Dreptatea și strîmbătatea

Sari la navigare Sari la căutare
Dreptatea și strîmbătatea
de Ion Pop-Reteganul
Auzită și scrisă în miliție de la un fecior de lîngă Lăpuș
Povești ardelenești din popor adunate, Brașov, 1888


Un om mergea la tîrg, vezi cum merg oamenii cu doi boi, ca să-i vînză. Cum mergea-n urma lui Surilă și Bourean cu bîta-n mînă, cu traista-n spate și cu gîndul la bănișorii ce o să-i capete pentru boi, îl ajunge-un alt om, care însă nu mîna nimic la tîrg, dar avea o bîtă chiar mai mare decît a celui cu boii.

— Bun ajunsul, vere!

— Bună să-ți fie inima!

— De mult tot dau să te-ajung, că spunîndu-ți cea dreaptă, nu mi-e-ndemînă a merge singur fără pic de vorbă ca un mut, apoi tîrgarii vor fi-ndărăpt tare, că nu văzui suflet de om afară de domnia-ta.

— D-apoi ce mai știi, poate să fi trecut unii chiar de astă-noapte; dacă sîntem în lături de la drumul țării, nu mai auzim nici nu mai vedem toate celea.

Apoi începură a vorbi, unul una, altul alta, pînă odată zise cel numai cu bîta:

— Mă vere, te-o fi durînd umărul de traista cu merinde și de desaga cu fîn, mai dă-mi-le să le duc și eu, că și așa nu am nimic de dus.

— Ba că nu te osteni pentru mine; drept că-s cam grele, dar s-or ușura ele, că mai încolo vom poposi și noi și boii.

Mai o vorbă, mai alta, unul ca să-i ajute, celălalt ca să nu se ostenească, pînă-n urma urmelor zice omul cel cu boii și cu traista:

— Apoi dară mai du-le și dumneata vere, și unde vom poposi vei mînca și dumneata cu mine, că și așa văd că n-ai traistă.

Cînd stau să poposească de prînz, zice omul cel cu boii cătră cel cu bîta, care acuma avea și traista.

— Scoate, vere, din traista aceea ceva, să vedem, ce mi-a pus boreasa de merinde.

Cela însă tace.

— Adu traista-ncoace sa prînzim!

Dar cela-i răspunde:

— Scot eu bucuros merindea din traistă, și-ți dau și ție de mă lași să-ți scot un ochi.

— Dar du-te, doamne iartă-mă, că acum era să zic – du-te să nu te spurc; nu ți-e rușine a vorbi comedii de acelea? Adu traista!

— Adecă pe calea asta chiar nu-i mînca, precum văd eu; de altcum ție poate că nici nu ți-e foame.

— Știi ce? du-te-n păcate cu glumele tale și adă traista să scot merindea, că și ție-ți dau nu mă ținea atîta, să mâncăm ce-om mînca și să ne vedem de cale.

— Eu o să mînc, bine zici tu, dar ție nu-ți dau să văd că te chiar stropșește, de nu mă lași să-ți scot un ochi.

Și golanul naibei scoate din traistă ceva-nvăluit într-o merindare albă ca ometul și pe la capete cu vrîste roșii și vinete de arnici.

— Dar nu te temi de Dumnezeu a vorbi d-acelea, au ție ți-a pus mama mea merindea? Ori adusu-o-ai de la tine de-acasă? Dar chiar a ta să fie, putere-ai tu lăsa pe cineva flămînd, fără a-i da o bucătură pînă-i vei scoate un ochi?

Dar golanul naibei, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise rîzînd:

— Dacă vreai – bine; dacă nu – rabdă!

Știut lucru este că foamea-i mare doamnă, nu o poți alunga cu minciuna, nici cu nădejdea, că atunci sau atunci vei mînca și nici cu aducerea aminte, că atunci sau atunci ai mîncat, fără de vrei a o alunga trebuie să mînci îndată; apoi văzînd pe altul mîncînd parcă mai tare flămînzești și din ce erai flămînd. Așa era și omul nostru. „Flămînd e rău, dar fără un ochi încă nu e bine; de nu-mi dă să mînc, cine știe ajunge-ne cineva să-mi facă dreptate, ori ba, dar eu pot foarte bine să slăbesc de foame, încît să cad jos și-n urmă hoțul mă lasă-n drum și merge cu merinde și cu boi cu tot; oare să-l cerc, doară nu va fi el chiar al zmăului?!” Apoi zice golanului:

— Și zău tu nu glumești?

— Dar glumește rușinea, vezi tu că eu mănînc; de vreai să mînci și tu, hai, nu te gîndi toată ziua, lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz.

— Apoi hai de, mai văzut-am eu oameni numai cu cîte-un ochi și trăiesc ca și alții cu doi, să văd ce a mai fi din omenia ta!

Și golanul îi scoate frumușel un ochi, apoi îi dă de prînz și încă cu subțirele.

Tîrgul era foarte departe, cale de-o zi și jumătate. Mai merg oamenii noștri cît merg pînă colea cătră amiezi, atunci mai lăsară boii să pască pe-un șanț și ei se pun la umbra unui pom, că era căldură mare și năbușală cumplită. Omul cel c-un ochi zice golanului cu traista, să scoată din ea să mînce și acela și scoate, ce-i drept, dar nu dă ăstuia nici un miez baremi.

— Dar dă-mi și mie, ce-ndopi numai singur, că parcă a mea era traista și merindea – zice omul cel c-un ochi. Dar golanul îi răspunde bătîndu-și joc de el:

— Bucuros, ci mai așteaptă, că numai înainte mîncași, apoi pe tine toată mîncarea te costă un ochi, mai ieftină nu ți-o pot vinde și ochi nu mai ai decît unul!

— Ba mai du-te și dracului, tu n-ai frică de Dumnezeu, n-ai rușine de lume, ce om ești tu?

