite… Mi-am ciuruit degitile cu acu… Na!… iar s-o rupt ața!… Unde-i giupîneasa Bălașa să-nceapă iar a bodogăni… (Imitînd pe Balașa.) Bată-te-ar gardu, coțofană. Numai la zbănțuituri ți-i gîndu… ghidi, ghidi, pupăză bălțată. (Caută să bage alt fir de ață în urechile acului.) Ba că chiar!… zbănțuituri cu gherghefu… dacă se potrivește… (Cîntă încet):

Arde-mă, frige-mă … etc.

SCENA II[modifică]

IOANA, SAVA (ivindu-se în fund)

SAVA: Fa, Ioană!

IOANA: Ce-i, Savo?

SAVA: Singură ești?

IOANA: Ca un cuc.

SAVA (întrînd): Unde-i giupîneasa Bălașa?

IOANA: Dracu o știe… A fi umblînd ca o strigoaică pe la cămară, pe la bucătărie, pe la spălătorie, pe la grajdi, pin podu casii, pin fundu pivniții, tot țipînd și ocărind, și pălmuind, după cum i-i obiceiu.

SAVA: Mare neastîmpărată-i, bat-o pîrdalnicu! Ne face zile fripte.

IOANA: De și-ar frînge picioru sau vro mînă…

SAVA: Sau mai bine gîtu…

IOANA: Știu că i-aș plînge de milă.

SAVA: I! mămulica me! Cînd te-ar auzi sfîntu, bine ne-ar merge nouă, fa hăi.

IOANA: Cred și eu.

SAVA: Am rămînea de capu nostru ș-am giuca drăgaica pin curte… Ian așa!

(Joacă țigănește.)

Somaikires mo, beșau,

Zarzavela Kirostau.

Ohto, pende, dabulică,

Dragul tetii dănciulică.

IOANA: Taci, măi, că doarme boieriu.

SAVA (oprindu-se spăriet): Aoleu!…

IOANA: Ian ascultă!

SAVA: Ce? (Merge de pune urechea la ușa din stînga.) Bine zici, hîrîie boieriu ca zăvodu cel din lanțuh; doarme dus pe lumea somnului. Nu-l mai trezește de-acu nici toaca din iad… (Vine lîngă Ioana.) Adevărat îi, fa, că boieriu vre să se-nsoare din nou?

IOANA: Așa am auzit. Cică i-o trăsnit ca să ieie pe cucoana Caliopi, vecina moșiei.

SAVA: Cum, păcatele mele ș-ale tale? la bătrînețe îi mai zburdă? Și ce zice giupîneasa Bălașa?

IOANA: Giupîneasa îi discîntă de strechie.

SAVA: Dar duduca?

IOANA: Duduca-i blîndă ca o mieoriță… Nu zice nimică.

SAVA: Ce-i drept. Dumnezău să-i înflorească zilele! îi bună de pus pe rană. Tot ea ne scapă de năcaz și de bătăile giupînesei… Mai dăunăzi îi abătusă strigoaicei ca să-mi puie coarne de fer, ca pe vremea veche… De nu era duduca ca să mă apere, pățam rușinea.

IOANA (rîzînd): Păcat, că bine ți-ar fi prins coarnele.

SAVA: Iaca! rîzi?… Așa ți-i povestea?… Ei! las’ că te-oi face eu să rîzi păn-îi plînge.

IOANA: Cum asta?

SAVA (gîdilind pe Ioana): Ian așa.

IOANA (rîzînd): Dă-mi pace, nu mă gîdili.

SAVA: Ba nu…

IOANA: Șăzi binișor, nebunule, că, zău, te-mpung cu acu.

SAVA: Măcar și cu sula să dai.

IOANA: Na, blăstămatule! (îl împunge.)

SAVA: Aoleu! M-ai ucis!

IOANA: Satură-te de gîdilit fetele.

SAVA: Să mă satur?… Na! (Sărută pe Ioana.)

IOANA (apărîndu-se): Elei! bădică… ce faci?

(Balașa se ivește la ușa din dreapta și-i vede.)

SCENA III[modifică]

IOANA, SAVA, BALAȘA (cu o mătură în mînă)

BALAȘA: Cine se hîrjonește aici?… Iaca bălaurii… (Se apropie pe furiș și lovește pe Sava cu mătura.) Na hîrjoană, bălțatule!

SAVA: Aoleu!

BALAȘA: A! tălhariule, vii sus de stinghirești fata de la gherghef? Na, na, spurcatule!

SAVA: Aoleu! aoleu! (Fuge prin fund.)

BALAȘA: Taci, baragladină, că trezești boieriu. Stăi pe loc, stăi! (îl alungă.)

SAVA (în parte, ieșind)-. Calu dracului!

BALAȘA: Las’ că mi-i încăpea tu-n mînă, cioroiule! (Ioanei.) Și tu, spanchie, cum de te hlizești cu țiganii din curte, ha?

IOANA (cu frică): Giupîneasă…

BALAȘA: Ce-ai zis? Cum ai cîrîit?

IOANA: N-am zis nimică, giupîneasă.

BALAȘA (examinînd ghergheful): Ian privește, lucru-i aista? Vai! umfla-te-ar rusaliile!… Ce-ai zis?

IOANA: Nimică.

BALAȘA: Să nu-ți aud clanțu… Hai, lasă gherghefu și mergi de freacă boieriu pe picioare.

IOANA: D-apoi boieriu doarme.

BALAȘA: Dacă doarme, du-te de-l apără de muște cu apărătoarea cea de păun… Hait’… cară-te de-aici, și doar l-îi gîdili pe la nas cu penele, c-apoi atîta-ți trebuie.

IOANA (în parte, ieșind prin stînga): Of! îmi vine să ieu lumea-n cap!

SCENA IV[modifică]

BALAȘA: Un păcat cu niște țigani! de nu s-ar teme de sfîntu Neculai cel din cui, ar da foc casii. Noroc că-s eu pe-aici, căci bietu cuconu Matachi, deși se crede iute ca muștariu, bine l-o poreclit cine i-o zis Nalbă… Îi bun de fert în oală și de făcut oblojele cu dînsu; n-are vlagă-n el nici de-o lițcaie… De-aceea l-o scos din minte gaița cea de cucoana Caliopi cu ohtoicurile sale de la fteatru. Auzi ghiuju! În loc să-și bată capu ca să mărite pe duduca, el umblă să se-nsoare. Să se-nsoare, cînd îi bătut de brumă ca un zbîrciog. Poftim! ca și cînd eu, Bălașa, la vrîsta me, aș face cu ochiu logofeților… s-ar prinde ca nuca-n părete și m-ar rîde și cioarăle de pe gard… Nu zic… am fost și eu cînd am fost; dar acum, privește, parcă-s un testemel vechi și clătit în leșie clocotită.

Pe cînd rușii cei cu coadă,

Pentru inimi aveam nadă,

Nuri, taclituri, fesfesele;

Ș-acum am numai zbîrcele.

Eram lloare trandafir

Și-am ajuns frunză de știr;

Eram dragă la oricine,

Iar acum fug toți de mine.

Înainte m-alintam

Și pe tineri încîntam;

Iar acum nu-i mai încînt,

Ci de friguri îi descînt.

Ah! amar, amar de viață!

Fost-am foc ș-acum sînt gheață,

Fost-am mîndră, cînd am fost;

Ș-am ajuns un lucru prost!

Apoi dă! ce să faci? Vremea vremuiește, floarea se pîrlește. Așa-i lumea, bat-o s-o bată!… (Își șterge ochii și-și suflă nasul tare.)

SCENA V[modifică]

BALAȘA, ADELA (viind din dreapta)

ADELA: Mamă Balașă!…

BALAȘA (cu dragoste): Ce este, Adeluța mamii?

ADELA: Am zărit de la fereastă vro două trăsuri coborînd dealul spre sat.

BALAȘA: Or fi niscaiva musafiri… poate chiar vecinii moșiei matale.

ADELA: Of! de n-ar mai fi iar kir Manole cu fiiul său cel nesuferit!

BALAȘA: Și cu gaița cea de cucoana Caliopi, care m-o asurzit cu miorlăiturile sale nemțăști. Bat-o concina!… mare străchietă-i.

