Dragostea

 

Pituliș
Primăvara, prin frunziș,
Din pământ, din iarbă verde
Vine dragostea, furiș,
Și te-adoarme, și te pierde
Lanțu-ntinde
Te cuprinde
Focul gândului ți-aprinde...

De cu seară
Până-n zori
Arzi in pară
Și nu mori!
Căci te-a încins
Peste mijloc
Ne văzut, un braț de foc,
Și a prins
Să te dezmierde
Ochi cu genele răsfrânte
Dulci, ascunși ca fructul murei...

Și gropița din bărbie
Și din unghiurile gurii
Te îmbie
La săruturi,
Cum o floare cheamă fluturi,
Din paharu-i să le dee
Roua cerului s-o bee.

De acum mintea ți-i legată
De tulpina-i fermecată:
N-ai astâmpăr, n-ai nici somn
Nu mai ești pe tine domn!

În zadar bați din picior:
Ești legat, cătușa-i grea,
Nu se pleacă așa ușor
Când vrei tu, — ci când vrea ea!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Pituliș
Sub tomnatecul frunziș,
Pe pustia cărărușă,
Pleacă dragostea furiș,
Și te lasă după ușă
Numai scrum, numai cenușă.

Iar sub spuză a mai lăsat
O scânteie licărindă,
De s-o întoarce iar prin sat
Și-o mai vrea, — să mi te-aprindă!