— Cum mă vezi; acum știu, că nu-i mînca, că-ți pare rău după ochi, ci veni-va vremea, de tu vei zice să ți-l scot, numai să-ți dau o coajă de pîne.

Atîta le-a fost toată vorba. Bietul om se căia că a dat traista din spate, se căia că a prins vorbă cu coldanul acel mișel, ba blăstăma în gîndul său și ceasul în care plecase din casă, dar erau toate prea tîrziu; apoi gîndeai că-i făcătură, nici pe drum nu mai umblau oameni ca altădată, drept că și era vremea fînului și astfel bunul om trebuia, vrînd, nevrînd să meargă-n ortăcie cu golanul, care nici nu voia altcum a se lăsa de el, după ce se legase ca scaiul de oaie. Așa pate omul cîteodată în lumea asta, dacă-i scoate Dumnezeu în cale pe omul dracului!

— Vai, bată-te Dumnezeu, holă spurcată și latină rea; pentru merindea mea vreai tu să mă lași orb de tot, nu-i destul că mi-ai scos astă dimineață un ochi, mai vreai să mi-l scoți și pe cesta ce bietul mai am?! nu te temi că te va prăbuși Dumnezeu într-o clipită?

— De vrei, vrei, de nu, nu te silesc. Dar foamea-i poamă rea; nu mai putea bietul om de foame; îi corăiau mațele de gîndeai că n-a mâncat d-o săptămînă; săracul, foalele lui, acela de bună seamă va fi gîndit atunci că i s-a spînzurat gura. Zice deci sărăntocului:

— Tot atîta mi-e, scoate-mi și celălalt ochi, numai dă-mi să mai mănînc odată cum se cade, apoi nu-mi pasă, mă și omoară cu o cale.

Și sărăntocul dracului nu glumi, îndată-i scoase și celălalt ochi, apoi îi dete puțină merinde și-l lăsă să o mănînce, după ce-l duse sub o cruce mare, ce era lîngă drum.

Hoțul de golan merse apoi cu boii și cu merindea omului încătrău îl trase firea lui cea blăstămată; iar bietul orb sta răzimat de cruce și se gîndea-n capul său: Doamne, Dumnezeu meu, prin multe trebuie să mai treacă omul trăind în lumea asta blăstămată; cu multe feluri de oameni trebuie să se întâlnească, multe trebuie să mai pătimească. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei, eram avut, și mai că nici de tine nu mă gîndeam tare, fără din obicei, îmi făcui sfînta cruce; bag seamă pentru păcatele mele-mi scoseși în cale pe Doamne apără, care-mi mîncă merindea, îmi scoase ochii și mă puse unde sînt, după ce se depărtă cu boii mei.

Într-acestea parcă auzi ceva vîjîind în aer și i se păru ca și cînd s-ar fi lăsat ceva pe cruce. Era noaptea tîrziu, cel puțin lui așa i se părea, deoarece nu vedea chiar nimic – neavînd ochi – apoi nici nu-l mai ardea soarele de mult, semn că de mult sfințise, simțea deci bine răcoreala, dar cerul cel senin nu-l vedea. Deodată aude un glas de pe cruce:

— Dar unde ați mai fost, fraților, de cînd nu ne-am mai văzut și ce-ați auzit prin cea lume mare?

Atunci un alt glas răspunde: „Am umblat, fraților, cătră răsărit și-am ascultat pe-un sihastru cetind într-o carte: „de-ar ști orbii cum nu știu, să se spele cu roua, care cade din cer, îndată ar vedea”, dar voi pe unde-ați umblat și ce-ați auzit?”

Atunci alt glas răspundea: „Eu am fost cătră ameazăzi și o zînă din mare cînta că-n cutare sat este un popă și popa acela are o fată atît de frumoasă, cum nu mai este alta-n lume, dar e bolnavă de-o grămadă de vreme, încît nici înturna de pe-o lăture pe alta nu se poate, de nu vor înturna-o alții cu lepedeul și din boala aceea grea cu greu s-a vindeca, căci a scăpat la Sfintele Paști o sfărimitură de pască jos și aceea a apucat-o o broască și s-a ascuns cu ea sub pristol. Dar un om totuși o poate vindeca, acela adecă, care va scoate broasca de sub pristol, va crepa-o-n două și va scoate sfărimitură de pască din ea și dînd-o fetei să o mănînce, aceea va fi sănătoasă; dar tu frate unde-ai fost și ce-ai văzut pe unde-ai umblat?” Al treilea glas răspunde: „Eu am fost cătră apus și o babă meșteră o auzii povestindu-i altei babe că-n cutare sat, înainte cu șapte ani, era numai o fîntînă, dar era atîta apă-n ea, încît se sătura satul întreg cu toate dobitoacele și oamenii și mai curgea din fîntînă de se făcea părău mare. Acuși șapte ani a fătat iapa popii un mînz, dar mînzul e șolomănar și cum s-o ivit el pe lume, în satul unde s-a ivit și unde trăiește au secat de tot izvoarele. De-atunci în zadar mai cearcă bieții oameni din satul acela și mai fac la fîntîni, mai la fiecare casă e fîntînă, dar numai atîta ține apa-n ele – cît țin și ploile, cum dă ceva și secetă, îndată seacă toate izvoarele. Bieții oameni stau să pustiască satul din lipsa apei și n-or avea apă-n fîntînă, pînă nu s-ar afla cineva, care să se suie pe cal și cît va sta popa într-o duminecă-n biserică, atîta să tot încungiure, în fuga cea mai mare, satul cu el; cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică calul va fi tot plin de spume și va cădea jos ca mort, dar nu va muri, numai cît îi va ieși puterea cea năzdrăvană de solomonar și de loc vor începe izvoarele a slobozi apă-n fîntîni”.