ADELA: Și pretențioasă.

BALAȘA: Așa; are niște apucături de stăpînă, care mă strîng de gît; ea poroncește aici, cînd vine, ca în casa ei. Ba încă în luna trecută nu-i trăsnise prin cap să mă puie să-i gioc parola? Atunci s-agiungă!… Am giucat, cînd am giucat, și parola, și cordeua, și… dar acu am alte de făcut, am de căutat de gospodărie, ca o giupîneasa bătrînă ce sînt.

ADELA: Și de alintat pe mine; nu-i așa, mămucă?

BALAȘA: Și de alintat pe mătăluță, sufletu mamii, că eu te-am înfășat, eu te-am legănat, eu te-am hărăcsit de spasmuri, eu te-am discîntat di diochi, eu te-am crescut la sînu meu de-ai răsărit ca un crinișor… Încît băieții, cînd te văd, rămîn cu ochii holbați ca niște buhai de baltă. (Se pune pe canape și ia pe Adela pe genunchi.) Apoi dă!… Cum nu li s-or aprinde călcăile, bieții flăcăi, că asta-i viorica mă-sii, împărăteasa lumii. Ce face? Nu ești împărăteasă? Ian să-ndrăznească cineva să zică ba, că-l opăresc.

ADELA (rîzînd): Nu mă sui, mămucă, tocmai în naltul cerului, c-or fugi de mine toți tinerii.

BALAȘA: Or fugi?… pentru ce?

ADELA: De frică să nu-și frîngă gîtul, cînd or cerca s-ajungă pănă la mine.

BALAȘA: Și ți-ar părea rău, puișorule?

ADELA (zîmbind): Gîci, mămucă.

BALAȘA: Am gîcit… Ți-o căzut tronc la inimă vrun pușchi din Ieși.

ADELA (coborînd ochii): Ba… nu…

BALAȘA: Ba nu? (O sărută.) Îngerașu mamii! Ian spune drept: tînăr îi? frumos îi? bogat îi? boier mare-i? nalt îi? subțire-i? are musteață răsucită? spune, drăgulică, nu-mi ascunde nimică… De-a fi cum îl chitesc eu și de ți-a fi drag matale, sînt în stare să ți-l aduc din fundul lumii, călare pe prăjină.

ADELA (sărutînd pe Balașa): Scumpă mămucă!

BALAȘA: Ți-i drag, ha?

ADELA (ascunzîndu-și obrazul în sînul Balașei): Nu știu…

BALAȘA: Știu eu… Și cînd, și cum, și unde l-ai cunoscut?

ADELA: Acum două luni, știi, cînd am căzut bolnavă de lungoare la Iași, la mătușa me.

BALAȘA: Îmi aduc aminte, păcatele mele; cît pe ce o fost să nebunesc, cînd am aflat că te-ai găsit în primejdie de moarte. (Înduioșîndu-se.) Să moară turturica mă-sii? Mai bine m-ar fi rîdicat pe mine Dumnezău… tot îs o biată babă… Mi-am trăit traiu, mi-am mîncat mălaiu… Ce-mi rămîne?… De azi pănă mîni… (Își suflă nasul.) Ei, și? nu-ți uita cuvințelu.

ADELA: În timpul periodului celui mai dureros a boalei, pe cînd nu mai aveam conștiință de nimic pe lume, m-a vegheat zi și noapte un tînăr…

BALAȘA: Doftor?

ADELA: Ba nu… un tînăr inginer topograf.

BALAȘA: Potograf!… Cum asta?

ADELA: Ca amic din copilărie a vărului meu, el venea în toate zilele în casa mătușei mele, unde mă aflam.

BALAȘA (în parte): Înțăleg.

ADELA: Și din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! cu cîtă răbdare, cu cîtă iubire frățească a petrecut zile întregi la capul meu, fără a închide ochii! De-aș trăi o sută de ani, nu voi uita că-i sînt datoare cu viața.

BALAȘA: Bun suflet de potograf!

ADELA

Precum veghează o mamă bună

Lîngă copilul ce-i adormit.

Astfel cu mine stînd împreună,

De gheara morții el m-a ferit!

Prin vălul negru de suferire

Ca pe un înger îl zăream eu,

Și de atunce dulcea-i privire

Ades îngînă sufletul meu.

BALAȘA: Înțăleg, înțăleg… ți-i drag îngeru; îl vezi prin vis… el îți face iții. Apoi dă!… tinereța… inima…. Așa sîntem noi, partea femeiască… slabe de.oțele… Și cum îl cheamă pe îngeru cel potograf?

ADELA: Radu.

BALAȘA: Radu?… frumușel nume… Și unde-i el acu?

ADELA (tristă): Nu știu, mămucă… De cînd m-am întors aici la moșia tatălui meu, n-am mai avut nici o știre despre dînsul.

BALAȘA: Nu te măhni, puișorule, că-ți spune mă tușa-ndată unde se află Fătu-Frumos. Am să-ți trag în cărți. (Scoate o păreche de cărți din sîn.)

ADELA (veselă): Ian să videm ce-or spune cărțile.

BALAȘA: Ele-s gura adivărului… stăi să le menesc. (Amestecă cărțile, apoi le apropie de gură și zice:) „32 de cărți, bine știți, bine gîciți, bine să ieșiți. Cum o știut cel ce v-o zugrăvit în roș, în negru, în albastru, așa și voi să-mi spuneți cu dreptu ; dac-a fi să fie bucurie și cununie, să cadă drum în drum, dar în dar, inimă-n inimă; iar de nu și nu, să vă sufle vîntu, să vă-nghită pămîntu.” (Pune cărțile pe canape.) Acu taie cărțile, du ducă. (Adela taie cărțile; Balașa așează cărțile.)

BALAȘA

Riga de caro, ia seama,

Cade tocmai lingă dama!

Trei ochi, drum! și mai la vale

Asul, casa dumnitale.

Lîngă as, privește, vine

Un valet de roș… pre bine!

Apoi șepte… bucurie;

Apoi zece… cununie.

ADELA: Cununie?

BALAȘA: Cununie!… Noroc să deie Dumnezeu.

ADELA: Elei! mamă Balașă, zici c-are să vie?

BALAȘA (arătînd cărțile): Iată-l cole… Iaca, îl văd viind ca vîntu și ca gîndu… Na! ian ascultă.

(Se aud afară pocnete de surugii.)

ADELA: Se aude o poștă.

BALAȘA: El a fi… potografu!

ADELA: Vai de mine! Cum mi se bate inima!

BALAȘA (strîngîndu-și cărțile): Nu fi copilă, Adeluță. Mergi în odaia matale de te mai liniștește, că l-oi primi eu cum se cade. Fugi iute!

ADELA (pe pragul ușii): Mamă Balașă, n-ar fi mai bine să șed cu d-ta?

BALAȘA: Nu, drăguță, să nu-i dăm obraz… Las’ pe mătușa, că știe ea ce face… Mergi.

(Adela iese prin dreapta.)

BALAȘA: Să te văd, Bălașo… acu-i acu… Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel.

SCENA VI[modifică]

BALAȘA, MANOLE (întră prin fund)

MANOLE: Bine-am găsit, giupîneasă.

BALAȘA: Piei, drace!… Da de unde-ai ieșit deodată popîc, kir Manoli? Așteptam pe riga de caro, și-mi iesă cel de ghindă.

MANOLE: Ce ghindă? ce vrei să zici?

BALAȘA: Nimică… Te-ntreb de unde vii?

MANOLE: Vin de la moșie de la Bursuceni, cu fiiul meu Manolachi, ca să facem vizită lui cuconu Matachi. Ce face cuconu Matachi?

BALAȘA: Doarme. (În parte.) Cum dracu de m-o înșălat cărțile?

MANOLE: Doarme!… rău face. Somnu lung îi damlagiu. Am cunoscut un băcal, pe kir Sfetcu, la 1834, ba mă-nșăl… la 1835… Ce zic eu?… la 1830… adică nu știu bine; mi se pare însă că era pe la 1835. În sfîrșit, fie: Am cunoscut la 1834… asta… la 1835, ..

BALAȘA: Iar te-ai încurcat în socotele, după obicei?

MANOLE: Nu-nțăleg, soro, ce-am pățit de vro 20 de ani încoaci, sînt cam uitit.

