Dragoș-Vodă

 

Și mai îmblînd el dimpreună cu tovarășii săi, cît timp va mai fi îmbiat, prin munții de prin apropiere, iată că se ivește dintr-o smidă un cerb cu douăsprezece coarne, care porni îndărăpt spre apus ; de altă parte sare un vier sălbatic dintr-o sihlă și începînd a grohăi apucă spre miazănoapte și iarăși din altă parte se arată un pluton, care prinse la fugă spre amiaz. În urmă se ivi și un bourel murg, cu trei stele în frunte, care-și luă cursul spre răsărit.

Dragoș-vodă, căruia i se întipărise în minte bine sfatul ce i l-a dat săhastrul, care sălbătăcime, cum o vedea, o lasă să se ducă în treabă-și. Cînd dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atît el cît și tovarășii săi se ținură lipcă de dînsul, ca să nu-l piardă din vedere, urmărindu-l necontenit atît pe vîrfurile munților celor mai înalți cît și prin prăpăstiile cele măi adînci și mai primejdioase, atît prin văgăuni și vălcele, cît și prin poeni și preluci pînă ce ajunseră la apa Moldovei.

Aice, fiind bourelul, pre care îl urmăreau ei, foarte ostenit și asudat de fugă, se aruncă deodată în valurile cele repezi și limpezi ca lacrima ale apei acesteia și cît ai bate în pălmi se făcu nevăzut, ca și cînd ar fi intrat în pămînt.

Dragoș-vodă și tovarășii săi, pierzîndu-l din ochi și nemaiputîndu-i da de urmă, cugetară că a apucat pe albia apei în jos și de-aceea merseră și ei o bucată bună de loc la vale, alăturea cu Moldova, pînă ce ajunseră într-o poiană răsfățată și frumoasă de pe malul acestui rîu. În poiana aceea apoi, fiindcă înoptase acuma hăt binișor și nu puteau merge mai departe de întuneric și osteniți ce erau, se opriră locului ca să mîie.

Iată însă că în revărsatul zorilor, cînd le era somnul mai dulce, se aude un muget străbătător de bour în partea despre miazănoapte și amiaz.

Dragoș-vodă, cum îl aude, cugetînd că e bourul, după care s-au fost luat în ziua premergătoare, sare drept în picioare, deșteaptă și pre ceialalți inși și se pornesc apoi iarăși cu toții în partea aceea, în care se auzise mugetul bourului, adică pe apa Moldovei la vale, și merseră timp de mai multe ore pînă ce deteră într-o sihlete mare. care se afla în capătul despre miazănoapte-apus a Cîmpulungului de astăzi. De aice, auzind iarăși mugetul bourului dincolo de apa Moldovei, apucară în mîna stingă, trecură apa Moldovei de ceealaltă parte, se suiră pe Izvorul sau Pă- răul-Morii la deal pînă ce ajunseră la Curmătura Feredeului ; de-aice apucară pe coama muntelui Feredeul, în sus, și merseră pînă ce ajunseră mai pînă în vîrf ul acestuia. Aice, stînd puțin locului și poposind, iată că li se arată iarăși un bour, care venea despre muntele Păușa, și care li se păru că e același ce-l pierdură din videre în sara zilei premergătoare.

Dragoș-vodă, cum îl zări, mînios că l-a purtat cine știe pe unde, pune arcul la ochi și dă să-l culce la pămînt. Însă bourul, în aceeași clipă, face în dosul unui paltin înalt și gros și să te cam mai duci la fugă spre răsărit.

Dragoș-vodă și ceialalți inși se iau repede după dînsul, ca să nu-l scape și de astă dată din videre, urcă și coboară ca săgeata mai multe dealuri și dîmburi, pînă ce ajung aproape de un părău, care curgea drept spre răsărit, și la care, fiind bourul prigonit foarte însetat, se opri puțin ca să sorbească vr-o cîteva guri de apă. Urmăritorii săi, care s-au fost împrăștiat unii în dreapta alții în stînga, se opresc asemenea, îl încunjoară din toate părțile, întind arcurile și cît ai clipi din ochi îl culcă la pămînt.