După ce se gătară și vorbele acestea, iar i se păru orbului c-aude ceva vîjîind în aer și zbrr! cele trei pasări năzdrăvane, cari fură pe cruce, și cari vorbiră precum v-am spus, își luară zborul în trei părți, iar bietul orb tresări de sub cruce ca și cînd l-ar fi trezit cineva din somn, cînd visa mai dulce.

După aceea-ncepură a-i veni-n minte una cîte una vorbele păsărilor măiestre și-ncepu a vrăji cu mînile pe jos pe iarbă, ca să i se ude de rouă și să dea cu ea la ochi. Cum dete cu rouă pe la ochi întîia oară începu a vedea ca printr-o sită deasă, dacă se mai spăla a doua și a treia oară, văzu tot mai bine și mai bine, pînă-n urmă văzu cum se cade. Atunci căzu bietul om cu fața la pămînt și nu știa ce să crează: minunea că din orb s-a făcut cu ochi sănătoși, ori că doară visează. După ce se convinse că nu e vis, începu a plînge de bucurie și-a zice mulțămind lui Dumnezeu: „Mulțam Doamne, mulțam Doamne, acum văd că mare este puterea ta!”

După aceea merse încătrău își chibzuia el că e satul cel cu fata popii cea bolnavă și fîntînile seci. Ajunse, cînd intrau oamenii-n biserică. Intră la popa, întrebă de servitori, că unde e calul popii cel scump și după ce-l scoase din grajd se pune pe el și hi! cît făcu preotul slujbă-n biserică, el tot înconjură satul în fuga mare, călare pe cal și cînd clopoțau de ieșit din biserică, calul era tot alb de spume, gîndeai că-i săpunit cu săpunele, așa era de asudat, atunci se lăsă jos ca mort. Nu muri însă, numai își pierdu puterea cea năzdrăvană și izvoarele numaidecît începură a slobozi apă.

Acum merge omul la biserică, de unde chiar atunci ieșeau oamenii. Intră la preotul în altar și-i zise:

— Sfinția-ta, să fii cu iertăciune, să cutez a te opri chiar cînd voiești a ieși din biserică, ci auzii, că ai o fată bolnavă și deci venii, ca să-i căutăm leacul, chiar aci sub pristol, că e păcat de moarte să chinuie biata fetiță atîta.

Preotul firește că se-nvoiește prea bucuros și numaidecît scot de sub pristol o trăsnită de broască, mare rîioasă, o taie în două și află-n ea sfărîmă – tura de pască. O iau și cum o duc fetei, nici să-i iai durerea cu mîna, nu s-ar fi putut însănătoșa mai curînd. Dar minunea era și mai mare! Cînd merseră oamenii de-acasă la sfînta biserică, era mare lipsă de apă, în tot satul nu era apă mai în nici o fîntînă, decît numai mocirlă rea și puturoasă și și de-aceea numai puțină pe fundul fîntînilor; cît timp au stătut în beserică nu a ploat, preotul încă nu a făcut în aceea duminică rugăciuni de ploaie, și totuși, cînd ieșeau oamenii din biserică, apa numai cît nu da afară din fîntîni. Mare minune era asta! Se pun oamenii a se sfătui ce poate fi?

Atunci un bătrîn mai înțelept zise:

— Dragii mei vecini și prieteni, eu cred că omul acel strein, care a vindecat tot acum pe coconița domnului părinte, acela a adus ceva leac și pentru izvoare; și dacă va cunoaște, că el ni-a făcut binele, haidați să-i dăm fiecare cîte-o holdă de arătură lucrată gata și cîte-o vituță, să-l facem bogat și să nu mai meargă de la noi, că foarte mare bine ne-a făcut astăzi. Toți oamenii se-nvoiesc după sfatul bătrînului și și merg cîțiva la părintele unde omul se ospăta cu toți căsenii popii de bucurie, că li s-a-nsănătoșat fata și-ntreabă pe omul strein:

— Dumneata ai făcut bunătatea asta cu noi? Iar el le răspunse ca la niște oameni cinstiți:

— Dragii mei, nu eu, ci bunul Dumnezeu s-a milostivit și m-a trimis la voi, să alung șolomănarul de pe izvoarele fîntînilor voastre, dați deci laudă lui Dumnezeu, care și-a adus aminte și de voi. Dar oamenii bine văzură că el le făcu binele, după cum zicea și el, cu ajutorul lui Dumnezeu, deci se hotărîră numaidecît, după cum îi sfătuise bătrînul și-i deteră fiecare cîte-o holdă de arătură lucrată și sămănată, numai s-o secere, alții-i deteră fînațe destule și din vite, fiecare ce se-ndură: unul o vacă, altul un june, altul o iapă, al patrulea două-trei oi, astfel încît în cîteva ceasuri se făcu omul cel mai bogat în tot satul. Popa-i dete fata de muiere și astfel se făcu om avut și fericit și mulțămea lui Dumnezeu pentru binele de care l-a-nvrednicit. Apoi și trimite oameni în satul lui, să poftească pe mumă-sa și pe frații mai mititei să vină spre a petrece cu el împreună în bogăție, unde el le va fi sprijinul și ajutorul, după cum le fusese și-n satul lui. După ce-și văzu și mama și frații aci, cîte cu ceva ce mai adusese și ei, se credea omul cel mai fericit în sat și mulțămea lui Dumnezeu ziua și noaptea pentru binele cu care l-a-nvrednicit. Petrecu el mai multă vreme-n fericire, cînd odată se-nfiorează de ce vede:

Potcașul cel hoț, care-l orbise, îi mîncase merindea și-i furase boii, prăpăditul de sărăntoc vine la el și știți cu ce vorbe? Iată! Cum ce intră-n casă zice:

— Vere, acum ești avut și fericit numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea.