BALAȘA: Tinereța… Dar unde-o rămas cuconașu d-tale, Manolachi?

MANOLE: Manolachi? de Manolachi mă-ntrebi?… s-o oprit lîngă iaz ca să-mpuște niște rățe. Îi un vînător… groaznic… Almintere un copil blînd și nevinovat ca o fată mare. Ai crede, giupîneasă… că la vrîsta lui… (Voiește să-i vorbească tainic la ureche.)

BALAȘA (depărtîndu-se de Manole): Parcă s-o trezit boieriu.

(Ascultă la ușa din stînga.)

MANOLE: De-aceea am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiu pe duduca Adela. Ce zici d-ta, giupîneasă?

BALAȘA: Adela?… șterge-te pe buze, kir Manoli.

MANOLE: Pentru ce?

BALAȘA: Adeluța nu-i de obrazu d-voastră… adică să nu bănuiești.

MANOLE: Iaca! Nu cumva-i cu ste-n frunte?

BALAȘA: Ba cu ste, așa să știi… Eu am crescut-o, eu am hărăcsit-o, eu am înflorit-o ca pe-o garofiță; ei îi trebuie alt soi de bărbat, nu ca de-alde…

MANOLE: Ce ca de-alde?… Și eu l-am crescut pe Manolachi ca pe-o… cum ai zis? care floare?

BALAȘA: Ba că chiar, l-ai crescut cu țiganii.

MANOLE: Ei! Ș-apoi? ce-o ieșit de-acolo?

BALAȘA: O ieșit un obraznic și altă nimică.

MANOLE: Na… Pricep acu de ce ești supărată pe el… pentru că ți-o împușcat motanu cel alb?… Apoi dă… Îl zgîriese pe nas.

BALAȘA: Păcat că nu i l-o frînt de tot.

MANOLE: Mare pagubă! un motan!… dacă-mi aduc aminte… pe vremea rușilor, la 1828, am avut în gazdă un ofițeri de cazaci… La ‚28 o întrat moscalii?… ba la ‚29… dar, la ‚29… Așa, cum îți spuneam, giupîneasă, la 1828… asta… la 1829…

BALAȘA: Iar te-ai încurcat.

MANOLE: Ba nicidecum. N-o întrat Prozoroțki la una-mie-opt-sute…

BALAȘA: Doisprezăce.

MANOLE: Cum?… la 1812.

BALAȘA: Tocmai, rușii cei cu coadă.

MANOLE: Ba fără coadă…

BALAȘA: Ba cu coadă. Adă-ți bine aminte.

MANOLE: Ian să videm, ian să videm. Eu am împlinit 50 de ani la Sfîntu Ilie. De la 1812 pănă azi sînt 56 de ani aproape… Care vra să zică, aș fi venit pe lume cu 6 ani înaintea nașterii mele? Mare minune!

BALAȘA: Mai așa… Acum ai nimerit.

MANOLE: Însă… dă-mi voie; dacă m-am născut la una mie ș-atîta… (Stă pe gînduri.)

BALAȘA: Ce-ți mai bați capu degeaba, omule? Vrei să știi curat de cîți ani ești?

MANOLE: De cîți?

BALAȘA: De 68.

MANOLE: 68! Cum, Doamne, iartă-mă!

BALAȘA: 56 și cu 12, cît fac?… taman 68. Dacă nu mă crezi, cată-te-n gură.

MANOLE (intrigat): Să fiu oare așa de bătrîn? (Numără pe degete.)

BALAȘA (în parte): Ian privește socru pentru Adela. Ama! cap de cuc.

SCENA VII[modifică]

BALAȘA, MANOLE, MANOLACHI

MANOLACHI (întră prin fund, spăriet): Băbăiță, băbăiță…

MANOLE: Ce este, copile?

BALAȘA (în parte): Auzi, copil… Coșcoge nagîț!

MANOLACHI: Iaca și Baba-Cloanța!… Ce faci, Cloanțo?

BALAȘA: Ce să fac, gogu mamii… te privesc și rîd.

MANOLACHI (mînios): De mine?

MANOLE: Ian lasă, bobocu tatii, nu te mai aprinde… destul de aburit ai vinit de-afară…

MANOLACHI: M-am sfădit cu un domnișor, colo în capătul grădinii.

MANOLE: Un domnișor? Cine să fie, și ce făcea acolo?

MANOLACHI: Zugrăvea nu știu ce cu plumbul pe hîrtie. Mă luasăm după o turturică cît cole, cît cole! Cînd să trag în ea, mă trezăsc cu domnișoru cela în dreptul puștii; îi strig să se deie-ntr-o parte, el începe a rîde ; eu mă mîniu, el mă numește păstîrnac și mă amenință că mi-a rupe urechile. Atunci m-am făcut foc ș-am alergat în casă, băbăiță. Ian așa.

BALAȘA: Viteazu mamii! Să giuri că se trage din Ciubăr-Vodă, care l-o mîncat guzganii.

MANOLACHI (furios): Ciubăr-Vodă?

MANOLE (intrigat): Ciubăr-Vodă!

SCENA VIII[modifică]

Cei denainte, IOANA

IOANA: Giupîneasă, s-o trezit boieriu.

BALAȘA: S-o trezit? Duceți degrabă dulceți și cafe. (Iese prin fund, strigînd:) Savo, Savo, adă apă proaspătă de la șipot. Savo, da unde te-ai ascuns, bălaure?

MANOLE: Cuconu Matachi îi în etac? Ioana (arătînd în stînga): Aici.

MANOLE: Mă duc să-i zic ziua bună. Manolachi, vin cu mine să săruți mîna lui cuconu Matachi. (Întră în odaia din stînga.)

MANOLACHI: Iaca viu, băbăiță. (Merge pănă la ușa din stînga după tatăl său, apoi se întoarce răpide și apucă pe Ioana de mînă.)

SCENA IX[modifică]

MANOLACHI, IOANA

MANOLACHI: Fa, ian mai stăi.

IOANA: Da dă-mi pace, cuconașule, ce te tot legi de mine cînd mă vezi?

MANOLACHI: Îmi placi, fa, ș-am hotărît să te fur de-aici, ca să te duc cu mine la București.

IOANA: Tocmai la București?

MANOLACHI: Tocmai!… Tată-meu mă crede tot în fașe și mă ține de-aproape ca pe-o fată mare. M-am săturat de țară, m-am săturat de casa părintească, și mi-am pus în gînd să fug chiar astăzi în capitală, ca să mă mai spoiesc în lumea cea mare.

IOANA: Da, bine, acolo-i tîrgu spoielilor?

MANOLACHI: Așa m-o încredințat vărul meu Pehlivanu. Cunoști pe vărul meu Pehlivanu?

IOANA: Ba nu.

MANOLACHI: El îi… Iaca ce-mi scrie din București. (Deschide un răvaș și cîntă, cetind:)

„Ești chior sau nătărău

De dai în gropi mereu?

Ești bun de mîncat fîn,

Dar ai galbini în sîn?

Poftim la București,

De vrei să te spoiești.

Ești crai, ești iuschiuzar

Și tufă-n buzunar,

Dar știi cu chip frumos

Să furi o carte-n stos?

Poftim la București

De vrei să te spoiești.

Ești tînăr, nalt, spătos

Și nu pre rușinos;

Ești bun de cumpărat

Ca un… amorezat?

Poftim la Bucurcști,

De vrei să te spoiești.”

De-aceea găsăsc că locul meu îi în capitală, ș-al tău, Ioano! Ascultă, vrei să vii? Nu scăpa prilejul. Eu te-oi ținea bine; ți-oi da rochii de mătasă și malacof… primești?

IOANA: Bai.

MANOLACHI: Auzi, proasta? Se vede că nu te-ai săturat de bătăile giupînesei Bălașii? Ascultă, am să te-aștept din dosul gardului cu brișcă băbăiții. Să vii acolo, cum îi scăpa de sus. M-ai auzit?

IOANA (în parte): Degrabă ți-a fi?

MANOLACHI: Acum fugi, că vine băbăița. Nu uita că te-aștept.

IOANA (în parte, ieșind prin fund): Așteaptă, murgule…

MANOLACHI (în parte): Una la mînă.