Dragoș-vodă, cum îl vede că a căzut jos și nu se mai clintește din loc, bucuria lui, se repezi degrabă la dînsul să-l vadă cît e de mare și gras. Dar cînd ajunge la starea locului dă, spre cea mai mare mirare a lui, că sălbătăciunea săgetată nu e bour, după cum credea el, ci un simplu bou sălbatic. Deci întorcîndu-se cătră tovarășii săi, care asemenea alergase ca să vadă sălbătăcimea răpusă, zise într-un ton cam supărat :

— Bată-l pîrdalnicul să-l bată !… acesta nu e bour, ci bou sălbatic și fiindcă e bou, bou să se numească de-acuma înainte și locul acesta unde a fost săgetat !

Și cum a spus Dragoș-vodă, așa s-a și întîmplat, căci atît părăul, din care a băut boul cel sălbatic apă, cît și locul unde a fost el săgetat, din momentul acela, Boul le-a rămas numele și tot așa se numesc și în ziua de astăzi.

După aceasta, porunci Dragoș-vodă la vr-o cîțiva feciori voinici să taie vr-o cîțiva brădani tineri, să facă un fel de leasă dintr-înșii să iee boul săgetat, să-l puie pe leasa aceea, să-l rădice pe umeri, și să plece apoi cu toții mai departe, pînă ce se vede, căci apropiindu-se soarele spre apus, și fiind locul acela foarte sălbatic, nu voiră să rămîie și să mîie acolo.

Feciorii, cît ai bate din pălmi, făcură ceea ce li se spuse, și-apoi se porniră cu toții mai departe la vale pe țărmul părăului, lîngă care a fost boul cel sălbatic săgetat.

Ajungînd la Gura Boului, care trecea alături cu munții Senatoriului și cu Runcul Boului și se revarsă în Moldovița, trecură de iastalaltă parte și apucară apoi pe țărmul stîng al Moldoviței în jos și merse pînă la Gura-Dragoșei, care curgea din munții despre răsărit și se vărsa în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldovița. Aice, văzînd ei că, dacă s-ar duce mai departe la vale, ar merge mai mult spre amiază, și nu. după cum le-a fost spus săhastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puțin, și apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popasul lui Dragoș, apucară pe părău, la care au fost ajuns, în sus, și în mai puțin de trei pătrări de oară ajunseră într-o cîmpie largă și frumoasă, care se-ntindea pe de-o parte și pe de alta a părăului acestuia.

În cîmpia aceea, plăcîndu-i foarte mult atît lui Dragoș-vodă cît și tovarășilor săi, hotărîră să se oprească, să stee un timp mai îndelungat și să se odihnească, căci alergăturile și zbuciumările din zilele trecute le sleiră mai toate puterile.

Și cum au hotărît, așa au și făcut. Își aleseră un loc mai larg și mai îndemnatic, și fiindcă și soarele începuse acuma a se ascunde după piscul munților, unii se apucară să doboare niște ciungi ca să facă foc, alții se puseră să jupească boul ce-l adusese cu sine, și iarăși alții începură a tăia feliuriți brădani, făgani, precum și alți copăcei și a face dintr-înșii un fel de lagăr. Și așa în scurt timp lagărul era făcut gata, focul aprins, boul jupit și carnea lui pusă pe cărbuni ca să se frigă.

Însă pînă a se frige carnea, unii dintre dînșii, mai sprinteni și deprinși cu păscuitul, bucățeliră un ciung uscat ca sfarocul, făcură, cît ai scăpăra dintr-un amnar, mai muie fachii dintr-însul, aprinseră fachiile, se duseră la părăul cel limpede din apropiere și începură a păscui. Și n-a trecut mult timp la mijloc și se-ntoarseră c-o mulțime de pești, precum: păstrăvi, lostoțe, lipeni, mrene, eleni și ochene, de care era bucșit părăul, căci se vedea că pînă atuncea nime nu îmblase pe acolo ca să prindă pește. Ajungînd la lagăr și cinătuind peștii îi puse și pre aceștia pe jăratic ca să se frigă.

După ce s-au fript peștii și carnea deajuns, scoaseră pîinea și ploscele cu vin, ce le-au fost luat cu dînșii cînd s-au pornit de-acasă și începură a mînca, a bea și a se veseli. Iară după ce au mîncat, au băut și s-au veselit deajuns, fiind acuma hăt tîrziu și ei osteniți și somnoroși, puse Dragoș-vodă pre vr-o cîțiva inși mai zdraveni să stee de strajă, iară ceealalți se culcară și nu se sculară pînă a doua zi la prînzul cel mare.