Un alt om cum ce vedea pe hoțul, l-ar fi dat pe mîna judecătorilor să-l pedepsească, dar omul nostru nu făcu așa, el îl îmbie să șadă, ba-l și omeni cu mîncare și beutură. După ce-l ospătă, cum se cade, apoi zise golanului:

— Pentru Dumnezeu, ce vorbești? au nu știi tu că eu și pînă a nu ne cunoaște aveam ce mînca și ce mîna la tîrg; nu știi, că tu m-ai înșelat de ți-am dat traista cu merindea numai că voiai să-mi ajuți, că așa ziceai tu, și căci vedeam că tu n-ai o îmbucătură de merinde; ai uitat cum mi-ai scos ochii pentru merindea mea și-n urmă m-ai părăsit să mă prăpădesc, după ce-mi luași și boii; cum și cutezi a mai veni la mine? Piei-mi din nainte!

— Nu-mi pasă, zice golanul, hai și tu colo în vîrful dealului la cruce și-mi scoate ochii, apoi sîntem împăcați.

Dar omul cel de omenie zise:

— Vere, nu ți-aș scoate ochii, mai bine ți-aș da jumătate din averea mea, că eu știu cît e de rău orb; nu, eu niciodată nu m-oi încumeta a ți-i scoate.

Potcașul însă nu se-ndestulește, merge la judecătorie, mituiește pe judecător din banii boilor celor furați și poftește pe omul cel de omenie la lege. Judecătorul i-ascultă, nevoiașul sta să-i scoată ochii-n deal la cruce, omul de omenie nu se-nvoia și-n fine judecătorul, ca să fie pace, porunci unui țigan blăstămat să meargă cu el la crucea din deal și de va cere și-acolo, să-i scoată ochii, atunci să-i scoată și să-l lase lîngă cruce. Așa se întîmplă. Pe la cina cea bună țiganul scoase ochii blăstămatului de golan, la pofta și după dorința lui, apoi îl lăsă singur sub cruce, vedeți dumneavoastră, trăgînd nevoiașul nădejde, că peste noapte și-a recăpăta ochii și cu ei dimpreună daruri minunate și averi mari.

Ce era însă să se întîmple? Cam pe la miezul nopții auzi și el ceva vîjeitură-n vînt și-i se păru, că ceva s-a lăsat și s-a așezat pe cruce. Tot vine cîte-o mătăhuie, una după alta, vreme de-o jumătate de ceas și se tot așează pe cruce, de se clătina crucea cu ele. Erau vulturii năzdrăvani, mai morți de foame. Nevoiașul de orb nu-i vedea, ci-i auzea bine, cînd se slobozeau pe cruce și cînd începură a vorbi cu glas omenesc. Unul zicea: „Fraților, care pe unde-ați umblat, de cînd ne-am despărțit și ce-ați văzut și auzit, spuneți-vă fiecare pățăniile, că și eu apoi vă spun ale mele”. Atunci alt glas se auzi răspunzîndu-i: „Bucuros, frate, dar mi se pare, că pe aci pe aproape este un om păcătos și viclean, care ne spionează, haideți să ne mîntuim de el, apoi ne mai putem sfătui. La vorbele acestea, nici din pușcă nu iese glonțul mai repede decum se repeziră vulturii asupra golanului de jos și-l sfîșiară cît ai bate-n pălmi și-ntr-o minută-l și mîncară, de nu rămase nimic din el.

Așa pățea pe acelea vremi toți cari umblau cu nedreptatea, cu hoția și cu viclenia, iar oamenii de omenie – precum văzurăm.

Ce s-or mai fi-nțeles vulturii după aceea, nimeni nu ne mai poate spune, că nimeni nu mai trăiește de pe acelea vremi.

Omul nostru însă, care a umblat numai cu dreptatea, s-a-mbogățit, precum l-am văzut și cu soția aceea frumoasă i-a dat Dumnezeu feciori și fete, de n-a murit și azi trăiește fericit.

Auzită și scrisă în Zlatna.

FĂT-FRUMOS ZĂLOGIT

Au fost odată doi împărați vecini cu țările și vecini buni, ba încă mai erau și neamuri, așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. Unul era împăratul Galben, iar altul împăratul Verde. O dată, din ce din ce nu, dau la pricină. Apoi pricina-i poama dracului, în loc să se domolească tot mai mare se face pînă ce nu ajunge la bătaie, se-ncaieră cum e data. Împăratul Verde avea armată mai puțină decît împăratul Galben, de aceea el se și cam temea de acela și începu a cere ajutor de la alți crai și împărați: de la împăratul Roșu, de la prințul Albastru și de la alți stăpînitori de atunci. Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, știți dumneavoastră, cum e omul cînd își pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc, iar luna se bagă după nor de rușine. Că așa-ți minte de stai a-l crede, ba-l și crezi pînă ți-aduci aminte că-i om.

Și plecă împăratul Verde supărat la bătaie; ce va da Dumnezeu, aceea va fi, cugetă el, își face cruce și hai la drum, după ce-și luă rămas bun de la împărăteasa, care tocmai era însărcinată.

Și merge și merge, du-te, du-te, pînă mai se apropie de locul bătăliei. Și-a mers multă vreme pînă acolo, că doară era departe, apoi atunci nu erau care de acestea cu foc, care să meargă fără cai. Și-a ajuns într-o zi cam de cătră seară tocmai la locul acela. Acolo se pune să odihnească, fac foc, își fac de cină și se culcă. Împăratul era într-un cort numai cu ghinărarii și cu căpitanii lui, iar cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase, pe iarbă verde, că era vară și cald ca-n casă, iar luna lumina de-ai fi putut număra galbeni, numai să fi avut. Pînă nu se culcă împăratul, vine acolo un om strein la cortul lui și zice:

— Înălțate împărate! Nu fi îngîndurat, că eu te pot scăpa din încurcătura-n care te-a aruncat împăratul Galben, și de-mi făgăduiești că-mi vei da ce n-ai acasă, eu te mîntuiesc.