SCENA X[modifică]

NALBĂ, MANOLE, MANOLACHI

MANOLE: Așa, cucoane Matachi; dacă vrei să-mi dai grîul cu 50 de lei chila și popușoiul cu 16 lei merța, îți cumpăr toată pînea de pe moșie.

NALBĂ: Elei! kir Manoli, cum se poate să-mi dai niște prețuri atît de proaste? D-ta știi că-s iute, și vii nitam, nisam să mă iei în trii parale.

MANOLE: Nu se-ncape mînie la negoț, cucoane Matachi. Îți dau prețul obicinuit.

NALBĂ: Ce feli? îmi dai 50 de lei pe chila de grîu, cînd chila se vinde 120 de lei în Galați?

MANOLE: Așa este, însă unde pui chiria de-aici păn’ la Dunăre? Cărăușia-i scumpă, șosele mai n-avem, și păn-agiung productele la malul Dunării, cîte care se sfarmă, cîți boi se dezghină și mor, cîtă pîne se perde! Nu zic, dac-am avea un drum de fer, cică ne-ar căra roada pămîntului în străinătate, cît ai bate-n palme, și noi proprietarii am cîștiga cîte 50 la sută, numai din cărătură… Însă fiindcă n-avem drumuri de fer…

NALBĂ: Drumuri de fer?… iar mă iei în trii parale, kir Manoli?…

MANOLE: Ba nici gîndesc.

NALBĂ: D-ta crezi în povești de-acele?

MANOLE: Cred, nu cred, așa aud vorbind lumea, așa zic și eu; ți-o vînd în cît am cumpărat-o.

NALBĂ: Palavre Franțuzești, kir Manoli, palavre franțuzești. Las’ pe alții să plece urechea la ele; dar nu noi, oameni cu toată giudecata.

MANOLE: Fie! Noi sâ ne căutăm de treabă, mai bine, ca niște părinți buni. Cucoane Matachi, una și bună: Vrei să ne-ncuscrim împreună?

NALBĂ: Cum asta?

MANOLE: Cununînd pe Manolachi al meu cu Adela d-tale? De primești, îți dau doi galbini pe chila de grîu pe loc.

NALBĂ (atins): Kir Manoli… mă superi! Copila mea nu-i de dat adalmaș.

MANOLE: Breee! că iute-ai mai fost! Cine-ți pomenește de adalmaș? Iaca băietul, vezi-l, îi frumos, țapăn, cu duh, ș-apoi încă una, care n-ai crede-o… Pune-ți în gînd… că la vrîsta lui… (Voiește să vorbească la urechea lui Nalbă.)

NALBĂ (neascultînd): De cîți ani îi?

MANOLE: De 21… asta… de 22… ba de 21.

NALBĂ: Nu-i prea tînăr de-nsurat?

MANOLE: Ei, dragă cucoane Matachi, nu știi, mîncarea de dimineață și-nsuratul devreme… Ș-apoi noi eram mai în vrîstă cînd ne-am căsătorit? Eu am giucat Isaia la 1821, cînd cu răzmirița.

NALBĂ: Și eu la 1825.

MANOLE: La 21 o fost răzmirița?… ba la 1820.

NALBĂ (urmîndu-și gîndul): Ba nu la ‚25, ci la ‚24.

MANOLE: Ce feli la ‚24? La 1821 sau ‚20, pe cît îmi aduc aminte, întrase Ipsilant în țară.

NALBĂ: Ia lasă, frate, c-am însămnat în ceaslov; m-am cununat spre sfinții Aftanase și Chirilă. (Stau amîndoi afundați în gînduri.)

MANOLACHI (în parte): Îs afundați în calendar. Acu-i vreme de fugit. Pe-aici mi-i drumul la București. (Iese pe furiș prin fund.)

NALBĂ (trezindu-se): Bine ziceam eu, kir Manoli, la 1825.

MANOLE (vorbind odată cu Nalbă): Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821.

(Se aude afară o trăsură de poștă.)

NALBĂ: Ce s-aude?

MANOLE: o poștă.

NALBĂ: Cine să fie?

(Se aud rulade italiene afară.)

NALBĂ: Aud glasul cucoanei Caliopi.

MANOLE: Cu adevărat.

NALBĂ (cu bucurie, în parte): Ea-i! privighitoarea mea.

MANOLE: Iat-o!… Dar unde-i Manolachi?

SCENA XI[modifică]

NALBĂ, MANOLE, CALIOPI (tn costum de voiagiu, întră prin fund)

CALIOPI (se închină, fredonînd după aria: „Bona sera” din „Bărbierul de Seviglia”):

Bună ziua dumnitale,

Buna ziua îți doresc.

Iată după lungă cale

Cu plăcere-aici sosesc…

NALBĂ: Sărut mîna matale, cucoană Caliopi; dar ce vînt fericit te-o adus.pe la noi… De unde?

CALIOPI: De unde? tocmai de la București.

NALBĂ: Tocmai de-acolo?

CALIOPI: Am avut un proces cu posesorul la Casație, ș-acum, întorcîndu-mă acasă, m-am abătut pe la moșia d-tale. Zi că nu-s gentilă!

NALBĂ (sărutîndu-i mîna): Ești o zînă… Îmi spunea inima c-ai să vii. Te-am visat.

CALIOPI: Dovadă că ai o inimă care nu minte, cucoane Matachi; de-aceea am și primit fără sfială curtea d-tale.

NALBĂ (sărutindu-i amîndouă mînile): Afrodito!

CALIOPI: Afrodită… dar!… Însă cît pe ce era să nu-ți mai vezi Afrodită.

NALBĂ: Vai de mine! Cum?

CALIOPI: Închipuiți-vă că, de la București și păn-aici, am pus șăse zile, m-am prăvălit de șăse ori, ș-am agiuns cu giumătate de suflet. Cît n-om avea drumuri de fer, tot de-aceste o să pățim.

NALBĂ: Da ce-ai pățit, îngerașule, spune.

CALIOPI: Ce-am pățit? Ascultați:

(Arie din „Domino noir”: „Ah! quelle nuit!”)

Ah! ce-am pățit

Ce-am pătimit

Aici păn-am sosiți

Oh! cîte supărări

Și zdruncinări!

Drumu-i stricat,

Caii-s căzuți și surugiul bat;

Ei plec de pe loc

Într-un noroc.

Iată c-ajungem la un deal;

Cînd să-l suim, cade un cal,

Ceilalți dau înapoi, trăsura dă de mal,

O roată iese din butuc,

Și surugiul stă năuc;

Caii se duc,

Iar eu rămîn și de cap m-apuc,

Răcnesc, oftez mereu

Ca vai de cu!

Și zic în gîndul meu ;

Ah! te rog, sfinte Dumnezeu,

Scapă-mă din acest greu!

NALBĂ ȘI MANOLE: Cum se poate!

CALIOPI

Dar în sfirșit

La sat trimit

Poștașul buimăcit;

Vro patru boi sosesc

Și iar pornesc.

„Ța, măi, Prian,

Hăis, Tălășman!” striga bietul țăran;

Dar boii, nenvățați,

Stau înjugați.

Românul bate-n boii săi;

Eu strig la el, mai țip la ei,

Și boii spărieți pornesc ca niște zmei;

Însă deodată, hodoronc,

Dăm într-un șanț cu toții, tronc!

Eu cad în fund

De-a rostogolul ca un pachet rotund,

Ș-acolo, vai de eu!

Gemînd mereu,

Ziceam în gîndul meu:

Ah! te rog, sfinte Dumnezeu,

Scapă-mă din acest greu!

NALBĂ ȘI MANOLE: Kirie ton dinameon!

CALIOPI

Ce-o să mă fac?

Cu al meu sac,

Ca un biet neamț sarac;

Pe cîmpul cel glodos

Plec, vai! pe jos!

La orice pas

Alunec, cad, răcnesc în mare glas,

Și chiar papucii-mi las

La orice pas!

Cînd ajung scara lîngă sat,

Cînii s-apuc de latrat,

Și ca pe-un șoldănaș mă iau la alungat,

Iar eu cu spaimă crudă-n sîn

Sar iute pe-o claie de fîn

Și pănă-n zori,

Plîngînd, gemînd, cuprinsă de fiori,

Am stat acolo, zău,

Ca vai de eu!