A doua zi, după ce s-au deșteptat și după ce fiecare s-au spălat în apa cea curată și răcoritoare a părăului din apropiere și s-au închinat lui Dumnezeu, Dragoș-vodă se puse în cale cu tovarășii săi să cerceteze locurile de prin împrejurime și abea după aceea, adică după ce le va fi cercetat pre toate și le va fi văzut singur cu ochii săi, să plece mai departe, mai degrabă nu.

Și-n ziua aceea, lăsînd pre vr-o cîțiva inși de pază lîngă lagărul ce l-au fost făcut în seara zilei premergătoare, toți ceialalți, în frunte cu Dragoș, plecară pe țărmul Dragoșei în sus și se duse pînă la obîrșia acesteia, adică pînă la Poiana Mărului, de pe culmea căreia, cînd e timp senin și frumos, se poate vedea, nu numai munții din împrejurime, ci și o parte bună din șesul despre răsărit, care se-ntinde pînă la apa Sucevei. De aice, se-ntoarse îndărăpt cutreierînd mai toate văile, dealurile și munții, care se-ntind de-a dreapta și de-a stînga Dragoșei, precum : Macrișul, Bîtca Macrișului, Bobeica Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucureasa și Arșița Tanului. Și abia pe la înserate se întoarseră îndărăpt.

A doua zi apucară pe apa Moldoviței în sus și trecînd pe locul unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviței, și unde mai tîrziu Alexandru-vodă cel Bun făcu o mănăstire, merseră pînă aproape de obîrșia Moldoviței, adică pînă nu departe de Argel, și cercetară dealurile, munții și văile, care se-ntind de-a dreapta și de-a stînga acestui rîu, precum : Ionul, Ciocanu, Dămăcușa, Valcanul, Boulețul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgețelul, și mulți alții, de ale căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte.

A treia zi apucară pe apa Moldoviței la vale, merseră pînă pe locul unde se află satul de astăzi Frumosul și începură a cutreiera dealurile și munții de prin împrejurimea acestuia pînă spre Poiana Micului, precum : Arșicioara, Hîga, Comarnicul, Rotunda, Dealul Bradului și Dealul Mărului.

Iată însă că tocmai cînd ajunseră pe muntele Bobeica și voiau acuma să se întoarcă îndărăpt de unde s-au pornit, le iesă înainte iarăși un bour cu trei stele în frunte, ca și cel dintîi, care, cum dete cu ochii de dînșii, o și rupse la fugă în jos spre răsărit.

Dragoș-vodă și tovarășii săi, cum îl zăresc, deauna se și iau după dînsul, îl urmăresc cînd în dreapta, cînd în stînga, cînd spre răsărit, cînd spre miazăzi, pînă ce ajung pe țărmul cel drept al părăului Homorul, ceva mai la vale de mănăstirea Homorului de azi. Aice, nemaiputînd bourul fugi de ostenit și asudat ce era, îl strîmtoresc din mai multe părți și-i curmă viața.

— Locul acesta se va chiema de-acuma înainte Bouri, spre aducere aminte de bourii care i-am urmărit pînă aicea ! strigă Dragoș plin de bucurie, după ce s-a apropiat de dînsul și s-a încredințat că întru adevăr e bour și nu bou sălbatec ca cel ce îl săgetase cu vr-o cîteva zile mai nainte.

Și de-atunci și pînă nu demult Bouri s-a și numit atît locul acesta, cît și un părăuaș care se revarsă în Homor și la gura căruia a fost bourul săgetat. De-un timp încoace unii neștiutori și nepăsători de numiri străbune și mai cu samă venetici străini, adică Haișpinii, (Deutsch-Böhme = german din Boemia), care locuiesc în acest loc, au început a-l numi Bori.

Și-acuma, după ce-au săgetat bourul și botezară cu numele lui locul unde i-au curmat firul vieții, îl luară vr-o cîțiva feciori zdraveni pe niște pari și se întoarseră apoi îndărăpt de unde s-au pornit în dimineața zilei aceleia. Și cum ajunseră la starea locului începură iarăși, ca și-n ziua întîia, a mînca, a bea și a se veseli pînă cătră miezul nopții.