— Și cine ești tu? întreabă împăratul Verde.

— Eu sînt Craiul Zmeilor, răspunse streinul.

— Hm! Craiul Zmeilor! Craiul Zmeilor! Apoi stătu pe gînduri și-și zise:

— E drept că dacă acesta este Craiul Zmeilor mă poate scoate din încurcătură, dar apoi oare ce cere el? Zice că să-i dau ce nu am acasă; numai pe mine nu mă am acasă și cătanele mele; apoi zice cătră Craiul Zmeilor:

— Prietene, doară pe mine vrei să mă iei, ori cătanele mele?

Iar Craiul Zmeilor zice că nu.

Mai gîndește, mai răsgîndește, în urma urmelor zice:

— Fie! al tău să fie lucrul acela, care azi nu e al meu și-n casa mea nu se află.

Tocmeala fu gata. Dimineața cum se face ziuă, încep a bubui tunurile Împăratului Galben, iar de la cortul Împăratului Verde începură a ieși pe rînd, pe rînd una după alta cătane de oțel și de fier și de aramă, dar nu altmintrelea – fără era greu pămîntul de ele, erau cîtă frunză și iarbă, tot voinici de-ai Craiului Zmeilor. Ce să zic? Dar nu ținu lupta pînă la prînzișor și cătanele galbene ale împăratului Galben erau bătute, știi cum bat pe țiganii de la oale, așa le bătură cătanele cele de fier, de oțel și de aramă. Nici nu era mirare, doar zmeul numai va avea mai multă putere decît un biet nemernic de împărat pământean.

De la bătaie se duc toți care-ncătrău; împăratul Verde încă merge acasă și zmeul iar în țara lui. Mare bucurie îl aștepta pe împăratul Verde acasă: înălțata împărăteasă născuse un drag de copil, numai ca el, era cel dintîi, mai-nainte n-avusese nici un copil. Lumea era veselă la curtea împăratului Verde, dar împăratul Verde era supărat și mîhnit de moarte! Și cum n-a fi, cînd îi veni-n minte că făgăduise zmeului lucrul acela care-l are la el acasă și nu știe de el? Iată, zicea împăratul, acesta este lucrul pe care-l aveam la mine acasă, dar nu-l văzusem încă!

Se face însă a fi voios și-ncepe a se gîndi cum să-l poată amăgi pe zmeu? Întîmplarea aduse cu sine că chiar atunci, deodată cu împărăteasa, născu rotărița și făurița împăratului. Deci cugetă împăratul: „La vremea vremii schimb copilul, zic că unul din aceia-i al meu și mă plătesc de zmeu cu el”. Dar nu trecu multă vreme și deodată, noaptea tîrziu, pe vremea cînd umblă zmeii, bate cineva la fereastra împăratului.

— Cine-i? întrebă împăratul.

— Mai încet, zise zmeul, că eu sînt Craiul Zmeilor, am venit să-mi dai făgădașul.

— Dar ce făgădaș? se face a întreba împăratul Verde.

— Nu știi? ți-ai uitat? Ei bine, iată-ți voi spune: copilul nu-l aveai, cînd ne întîlnirăm colo pe cîmpul de bătaie, el era la tine acasă dar nu-l văzuseși niciodată; după el am venit, vezi de mi-l dă!

Împăratul încremeni, dar iarăși prinse putere și zise:

— Știi ce, prietene? Ar fi bine să lași copilul aici baremi pînă ce va fi de vreo zece ani, să vină băiatul la pricepere.

Craiul Zmeilor se gîndi puțin, apoi zise.

— De azi în zece ani sînt aci, să mi-l dai. Cu aceste vorbe merse de la fereastră.

Împăratul Verde era tot voie bună știindu-se liniștit zece ani de zile. În timpul acesta tot gîndea cum ar pune pe copilul rotarului ori pe-al faurului în căruța zmeului, sub nume că e copil de împărat. Copiii se jucau toți laolaltă, pe o formă erau de mari, și cam sămănau laolaltă, iar colo după ce cam trecură de nouă ani îi îmbrăcă împăratul într-un port și cînd se apropie al zecelea an, îi luă și pe cei doi la el în curte. Dar zece ani iute trec, și o dată pe la miezul nopții aude împăratul o ciocnitură în fereastră:

— Cine-i? întrebă el.

— Eu, prietene, se-mpliniră zece ani, dă-mi copilul.

Supărat și năcăjit împăratul, dar trebuia să se țină de vorbă. Ia deci un copil din pat și-l dă zmeului. Zmeul, zmeu, dar tot nu le știe toate nici el. Pune deci copilul în căruță și hai la drum. Și merg și merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf de pe roată. Zmeul dă să dreagă, dar nu-i prea era îndemână.

— Să fie la tata-n făuriște, zice copilul, de atunci era gata!

— Cum, la tatăl tău în făuriște, doar tatăl tău e împărat, nu faur?!

— Ți-ai găsit-o! zice copilul rîzînd; tata e faurul împăratului Verde, iar eu sînt copilul tatii, așa să știi, jupîne Scaraoschi!

Și se supără zmeul foc pe împăratul și merse cu copilul înapoi. La miezul nopții era la curțile împăratului, și dete cît putu cu pumnul în porți:

— Împărate, hai și na copilul faurului și-mi dă pe al tău, că pe tine te-am scos din năcaz, nu pe faurul. Împăratul se făcu supărat, luă copilul faurului și-i dădu alt copil. Acum merse cu acesta cît merse, tot într-o fugă, drăcește, pînă colo cătră amiazi. Atunci i se strică o obeadă de la roată. Dă să o tocmească, că vezi, cum să meargă cu ea stricată! Și mocoșește, și drege, dar se vedea că nu-i este îndemînă.

— Oh, zice copilul, tata de-atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta.