Ș-am zis în gîndul meu:

Ah! te rog, sfinte Dumnezeu,

Scapă-mă din acest greu!

NALBĂ: Vai de mine! era să-mi mănînce cînii odorul, și eu să rămîn văduoi păn-a nu mă-nsura… cucoană

CALIOPI… În privirea stării drumurilor, te rog să nu mai amîni ziua cununiei noastre… Eu, mă știi, sînt iute din fire și-mi place lucrul grabnic… Spune, vrei să facem nunta peste cinci zile?

CALIOPI (cu sentiment): Ah! tiranule… fie.

NALBĂ (transportat): Ești un serafim!

MANOLE: Noroc să deie Dumnezeu!… parcă sînteți doi hulubași.

CALIOPI: Efectul amoriului, kir Manoli.

MANOLE: A fi… prin urmare, știți una?… haideți să facem amîndouă nunțile-ntr-o zi.

CALIOPI: Care amîndouă? Și d-ta vrei să te-nsori?

MANOLE: Ba, ferească Dumnezău!… doar n-am căpchiet la vrîsta mea.

NALBĂ (atins): Aud?

MANOLE: Vorbesc de căsătoria fiiului meu, Manolachi, cu duduca Adela.

CALIOPI: Bună păreche… Să trăiască!

MANOLE: Amin!… Nu l-ai întîlnit pe Manolachi cînd ai sosit, cucoană Caliopi?

CALIOPI: El mi-a deschis oblonul trăsurii, și chiar mi-a luat din mînă sacul meu de drum, ca să-l aducă aici.

MANOLE: Trebuie să vie acuș, păunașul tatii.

CALIOPI (cam îngrijită): Bine-ar face, fiindcă am niște bani în sac (în parte) și o corespondență de amor, foarte…

MANOLE: Să n-ai nici o grijă, cucoană; sacul d-tale se află în mîni sigure. Manolachi îi un mieluț nevinovat, un păunaș… Pune-ți în gînd, că la vrîsta lui… (Voiește să vorbească la urechea Caliopii.)

CALIOPI (fără a-l asculta): Apropo, cucoane Matachi, am întîlnit, pe la capătul livezii, un păunaș străin care se furișa pe sub gard și părea că studia locurile… Cine-i?

NALBĂ: Nu știu.

MANOLE: A fi poate obraznicul cela care i-o zis lui Manolachi păstîrnac?

CALIOPI: Aducea de departe cu un amic a maiorului…

NALBĂ: Care maior?

CALIOPI (îngăimată): Maiorul… Velinescu… din București… un văr a răposatului…

NALBĂ (cam cu îndoială): Așa?

MANOLE (căutînd pe fereastă): Iată-l!

CALIOPI: Maiorul? Unde?

NALBĂ (observînd pe Caliopi, în parte): Iaca… iaca…

MANOLE: Colo, pe movilă, în față cu casa.

CALIOPI (alergînd la fereastă): Maiorul?

MANOLE: Ba nu, păunașu cel străin care ziceai că l-ai întîlnit pe sub gard.

CALIOPI: Bine zici… Ce face oare-acolo?

MANOLE: Parca scrie.

CALIOPI: Ba, parcă face sămne cuiva din casă.. Privește, cucoane Matachi, el pune acu mîna la ochi ca să vadă mai bine.

NALBĂ: Să nu fie Radu Anghel?

CALIOPI: Nu cred, că-i prea elegant îmbrăcat.

MANOLE: Asta. nu-i o dovadă.

NALBĂ: Apoi dar cine dracu să fie?

CALIOPI: Ha! am gîcit. manole și

NALBĂ: Ce?

CALIOPI: A fi vrun tînăr înamorat de Adela. manole și

NALBĂ (împreună): Oare?

CALIOPI: Și după pantomina ce-l văd făcînd, aș giura că-i în corespondență cu dînsa.

NALBĂ: Cum? Adela?…

MANOLE: Noră-mea…

NALBĂ: Să facă năzbutii?

MANOLE: Păn-a nu să mărita. nalbă și

MANOLE: Nu se poate!

CALIOPI: Ba se prea poate. Cine-o știe mai bine decît mine?

NALBĂ: Aud? (În parte, nemulțămit.) Hmm!

CALIOPI: Ssst!… tăceți… hoțul s-apropie de gardul grădinii.

NALBĂ ȘI MANOLE: Ce scop are?

CALIOPI

(Arie din „Dame blanche”: „D’ici voyez ce beau domaine”)

Priviți, priviți cum naintează

Acel străin înamorat

Și pe sub gard se furișează,

Chiar ca un lup după vînat.

De aveți voi amîndoi

Miros bun, nas de copoi,

Luați seama, pîndiți bine ;

Iată lupul, lupul vine!

Iată lupul încruntat!

Iată lupul, lupul vine

Și-n grădină a intrat!

TOȚI

Iată lupul, pîndiți bine;

Iată lupul încruntat!

Luați scama, lupul vine

Și-n grădină a intrat!

SCENA XII[modifică]

Cei denainte, BALAȘA

BALAȘA (în parte): Iaca! ce s-o apucat?… Nu cumva vreu să s-arunce pe fereastră… (Tare.) Cucoane Matachi, ie sama să nu cazi.

CALIOPI: Ha, ha! giupîneasă Bălașă, bine c-ai venit să te complimentez de buna creștere a Adelei.

BALAȘA: Bunătatea d-tale, cucoană.

CALIOPI: Frumoasă educație!

BALAȘA: Frumoasă… nu mi-i rușine.

CALIOPI: O copilă de părinți buni să se compromită la vrîsta ei! Bravo! de cu vreme-a început!

BALAȘA: Ce face?… Cum ai zis?

CALIOPI: Zic că ai abuzat de încrederea boieriului.

BALAȘA: Ce-am făcut boieriului?

CALIOPI: Ai abuzat…

BALAȘA: Buzat?… Cine-i buzat? Cuconu?

CALIOPI: Nu te preface că nu-nțălegi.

BALAȘA (esasperîndu-se): Da ce să-nțăleg, ce să-nțăleg? Vorbește-mi creștinește.

CALIOPI (arătînd pe fereastă): Cunoști pe tînărul acela care se uită-ncoaci cu ocheanul?

BALAȘA: Care? Cel de colo?… Să-l îngrop de l-am mai zărit păn-acu.

CALIOPI: Cu atîta ești mai vinovată, giupîneasă. Ai ochi și nu vezi manevrele Adelei.

BALAȘA: Manevre?… Ce manevre? Adeluța mea face manevre? Pușche pe limbă-ți, cucoană!

NALBĂ (sever): Bălașo!…

CALIOPI: Las-o, cucoane Matachi, s-o înfund cu minciuna. Giupîneasă Bălașă… privește cum tînărul face sămne într-acoaci. Așă-i? Cui le face, mă rog?… Dumitale? nu!… mie? nu! lui cuconu Matachi? nu! lui kir Manoli? nici atîta!… prin urmare numai Adelei. BALAȘA: El? să îndrăznească… Adeluții mele?… Așteaptă, marțafoiule, să te-nvăț eu a zădărî fetele. (Merge la ușa din fund și strigă.) Savo! Savo!

NALBĂ: Da ce vrei să faci?

BALAȘA: Vei videa d-ta… Savo!

SCENA XIII[modifică]

Cei denainte, SAVA

SAVA (întrînd prin fund): Aud, giupîneasă.

BALAȘA: Savo, vezi pe domnișoru cel de colo?

SAVA (la fereastă): Îl văd.

BALAȘA: Aleargă iute de-i spune că-l poftește boieriul sus; iar de n-a vra cumva să vie, umflă-l în spinare și-l adă aici, hurduz, burduz.

SAVA: Bine, giupîneasă. (Iese alergînd.)

NALBĂ: Ce gînd ai, Bălașă?…

BALAȘA: Ce gînd am? Vai! bată-l așa și pe dincolo venetic! Auzi, să vie un pușchi din lume ca să fure mințile copilei? Să-mi smulgă garofița de la sîn ș-apoi să fugă cu ea peste nouă mări și țări?… Hei! doar încă n-o închis ochii Bălașa… N-am crescut-o eu, n-am discîntat-o eu, n-am hărăcsit-o eu de flori de cuc… Adeluța-i a mea; n-are să s-amestece nime unde nu-i ferbe oala… M-ați auzit? Nime!

