Dragoste (Din carnetul lui Arthur Hogg)
| Dragoste de Max Blecher |
…Caut multe explicații proaste pentru un argument bun. Bun și simplu: n-am iubit-o niciodată. Dacă însă eu am știut asta din primul moment, ea nu și-a dat seama decât foarte târziu. N-a înțeles fiindcă nu putea înțelege: am construit dragostea noastră cu răbdare, fără nicio șovăire și așa cum într-adevăr ar fi putut să fie. Am fost totdeauna gata să răspund vorbelor pe care mi le-a adresat și n-am contrazis niciodată atmosfera intimă și stângace prezentă ori de câte ori se întâlnesc doi îndrăgostiți. Lucru curios: în aceste momente aveam impresia că și ea urmărește același gând. Adică dacă aș căuta să precizez această impresie mi-aș da seama poate că nu m-am gândit niciodată la ea așa cum m-am gândit la mine. În această privință ar fi fost inutil să-mi pun vreo întrebare; răspunsul invariabil și indiferent (pentru mine) ar fi fost din nou atitudinea ei extrem de atentă. Dar eu, eu n-am fost oare atent?
................................................................................................................................................................................................................
Venea totdeauna spre seară. îmi plac mult minutele când soarele apune: mintea e cumpătată și ideile n-au cuvinte. Stăteam întins în pat cu fața în sus și priveam o rază de soare pe plafon sau pata fină a unui nour în colțul ferestrii. Cărțile zăceau alături de mine moarte. în asemenea clipe cărțile sunt simple obiecte ca oricare altele.
Îi auzeam pașii pe coridor și strigam „intră” fără să aștept ca să bată la ușă. Asta îi plăcea: îi recunoscusem pașii. Eu însă strigam fiindcă știam venirea ei inevitabilă. Cum ar fi putut ghici dezgustul meu de vreme ce nu-i explicam nimic?
În momentul când pășea în odaie priveam cu nesaț colțul de cer și mi-era penibil să-mi întorc capul. Dacă aș fi putut hotărî de soarta întregii mele vieți, într-o astfel de clipă n-aș fi ezitat s-o fixez la culoarea aceea albastră, la patul moale și la privirea mea calmă.
Dar trebuiam să întorc capul. Și atunci o priveam cum priveam cerul…
Rămâneam amândoi tăcuți. Ea lua un scaun cu gestul stângaci pe care nu-l pot suferi nici azi și care spunea parcă:
— Vezi, trebuie să iau un scaun, sunt obligată să mă ocup de altceva decât de tine. Dar mă gândesc tot timpul la tine.
Vorbele astea deveneau clare, mai ales în momentul când se așeza alături de pat. Atunci zâmbea și zâmbetul mai însemna:
— Am isprăvit tot ce-aveam de făcut pentru a veni până aici. Nu-mi mai rămâne decât să te privesc și să te admir.
Dar nu asta mă jena. Am spus: o priveam cum priveam cerul. Trebuiam însă s-o sărut. Trebuiam să-i iau mâna și să prind degetele ei între ale mele, trebuiam să mă ocup atent de fiecare inflexiune a lor (și degetele înțelegeau ca și cum fiecare din ele ar fi fost o reproducere completă dar sub altă formă a sufletelor noastre).
Eu însă − dacă se poate spune că existam undeva în afară de spațiul restrâns al acestei lumi reduse la degete, la forme omenești și la cadrul unei ferestre − eu însă eram singur. Eram singur și mă plictiseam îngrozitor.
Nu puteam face altfel. Orice discuții s-ar fi terminat la urma urmei tot cu admirația ei. Ar fi spus că încerc o fantezie a cărei soluție o cunoșteam numai eu (numai El), ceea ce ar fi putut justifica lipsa oricărei curiozități din partea ei. Și apoi, în mod rațional, nu puteam spune că n-o iubesc. O țineam lângă mine, o dezbrăcăm și ajungeam la aceeași intimitate, așa ca în ziua precedentă, așa cum se întâmplaseră lucrurile totdeauna.
................................................................................................................................................................................................................
Apoi rămâneam din nou tăcuți și atunci mă gândeam invariabil la același lucru: realitatea este întotdeauna o soluție mai simplă decât cele pe care ni le propuneam.
O soluție simplă și îngrozitoare în același timp.
................................................................................................................................................................................................................
Dacă morala ar fi independentă de oameni, păcatul și pedeapsa ar trebui să se confunde. Care a fost la mine păcatul? Care a fost pedeapsa? Trăiesc oare o simplă valoare metafizică?
La toate aceste întrebări nu pot răspunde decât cu aceeași veșnică indiferență. Iată de ce mi se pare că omenește sunt vinovat. Penitentă pur intelectuală…
Citind aceste rânduri ea care ar putea înțelege în ele că nu eram calm decât fiindcă mă plictisea orice exces, ea mi-a spus acum:
— Taci, te inventezi în întregime. Te compătimesc. De ce nu mă asculți? Pune capul lângă mine și rămâi așa liniștit.
Sau poate mi-ar repeta:
— De vreme ce sufletul se învață, de ce să nu-i descoperim o utilitate?
Desigur, sufletul se învață și desigur am putea să-i inventăm o utilitate: utilitatea unui ceasornic care ar funcționa fără arătătoare. O utilitate sentimentală. Din nenorocire însă sentimentele nu pot fi anonime.
Și apoi, dacă refuz orice scop, asta se datorește întregii mele vieți care a fost căutarea lor.
lată-mă așa cum sunt în această frază. Fals, fals, construit ori de câte ori pot s-o fac, interpretând subtil ceea ce nu-mi este pe plac.
Să nu mă înșel dar. Dacă am intenția de a discerne vinovăția mea, o fac poate pentru a descoperi existența moralei. Logica este o admirabilă distracție mintală.
Mă miră doar că, până în prezent, organele mele n-au devenit abstracte și că funcțiile lor nu s-au transformat în idei.
Când se va întâmpla și asta probabil că dragostea mea nu va mai avea pentru mine niciun secret.