— Cum? zise zmeul, tatăl tău, împăratul știe lucra și la roate?

Iar copilul începu a rîde cu hohot, ca copiii și a zice:

— De ce nu zici încai, că tata-i împărătoiu? el e numai rotar la împăratul Verde, nene!

— Așa? zise zmeul, ei lasă, că-l voi învăța eu a minți! și hai cu trăsura înapoi.

Colo cătră miezul nopții era îndărăt la împăratul Verde, la fereastră!

— De două ori m-ai înșelat; dar mai mult nu mă vei înșela; adă-ți copilul tău și nu umbla cu minciuni, vrînd a mă înșela cu copii streini.

Vrînd-nevrînd, împăratul trebui să-și dea copilul la Craiul-Zmeilor. Doamne, ce mai plîngeau împăratul și împărăteasa și curtenii, tot jale și-ntristare era-n toată împărăția verde: dar ce să faci? Nu putură ajuta cu nimic cu vaietele, trebuiră să zică: așa a fost să se întîmple, ferește-ne Doamne de mai rău.

Și merse Craiul Zmeilor acasă-n țara lui și puse pe copilul împăratului la capre, zicîndu-i: alt lucru n-ai, mâncare, băutură, haine capeți, tu să păzești caprele acestea, că eu merg de acasă, merg iară pe cea lume. Și rămase fiul împăratului Verde la caprele zmeului, ziua umbla cu ele la cîmp, iar noaptea trăgea la curțile zmeului. Și se deprinse fiul împăratului cu traiul acela, că doară copiii se dedau cu toate, apoi acolo trăia bine.

Peste vreo cinci ani aduce zmeul o copilă ca de zece ani de mărișcară, dar așa dragă de copilă, cum nu s-a mai pomenit. Adecă să vă spun, ea era fiica împăratului Galben, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. Aduse zic și pe fetișoara aceea la el acasă și-o puse să păzească gâștele. Și umblară copiii amândoi, unul la capre și altul la gîște, umblară multișor pînă ce nu dădură-n cunoștință. Cînd se cunoscură, el era ca de 19-20, iar ea ca de 14-15 ani.

Se-ntîlniră într-o dimineață cînd nu era zmeul acasă și-și povestiră toate tainele inimii: el îi spuse că-i feciorul împăratului Verde, iar ea-i spuse că-i fata împăratului Galben și plînseră, și se drăgostiră și se sărutară și se mîngăiară, punîndu-și în gînd să fugă de-acolo.

— Oh! zise fetița, de nu se certau părinții noștri, noi n-am fi acum aci!

— Nu am fi aci, răspunse feciorul, dar poate că nici nu ne-am cunoaște: eu unul mai bucuros stau aci toată viața, decît să merg pe cea lume, la curțile tatălui meu, fără tine.

— Și eu așa, zise fetița, și iară se drăgostiră ca doi porumbei.

De la o vreme se despărțiră, ca să nu-i afle zmeul: feciorul merse la caprele lui, iar fetița la gîștele ei.

O dată cînd trecea fetița pe lîngă partea de miazănoapte a curțiilor zmeului, aude din pivniță un glas răgușit și rugător. Ea plecă urechea la fereastra privniței și-aude un glas de muiere care zicea:

— Draga mătușii, fii bună și-mi întinde o bucată de pîne și-o gură de apă că bag seamă pe mine mă fac uitată; nu mai țin minte de cînd nu-mi deteră nici mîncare, nici băutură, mă sfîrșesc de foame și de sete.

Și fetița nu mai întrebă nimic, ci-i dete toată merindea pe fereastră înlăuntru, apoi i-aduse apă într-un urcior și merse la mama zmeului să-i dea ei altă merinde, zicînd că i-a mîncat-o un cîne.

În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului pînă-n urmă se prinseră prietene bune. O dată zice roaba cătră fată:

— Draga mătușii, eu sînt bătrînă și slabă, multe zile nu mai am și nici nu doresc să mai am, că-n robie traiul nu e trai, iar la vîrsta care sînt, chiar să capăt slobozenie, ce-aș ști face? Sînt slabă, în țara mea nu aș putea nici nu aș ști merge, că pe mine m-a celuit de la părinți cînd eram numai de 3 ani, dar vai! tu cu voinicul acela de la caprele zmeului, voi ar fi păcat să îmbătrîniți și să trageți chinuri în slujba zmeului; puneți-vă la cale și mergeți la țara voastră.

— Oh! mătușă dragă, zise fata, bucuroși am merge și noi, dar ne temem să plecăm, că ne-a urmări zmeul, apoi de ne-a ajunge ne și omoară!

— Nu vă temeți, dragii mătușii, nu vă temeți; haideți la mine să vă farmec și de vă veți purta bine puteți ajunge sănătoși în țara voastră.

Și merseră amîndoi tinerii la fereastra babei din închisoare și le dete niște unsori de se unseră, apoi le zise:

— Mîne dimineață voi plecați la drum; de va porni zmeul după voi, cînd veți simți că s-apropie vă dați numai peste cap și îndată vă veți face ce veți gîndi, apoi zmeul, prost, va crede orice veți spune, numai să nu vă afle în forma care vă cunoaște.

Se poate întîmpla, mai în urmă, să meargă bătrîna, hăranca, mama zmeului după voi, atunci puneți seamă, vă dau un pieptene, o năframă, o perie și un amnar; cînd veți vedea că e cît pe aci să pună mîna pe voi, aruncați un lucru de acestea în urma voastră și voi mergeți mai departe pînă va fi aproape de voi, atunci apoi aruncați altul, și tot așa, pînă doar veți ajunge-n țara voastră. Frică însă să nu vă fie de nimic; în stele este scris: că de piere zmeoaica îi crapă și fiul, atunci împărăția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă; de crapă fiul, atunci ea bătrîna piere de jale și tot bine va fi de oameni; am mare nădejde-n Dumnezeu că zilele zmeilor sînt numărate. Acum porniți în știrea Domnului că se zărește de ziuă; zmeul acum doarme mai bine, Dumnezeu să vă poarte-n pace!