NALBĂ: Cum? nici eu care-i sînt tată?

MANOLE: Nici eu care am să-i fiu socru?

CALIOPI: Nici eu care am să-i fiu maștigă?

BALAȘA: Nici d-ta, nici d-ta, nici d-ta!… Eu sînt mama Adeluții, de cînd o murit răposata, Dumnezău s-o ierte! Eu am învățat-o gospodăria. Auzi! nu i-am dat creștere bună!… nu i-am dat educație!

Dar pentru gospodărie

Cine poate s-o întreacă?

Ca Adela cine știe,

Cine știe ca să facă

Dulcețuri bune,

Vutci de minune,

Păstrămuri, pască și cozonac?

Și aluaturi,

Și marinaturi,

Și cataifuri, și caimac?

Pohaci, plăcinte

Grase, ferbinte,

Să le mănînce chiar împărați;

Varză, bulionuri,

Dobă, jambonuri

Și bujăniță de mușchi zvîntați.

Da! bujăniță!… degeaba dai din umeri kir Manoli; poate că știi d-ta s-o-faci mai bună? Cum ai zis?

MANOLE: Da dă-mi pace, giupîneasă, că nu zic nimică.

BALAȘA: Apoi, ian să te-mpingă păcatu să zici dimprotivă. (Caută pe fereastă.) Iaca, nu se mai vede. L-a fi umflat Sava pe sus.

SCENA XIV[modifică]

Cei denainte, SAVA

SAVA: Giupîneasă, l-am adus.

TOȚI: Unde-i?

SAVA: Suie scările. (Iese.)

BALAȘA: Bine! să-l luăm la depănat.

NALBĂ: Ce să-i spunem? Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta.

CALIOPI: Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei.

NALBĂ: Eu îs cam iute, și…

BALAȘA (în parte): Iute ca nalba.

NALBĂ: Socot c-ar fi mai potrivit să vorbească kir Manoli, ca socru.

MANOLE: Eu? bucuros; însă nu știu cum să-ncep; prin urmare, tot mai cuviincios îi cuconu Matachi, ca părinte…

NALBĂ: Dacă n-aș fi iute…

BALAȘA: Mări, ce vă poftiți ca grecii la temniță? Las’ că-i grăiește Bălașa. Iată-l!

SCENA XV[modifică]

Cei denainte, RADU

RADU: Domnilor!… Un curier estraordinar, în chip de țigan, a venit să mă învite aici din partea stăpînului său… Cine-i, mă rog, stăpînul pomenitului balaur?

NALBĂ (blînd): Eu, domnule.

RADU: Domnul meu, iată-mă dinaintea d-tale. Ce poftești?

NALBĂ: Eu?… Întreabă pe cucoana Caliopi.

CALIOPI: Ba, pardon… pe kir Manoli.

MANOLE: Ba pe giupîneasa Bălașa.

RADU: A!… Se vede că ne jucăm de-a baba-oarba.

BALAȘA (atinsă): Ce baba-oarba?… Cine-i baba-oarba?… N-auzi, mosiu cela?…

RADU: Mie-mi vorbești, jupîneasă?

BALAȘA: D-tale… Se vede că-ți plac fetele?

RADU: Cum nu?… cînd îs frumușele… dar ce are-a face?…

BALAȘA: Îți plac!… și de-aceea te furișăzi pe sub gardurile oamenilor?

RADU: Eu?

BALAȘA: Și faci sămne la ferestrele caselor?

RADU (în parte): E lipsită!

BALAȘA: Faci sămne, ha? Așa, cu mînile, ca o moară de vînt, și cu capu, așa, ca un cal ce se apără de muscă?

RADU (lui Nalbă): Domnule, esplică-mi, te rog, cimiliturile jupînesei.

NALBĂ: Ce să-ți esplic, domnule… În două cuvinte îți spun curat că-ți perzi timpul în zădar… Copila mea nu-i de-acele…

RADU: De care?

NALBĂ: Copila mea are creștere bună, domnule.

BALAȘA: Are dar, că eu am crescut-o, eu am…

RADU: Ș-apoi?… Ce mă privește pe mine?

BALAȘA: Dacă nu te privește, de ce cați s-o scoți din minte cu schimonositurile d-tale?… De ce te-ai așăzat dincolo de grădină în față cu fereastra ei? De ce-i faci sămne cu mîna și te uiți la dînsa cu ocheana? Nu ți-i rușine ca să te porți ca un sare-garduri?

RADU: A! înțeleg acum… Ha, ha, ha, ha, ha!

BALAȘA: Ian auzi-l că și rîde! are obraz să rîdă!

TOȚI: Rîde!

RADU: Mă iertați, dar, zău! nu mă pot opri de rîs… prepusurile d-voastre sînt atît de comice!…

BALAȘA: Ce sînt?… Ian mai zi o dată?

RADU: Domnilor! în cîteva cuvinte vă pot liniști… Ați crezut că fac curte prin semne telegrafice nu știu cărei domnișoare de aici? V-ați înșelat. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fer.

TOȚI: Planul… locului drumului de fer!

RADU: Dar, domnilor! Compania drumului de fer m-a însărcinat cu ridicarea planului; căci sînt inginer topograf.

BALAȘA: Potograf!

NALBĂ: Și pe unde, mă rog, are să treacă drumu?

RADU: De-a lungul moșiei acesteia.

NALBĂ: De-a lungu?… Să mi se strice-o mulțime de fălci de-arătură și de fînaț?

MANOLE: Pagubă însămnătoare!

RADU (scoțînd un plan din carton): Iată linia trasă aici pe plan. Ea începe de la hotarul moșiei, trece prin pădure…

NALBĂ: Să-mi taie și pădurea?

RADU: Cotigește pe lîngă iaz, apoi apucă drept prin grădina boierească, și-chiar drept…

NALBĂ: Prin mijlocu casei poate?

RADU: Precum zici; chiar prin mijlocul casei… Îmi pare rău, domnul meu; însă avem să fim siliți a-ți da casa la pămînt, pentru ca să treacă drumul.

NALBĂ (furios): Casa mea!

MANOLE: Casa lui!

NALBĂ: Dărăpănată!

CALIOPI: Cu grădină!

BALAȘA: Și cămară!

RADU: Tot!

BALAȘA: Ca pe vremea ienicerilor!

RADU: Ba nu, căci ienicerii nu dau despăgubire.

(Nalbă, Manole, Caliopi și Balașa se apropie de Radu și vorbesc odată cu toții.)

NALBĂ: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să-mi stricați bunătate de casă, unde m-am născut, unde-am crescut. unde m-am însurat, unde mi-au murit răposata? Odată cu capu!

BALAȘA: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să strici bunătate de casă, unde-am trăit ș-am îmbătrînit cu cheile în mînă, și unde-am crescut pe Adeluța? Odată cu capu!

MANOLE: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să stricați bunătate de casă unde m-am deprins a veni de douăzăci și-atîți de ani și care are să fie zestrea miresei? Odată cu capu!

CALIOPI: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să stricați bunătate de casă unde-am să mă mărit, să fiu stăpînă și să-mi fac cuibu fericirii mele căsătorești? Odată cu capu!

RADU: Încet, încet, nu vă aprindeți.

NALBĂ: Ce să nu m-aprind? Eu sînt iute, domnule. Auzi? Să mă păgubească de nu știu cîte fălci de pămînt, pentru ce? pentru un drum de fer!… parcă noi n-am trăit păn-acum și fără drumuri.

MANOLE: Ba am trăit și ne-au mers bine, slavă Domnului!

RADU: Bine, dar!… și mai cu seamă moale… prin glod… cu carul… Hăis, Tălășman, ța, Boian!… și boii se spetesc întinzînd la jug și carul scîrție prin glod, și bietul român asudă bătînd cu prăjina în boii lui… Hăis, Boțolan, ța, Prian!… și roata dă într-o groapă și carul se frînge!… Ha ho! ha ho!… Dai la deal? e pre înalt… Dai la vale? e pre răpide… Dai pe șes, e pre mlăștinos!… sosești la malul unei ape? pod nu-i! Ha ho! ha ho!… Carul stă iar pe loc!… și tot astfel, cînd cauți, țara ca și carul rămîne înglodată, în timp ce țările vecine merg înainte cu răpeziciunea gîndului. nalbA: Ș-apoi, meargă sănătoase… Ce ne pasă nouă?