Mulțumiră babei și-i lăsară merinde destulă, apoi hai la drum.

Și-au mers ei, mers, multă lume împărăție, au mers ca tinerii, mai povestind, mai drăgostindu-se de părere de bine că scăpară din mîna zmeului, dar cînd fu colo cătră prînzul cel mare, iată din întîmplare se uită fata-ndărăpt și mai amețește de frică văzîndu-l pe zmeu venind tot fuga în urma lor.

— E aci zmeul, zise ea.

— Fie, zise el, dă-te iute peste cap! Și se deteră iute peste cap și se făcură îndată: ea o turmă de oi frumoase, iar el un păcurar voinic și trăit bine, colea păcurărește.

Cum ajunge zmeul lîngă el, îl întrebă:

— Ești de mult cu turma pe-aici?

— De mult, oh Doamne, tare de mult, nici nu țin minte de cînd sînt aci, tot în locul acesta mi-am prăsit oițele, nici nu m-am depărtat cu ele din acest loc.

— Și n-ai văzut trecînd pe aici, pe drum, doi tineri, un fecior și o fată mare?

— Ba văzut, zău eu; i-am văzut chiar pe drumul acesta trecură...

— Și e demult de-atunci?

— De mult... numai o mioară aveam atunci și din mioara aceea mi-am înmulțit toată turma pe care o vezi!

— Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor!

— Și mie așa mi se pare, zise păcurarul.

După vorbele acestea, zmeul își luă rămas bun și se-ntoarse de unde a venit, iar păcurarul cu turmă cu tot se dau peste cap și se fac fecior și fată ca mai înainte. Apoi du-te, băiete!

După ce ajunse zmeul acasă, spuse mamei sale toată întîmplarea, cum a umblat, cum nu i-a ajuns, cum s-a întîlnit cu un păcurar ce păștea o turmă de oi, care i-a spus că văzuse tinerii fugind, dar tare de mult, pe cînd avea numai o mioară, iar acum are-o turmă mare, mare, care de atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. Văzînd că n-o să-i ajung, mă-ntorsei acasă, că știu că de mult vor fi ajuns în țara lor unde nu mai am putere, după ce-n mînă avîndu-i nu i-am știut griji. Așa zise zmeul. Dar zmeoaica de năcaz începe a-l înjura:

— O, mișelule, ticălosule și năucule! mai puțină pricepere decît tine n-are doară nici o gîscă; du-te după ei, aceia au fost: păcurarul era feciorul, iar turma era ea, mișeaua de fată.

Și se pune zmeul iar la cale, du-te pînă de-abia răsufla de obosit, era mai la amiazi și el nu mîncase încă-n acea zi. Și frigea soarele de nu altmintrelea fără gîndeai că să se aprindă lumea! Atunci se uită fata iar îndărăpt și cum zărește pe zmeu, zice:

— Dă-te, frate, peste cap, că ni-e zmeul la spate!

Și s-au dat amîndoi peste cap și s-au făcut, el un călugăr bătrîn, de-abia se mișca, genele și le ridica cu cîrja de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt; ea s-a făcut o mănăstire veche, slabă, de gîndeai că-i de cînd lumea.

Cînd ajunse zmeul la călugăr se oprește-n loc și zice:

— Nu ai văzut, cinstite părinte, trecînd doi tineri, un fecior și-o fată pe drumul acesta?

— Ha?... zi mai tare că n-aud, zise călugărul. Apoi îl întrebă zmeul mai tare, zicînd:

— N-ai văzut doi tineri, un fecior și o fată trecînd p-aici?

— Ba am văzut, hm! văzut-am chiar cînd zideam eu la mănăstirea asta, trecea un feciorandru cu o fețișoară ținîndu-se de după cap, veneau de cătră miazănoapte și mergeau cătră miazăzi.

Auzind zmeul vorbele acestea, pierdu toată nădejdea de a-i mai găsi și se-ntoarse iar acasă, luîndu-și rămas bun de la călugăr; cum pleacă el însă, îndată se dă călugărul peste cap și se face fecior, iar mănăstirea fată ca mai-nainte și, du-te, copile!

După ce ajunge zmeul acasă, îl întreabă mamă-sa:

— Dar unde-s fugarii?

— Nu i-am adus, nu știu unde sînt.

— Cum? nu știi unde sînt? Dar pînă acuși unde bătuși lela, de nu-i căutași? Eu știam că tu după ei ai plecat!

— Așa e, mamă, zise zmeul plîngînd de frică, că-l bătea mamă-sa dobză, cînd se mînia; așa e, după ei fusei, și-am mers de nici iepure nu s-ar fi ținut de mine, ci-n zadar; am mers pînă ce-am dat de-o mănăstire veche, toată dărâmături, și la ea un călugăr mai bătrîn decît toți oamenii, ce i-am văzut, era ca tine mamă, dar și mai bătrîn, c-auzea foarte rău, de văzut nu putea, pînă ce nu-și ridica genele cu cîrjele de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt de lungă și albă, mamă, albă ca un caier de fuior.

— Tu ai întrebat pe călugărul despre ei, așa e?

— Așa, mamă!

— Știut-am, dar ce ți-a răspuns?

— Mi-a răspuns că el de bună seamă a văzut pe acolo trecînd doi tineri cuprinși de după cap, ci de mult, chiar cînd zidea el la mănăstire: drept, aceea, văzînd mănăstirea așa de risipită și veche m-am întors îndărăpt, că dacă trecură ei pe-acolo, cînd zidea el mănăstirea, de atunci e de mult, ei vor fi și murit poate ori și dacă nu, acum vor fi de mult ajunși în țara lor și vor fi oameni bătrîni.