MANOLE: Ce-avem noi a împărți cu ele?

BALAȘA (lui Manole): Te-ntreb?

RADU: Ce-avem a împărți? Avem a împărți binefacerile civilizației și razele acelui soare modern ce poartă falnicul nume de progres. Avem a împărți cu alte popoare comorile pămîntului nostru și a lua în schimb de la ele ceea ce ne lipsește: industrie, arte, cunoștințe folositoare țării. Avem a proba că și noi sîntem demni de a face parte din marea familie europeană, care pășește cătră un viitor măreț. Avem a ne feri de a fi porecliți: Cîrtițile Europei… Și pentru toate aceste, pentru ca să pășim ca toată lumea pe calea ce se deschide înaintea noastră, ne trebuie drumuri de fer, domnilor, precum ne-au trebuit telegraful electric și marele reforme de care se bucură România.

NALBĂ: Ba că chiar!

MANOLE: Ama!

RADU: Dar! drumuri de fer, care ne vor pune în relație cu lumea întreagă; drumuri de fer, care vor înlesni transportul roadelor muncii noastre; drumuri de fer, care ne vor înzeci și înmii averile ; drumuri de fer, care, la caz de boală, ne vor da mijlocul a ne procura ajutorul științei medicale; drumuri de fer, care ne vor scăpa de ruină și de moarte; dar! drumuri de fer, domnilor, adică: înflorirea, întinerirea, reînvierea patriei noastre.

Drumul de fer este un zmeu

Ce trece munți în zborul său

Și rîuri mari, și văi adînci,

Și bălți, și rîpi, și-nalte stînci.

Drumul de fer cu-aripi de foc

Duce lumini în orice loc,

Și-n calea lui naște belșug,

Și-n urma lui lipsele fug.

Drumul de fer unește-n zbor

Orice popor cu alt popor,

Ș-aprinde-amor duios, frățesc

În orice suflet omenesc.

NALBĂ: Palavre, domnule, palavre!… așa ne-ați asurzit cu vorbe mari păn’ ce ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii… Palavre Franțuzești! Drumurile de fer au să îmbogățască pe străinii care le-or face, iar nu pe noi.

RADU: Iaca!… Nu cumva veți pretinde ca străinii să ne aducă în țară știința lor… pentru hatîrul ochilor noștri cei frumoși? Ei, domnilor! să fim drepți și să ne ferim de a ne potrivi acelor ce tot strig în contra străinilor; căci am cădea în trista categorie de oameni nerecunoscători… Țărilor civilizate străine sîntem datori noi, românii, cu luminile ce avem astăzi; prin urmare, cînd străinii voiesc să înzestreze România cu instituții folositoare, trebuie să le întindem mînile cu dragoste, trebuie să-i încuragem, dîndu-le avantage potrivite cu sacrificiile lor, iar nu să facem ca orbul din basme, care a spart capul celui ce i-a arătat drumul.

NALBĂ: Toate aceste-s frumoase, domnule, dar eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea.

RADU: Pre bine; însă cum îl vei opri?

NALBĂ: M-oi aține la hotar cu păru, dac-a trebui.

RADU: Ha, ha, ha, ha!

NALBĂ: Sau mai bine m-oi duce la București ca să intrigarisăsc în contra lui Helbet!… doar oi găsi eu acolo oameni cu cap, care să înțăleagă lucrurile ca mine.

RADU: Nu cred.

NALBĂ: Auzi? palavre; drumul de fer îi zmeu cu aripi de foc… trece peste munți ke ta lipa… poveste de mancă… parc-am fi copii… Mai bine carul cu boi, decît drumuri de fer… Nu-i așa, boieri d-voastră?

MANOLE: Așa!…

SCENA XVI[modifică]

Cei denainte, ADELA

ADELA: Ce ceartă-i aici, mamă Balașă?

BALAȘA: Nu-i nimică, Adeluță… S-o aprins boieriu.

RADU: Adela!

ADELA: Radu!

(Se apropie cu bucurie unul de altul.)

TOȚI (în parte): Se cunosc!

RADU: Cum de vă găsesc aici?

ADELA: Aici e moșia tatălui meu.

NALBĂ: Ian ascultă, domnule, de unde cunoști pe fiică-mea?

RADU: Am avut onorul de a-i fi prezentat la Iași.

BALAȘA (în parte): Aista-i potografu!

NALBĂ: Așa?… Apoi de ce m-ai înșălat, spuindu-mi că nu făceai nimărui din casă sămne mai adinioarea?

RADU: Domnule, vă încredințez…

NALBĂ: Ai vrut să-ți bați gioc de mine?

CALIOPI: Și de mine?

MANOLE: Și de mine?

BALAȘA (în parte, arătînd pe Manole): Na și el!…

RADU: Domnilor, vă rog să m-ascultați…

NALBĂ: Ce să te-ascult?… iar palavre?… Ha, ha! vrei să-mi faci drumuri prin casă și cați să-mi amăgești copila!

ADELA (cu rugăminte): Tată…

RADU: Domnule…

NALBĂ: Afară, berbantule!

RADU (indignat): Domnule…

NALBĂ: Afară păn’ nu mă iuțesc.

RADU: Ai noroc, domnule, că ești părintele Adelei…

(Iese prin fund.)

NALBĂ: Părinte, nepărinte, afară din casa mea… și cît pentru d-ta, duducă, care cunoști ingineri, să nu te mai arăți în ochii mei, nerușinato!

ADELA (plîngînd): A!

BALAȘA: Ce face?… pușche pe limbă-ți!

NALBĂ: Taci, nebună bătrînă ce ești, că numai vorba-i de tine… nu ești nici de-o ispravă… De azi înainte nu-mi trebuiești… Mergi de-ți cată loc aiurea.

BALAȘA (furioasă): Cum ai zis? Mă dai afară după de ani de slujbă, pe mine, Bălașa?… și socoți poate că m-oi duce cu una, cu două? C-oi lăsa eu pe Adeluța… garofița mă-sii?… care-am crescut-o, (plîngînd.) am discîntat-o, am hărăcsit-o…

ADELA: Tată, tată, iartă pe mama Balașa…

NALBĂ: Lipsiți amîndouă… să nu vă mai văd.

ADELA: Ah! mamă… (Leșină în brațele Balașei.)

BALAȘA: Vai de mine! Mi-o ucis puiu, hapsînu dracului… Adelă… Adeluță… (O așează pe canape.)

TOȚI: A leșinat!… Colonie… oțet… pene arse la nas.

BALAȘA: Gheață, gheață… Aduceți un lighean cu gheață.

CALIOPI: Aleargă degrabă la ghețărie, kir Manoli.

MANOLE: Iaca mă duc. (Iese prin stînga.)

NALBĂ (buimăcit): Bălașo… nu-și vine-n simțiri?

BALAȘA: Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odoru… Adeluța mătușii.

NALBĂ (lîngă Adela): Adelă…

CALIOPI: E nesimțitoare… ar trebui un doftor.

NALBĂ: Dar… un doftor… Să trimetim îndată…

BALAȘA: Unde să trimetim?… Cale de trii poști de-aici nu se găsește nici doftor, nici spițer… Ar trebui o zi-ntreagă ca să meargă un om păn’ la tîrg.

CALIOPI: Dac-ar fi un drum de fer pe moșie, într-o clipă ar sosi doftorul aici.

NALBĂ (năuc): Dar… un drum de fer… bine zici.

BALAȘA: Ce mai pomenești de drum de fer, cucoană Caliopi! N-ai auzit că boieriu vra să s-ație cu păru la hotar?…

NALBĂ: Ei! așa… am zis-o… dar mă căiesc… (Cu desperare.) Aș da acu și moșia-ntreagă, numai să scape Adela… Treacă drumul de fer prin pădure, prin grădină, prin casă… pe unde i-a plăcea… treacă chiar peste trupul meu, numai să nu-mi perd copila… Adeluță, vină-ți în simțiri… ți-oi da ce-i vrea, oi împlini toate dorințile tale.

BALAȘA (în parte): Bietu boieri… plînge!

NALBĂ: Bălașă!… tu mi-ai crescut-o, tu să mi-o scapi de moarte… auzi tu?… Spune ce să fac?… ce să fac, săracul de mine!

BALAȘA: Ce să faci? S-o măriți cu potografu.

NALBĂ: Care potograf?

BALAȘA: Cel de dinioare, care l-ai dat afară și care se iubește cu Adela.

NALBĂ: Fie… dar unde-i, unde-i?

BALAȘA: Undeva fi, n-ai grijă… Îl aduc eu cu ulcica…

NALBĂ: Adă-l!

CALIOPI: Ai să vrăjești?

BALAȘA: Am. (Scoate din buzunar o ulcica și o vărguță, și începe a descînta iute.) Tăceți molcu, să nu-mi smintiți vraja… Sss! (Descîntă învîrtind vărguța în ulcică.)

Vărguță de alun,

Acum într-un ceas bun,

Prefă-te balaur

Cu solzii de aur,

Și pe cel dus

Adă-l pe sus;

Ca un nebun,

Pe-o prăjină de alun.

CALIOPI: Vine?

BALAȘA: Vine, vine… iată-l sositor.

SCENA XVII[modifică]

Cei denainte, SAVA

SAVA: Giupîneasă, giupîneasă…

BALAȘA: Carnacsî.

SAVA: Săriți!… Cuconașu Manolachi o răpit pe Ioana.

TOȚI: Cum?

SAVA: L-am văzut cii ochii mei… din dosu grajdiului, apucînd pe Ioana în brațe, sărind cu ea în brișcă și luînd drumu spre iaz.

CALIOPI: A fugit Manolachi?… cu sacul meu!… Vai de mine!… aleargă, Savo!…

(Sava iese alergînd.)

NALBĂ: Ce sac?

CALIOPI (desperată): Sacul ;meu de voiagiu în care aveam 3000 de galbini și corespondența de amor a maiorului… Săraca de mine!

NALBĂ: Corespondență de a maior… de amor a maiorului!… Ha, ha! cucoană… aveai corespondență de a maior… cu alții?…

CALIOPI: Ah!… ce-am spus!… ah! ah! (Cade în istericale pe canapeua din stînga.)

NALBĂ: Bălașă… nu mă lăsa… Îmi vine-amețală…

BALAȘA: Altă bele, acu!… Mergi iute de-ți pune la cap un șervet cu gheață.

NALBĂ (ieșind prin stînga, amețit): Gheață… a maior… Adela…

CALIOPI (în spasmuri)-. Sacul… banii… maiorul…

BALAȘA: Ian privește ce frumos o prinde!… coșcogea spanchie cu istericale… Se vede că cucoana era scrisă la oaste… Aferim!

CALIOPI: Sacul… sacul…

SCENA XVIII[modifică]

Cei denainte, SAVA, IOANA

SAVA (aducînd sacul): Iaca sacu… iaca și Ioana…

(Pune sacul în brațele Caliopii.)

CALIOPI (trezindu-se): Sacul!… el e! săcușorul meu… averea me… iată-l!… Nu-i lipsește nimic?…

(Deschide sacul și-l examinează.)

BALAȘA: Dar cum ai scăpat, fa, din ghearăle hoțului?

IOANA: Un străin m-o auzit strigînd: agiutor; o ieșit înaintea cailor, i-o oprit, și cuconașu Manolachi, cum l-o văzut, o sărit spăriet din brișcă ș-o apucat fuga pe cîmpi.

BALAȘA: Da unde-i străinu?

IOANA: Nu știu… el m-o adus în curte cu brișcă ș-apoi s-o făcut nevăzut.

BALAȘA (în parte): El a fi, potografu!… Să-i mai vrăjăsc… doar a vini mai degrabă. (Începe iar a vrăji și a descînta.)

Vărguță de alun,

Adă-l într-un ceas bun;

Cu iuțeala vîntului

Pe fața pămîntului;

Iar copila să-nflorească,

Pe loc să se curățească

De fapt,

De dat,

De pîră,

De ură,

De-ntristare

Și de vătămare.

Ursitul să vie

Fata să renvie

Curată,

Luminată

Ca să fie măritată.

SCENA XIX[modifică]

Cei denainte, RADU

TOȚI: Iată-l!

RADU: Pardon… m-am întors aici ca să vă spun…

BALAȘA: Sss!

RADU: Ce-i?

BALAȘA (o arată pe Adela).

RADU: Ce văd! Adela leșinată! (Se apropie de Adela.) Adelă… Adelă!

SCENA XX[modifică]

Cei denainte, NALBĂ (legat cu un șervet la cap),

MANOLE (cu un lighean în mînă)

MANOLE: Iată gheața!

BALAȘA: Sss!

(Manole rămîne încremenit lîngă ușă.)

NALBĂ: Ce-i?

BALAȘA (arătînd pe Radu): Potografu.

NALBĂ: A vinit?

BALAȘA: L-am adus cu ulcica.

NALBĂ: Ce face-acolo?

BALAȘA: Sss!

RADU (cu glasul uimit): Adelă, Adelă… Ascultă glasul meu… Eu sînt lîngă tine… eu, Radu, care te iubesc ca pe îngerul tinereților mele; eu, care mi-aș da viața pentru tine.

MANOLE: Ce zice?… ce zice?

BALAȘA: Sss!!

RADU: Adelă, din lumea în care te găsești întoarce-te iar pentru noi, ca să vezi cum te plîngem, cum te dorim, cît te iubim… Adelă!

ADELA (deșteptîndu-se): Unde sînt?… Cine mă cheamă? Radu! Radu!… Ah! (Se pleacă pe umărul lui Radu.)

RADU: Scumpa me!

NALBĂ (pășind spre Adela): A înviet copila!

ADELA (spăimîntată): Tatăl meu!… fugi, Radule!

RADU: N-ai frică, scumpa me… Nici moartea nu mă va putea smulge de lîngă tine… De-a fi chiar să ne ucidă părintele tău, om muri împreună unul lîngă altul…

NALBĂ (viind lîngă Adela): Să vă ucid eu?… mă ferească Dumnezău! Mai bine vă voi cununa, ca să fac fericirea voastră… și să viu de hac lui kir Manoli.

MANOLE: Aud?

ADELA (sărutînd mîna lui Nalbă): Bunul meu părinte!

BALAȘA: Așa mai vii de-acasă, cucoane.

RADU: Domnule… cum să vă probez recunoștința me?

NALBĂ: Cum?… Fericind pe Adela și fâcîndu-mi drumuri de fer pe toată moșia.

CALIOPI: Bravo, bravo, amicul meu!

NALBĂ: Cît pentru d-ta, cucoană Caliopi, îți poftesc s-agiungi din maioreasă ghinărăreasă.

CALIOPI: Merci… Mă duc la Iași să mă mărit cu maiorul.

NALBĂ: Călătorie… (în parte) sprîncenată.

MANOLE: Ei bine, eu ce fac cu ligheanu ist de gheață?

BALAȘA: Bagă-l în sîn, kir Manoli.

MANOLE: Dar cu fiiul meu, Manolachi?

BALAȘA: Trimite-l la volintirie pe malu Dunării.

MANOLE: Cine?… el volintir?… bobocul tatii?… dar nu ți-am spus, giupîneasă Bălașă, că el încă… (vorbește Bălașei la ureche) n-a schimbat toți dinții.

BALAȘA: Ha, ha, ha! mare natafleț o mai fost.

MANOLE: Natafleț!

ADELA: Ce rîzi, mamă Balașă?

BALAȘA: Nimic… Ian kir Manoli spune ghidușii.

TOȚI: Ce ghidușii?

BALAȘA: Cică…

MANOLE: Să mă-ngropi de-i spune, giupîneasă.

BALAȘA: Cică… drumul de fer îi iscodirea dracului.

RADU: Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: Vivat drumul de fer!

TOȚI: Vivat!

Drumul de fer unește-n zbor

Orice popor cu alt popor;

El va sădi amor frățesc

În orice suflet omenesc.

(Cortina cade.)