— Destul, necălitule și prăpăditule, și prostule și năucule! destul, zicea mamă-sa; taci din gură, că te picur; n-ai putut vedea, că mănăstirea nu poate fi decît fata cea fugară, iar călugărul hoțul de fecior... Mergi, înșală-mi calul cel cu nouă rînze, să-i aduc eu!

Și-nșală feciorul calul cel cu nouă rînze și pleacă ea c-o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, c-una brușii măturînd, cu alta stele culegînd și mergea de gîndeai că piere lumea.

Cînd era mai să-i ajungă, se uită fata-ndărăpt și cum o zărește zice către fecior:

— Frate, aruncă pieptenele-n urma noastră, că-i aci baba.

Și aruncă feciorul pieptenele jos și se făcu un zid din cer pînă-n pămînt de-nalt și gros de putea umbla pe el douăsprezece cară alăturea și lung, Doamne, lung de la un capăt de pămînt la celălalt. Cercă baba să meargă pînă la un capăt al zidului, dar în zadar că pe după el nu se putu vîrî să meargă după fugari, cercă pe celălalt capăt, nici pe acolo nu putu; cercă să sară peste el, se lovi însă cu capul de bolta ceriului de căzu jos. Atunci gîndeai că plesnește de năcaz: deci se pune cu cei doi colți ce-i avea a roade la zid, și roade și roade, pînă făcu prin el cale și trecu cum se cade, cu cal cu tot prin el. Acum s-o fi văzut cum fugea după fugari; soarele și luna se feriră din calea ei, temîndu-se să nu-i îmbuce într-o clipă.

Cînd era mai să ajungă iar pe fugari, feciorul aruncă năframa jos și se făcu din ea o apă mare, o Dunăre! dar nu, mai era mai lată! dar nu mai era-nfoiată! turbure și spumegoasă! de Doamne ferește să cerce cineva să o treacă, fie acela chiar... zmeu! Nici nu se încumetă zmeoaica a o trece, ci merse pînă la izvorul apei, în capătul lumei și o trecu pe unde o putu și hai după fugari. Merge, merge, de mai stă să plesnească și ea și calul, cînd îi zărește cale de trei zile. Fata încă o zărește, deci zice cătră fecior:

— Frate, frate, iar e aci baba, aruncă peria jos!

Și feciorul aruncă peria jos în urma lor și se făcu... Doamne! se făcu o pădure mare, pînă-n cer și deasă, de nici degetul nu-l puteai băga prin ea.

Nici că mai cercă baba să ocolească de colo pînă colo, că știa că nu are capăt, deci se pune a o roade, și roade la pădure mai vrăjmaș decît capra la curechi și-și face loc și iese. Acum iar se pune a fugi după ei, haide hai! rîndunica să se ascundă cu zburatul, precum fugea ea. Și era cît pe-aci să-i ajungă, dar băgînd fata de seamă zise:

— Frate, aruncă amnarul jos, că ne-ajunge hăranca!

Și feciorul aruncă amnarul între ei și între babă și se făcu din amnar un munte de oțel, din cer pînă-n pămînt de mare și gros. Doamne, gros cît ai fi putut face pe el în voia cea bună o cetate, apoi lung cît lumea. Nu cercă baba să meargă pînă la capătul lui fiindcă capăt știa ea că n-are, nici nu cercă a-l sui, că era mai luciu decît oglinda și mai oblu decît păretele; începu dar a roade la el ca la un măr, și roade și roade, pînă ce iese din munte călare și du-te mai mînioasă decît pînă atunci, dar cam tîrziu, că fugarii erau în țara lor. Baba însă nu vru să bage de seamă că intrase-n țară streină, ci tot mergea să-i ajungă și să-i ducă îndărăpt în robie. Cînd era la spatele lor, numai cît să pună mâna pe ei, se-ntorc repede peste cap și ce să vezi? din fată se face un lac mare, iar din fecior un rățoi înotînd pe lac.

Numai că nu plesnea baba de năcaz; deci se pune a ocoli lacul, strigînd: pi, pi, pi! pi, pi, pi! dar rățoiul nu-și scoase capul din apă, temîndu-se să nu-i fure vederile, că așa îl învățase vrăjitoarea. Și se-ntoarce baba pe lîngă lac și se zdrobește, dar în zadar, că rățoiul nu-și scoate capul din apă. Atunci de mînie se pune să beie apa din lac, cugetînd, că dacă va seca lacul, rățoiul va fi silit să-și scoată capul și ori îl prinde, ori îi fură ochii, apoi meargă orb oriunde. Și soarbe baba la apă, și soarbe de gîndeai că acuși, acuși va seca lacul. Dar cînd îl băuse mai de jumătate, îi plesnește rînza de năcaz, de oboseală și de-atîta apă ce băuse. Atunci se cutremură o dată pămîntul și de atunci zmei nimeni n-a mai văzut pe lume!

Rățoiul se dă peste cap și se face fecior ca mai înainte, lacul se face fată și merg la împăratul Verde acasă. Și-și cunoscu împăratul feciorul, apoi îl întreabă că cine-i fata cea frumoasă, iar el îi descoperi că e fata împăratului Galben, că au fost robi amîndoi la zmeul, iar că acum s-au mîntuit pe ei și pe toată lumea de puterea zmeilor.

De aci merseră cu voie bună la împăratul Galben, care încă se bucură văzîndu-și fata scăpată, apoi logodiră și cununară pe tineri, iar bătrînii se retraseră de la domnie, împreunară împărățiile laolaltă și puseră pe acest tînăr împărat, care fu numit împăratul Pestriț și de n-au murit – și azi trăiesc. Cine vrea să-i vadă, meargă că eu nu-i opresc; eu unul însă n-oi merge, căci nici nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești și mă și prinde somnul. Noapte bună!