Și așa petrecură ei mai multe zile de-a rîndul, parte pe cîmpia cea întinsă și frumoasă, parte cutreierând și cercetînd munții și văile de prin împrejurime și vînînd sălbătăciunile ce le ieșeau în cale.

În același timp însă, cît a petrecut Dragoș-vodă cu soții săi pe cîmpia cea întinsă și frumoasă unde și-au rădicat lagărul, au făcut ei și o fîntînă sub poalele dealului, pe care avea Dragoș-vodă mare plăcere de-a se sui mai ales demineața pe la răsăritul soarelui și-a privi de-acolo în toate părțile. De-atunci s-a numit fîntîna aceea Fîntîna lui Dragoș și tot așa se numește ea și-n ziua de astăzi, măcar că acuma nime nu poate bea apă dintr-însa, pentru că în anii din urmă s-a risipit și s-a astupat mai cu totul. Iară dealul, sau mai bine zis coasta, sub poalele căruia s-a făcut fîntîna aceea, s-a numit dintru început Dealul lui Dragoș, mai pe urmă au început oamenii a-l numi Dealul sau Coasta Dragoșei.

Tot după numele lui Dragoș, s-a numit de atunci încoace și cîmpia, unde și-a așezat acesta lagărul său, Cîmpul sau Cîmpia lui Dragoș, iară părăul de-a lungul căruia se-ntinde această cîmpie s-a numit Dragoșa, și tot așa se numește el și astăzi, Cîmpul sau Cîmpia Dragoșei.

Și după ce a petrecut Dragoș-vodă cu oamenii săi mai multe zile și nopți în lagărul de pe cîmpul, despre care ni-a fost pînă acum vorba, s-au rădicat cu toții și au plecat mai departe pe Dragoșa în sus și merseră pînă la Poiana Mărului. De-aice, cîrnind către , miezul nopții, se duseră mai departe pînă ce se apropiară de munții de pe malul drept al Suceviței. Aice, dînd iarăși de-un părău, care se revarsă în Sucevița și fiind foarte obosiți de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui părău, se odihniră puțin, și după aceea porniră iarăși mai departe la vale pe părăul acesta, care, de cînd a poposit Dragoș și cu oamenii săi lîngă dînsul, s-a numit și se numește încă și astăzi Dragoșinul, iară muntele, pe lîngă care curge acest părău, Piciorul și Dealul Dragoșinului.

Ajungînd la Gura Dragoșinului apucară pe malul Suceviței în jos și nu stete mai mult locului pînă nu ajunseră în marginea despre răsărit al munților, adică pe locul unde se află în timpul de față satul Marginea. Aice steteră iarăși locului și poposiră.

După ce s-au odihnit și aici deajuns se porniră iarăși mai departe tot spre răsărit pînă ce ajunse în partea despre apus a satului de astăzi Volovăț, și anume pe dealul care se numește Arșița. Ajunși aice se puseră iarăși în cale să stee mai multe zile, ca și-n Cîmpul lui Dragoș de lîngă Dragoșa și să cerceteze cu de-a măruntul locurile de prin prejurime.

Și cum se hotărîră, făcură și aice un lagăr.

Sfîrșind lagărul de făcut, așeză Dragoș-vodă străji jur împrejurul lui, iară el și cu ceilalți tovarăși ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oștilor și alți boieri și fii de boieri, care veniră cu dînsul, după ce cinară și se veseliră plini de bucurie, că au ieșit cu ajutorul lui Dumnezeu la țară, se puseră ca să se odihnească.

A doua zi demineață, cum se sculară, trimise Dragoș-vodă pre trei inși dintre cei mai aleși, mai iscusiți și mai viteji căpitani în părțile de prin apropiere ca să iscodească țara în care au intrat, și anume, pre unul spre miazăzi, pre al doilea spre miazănoapte, iară pre al treilea și pre cel din urmă spre răsărit.

Cei doi căpitani dintîi, după ce merseră în părțile în care li s-au spus și după ce cutreierară timp de mai multe oare, adică pe cît le-a fost cu putință, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi cu vestea, că locurile cercetate de dînșii sînt foarte frumoase și mănoase dar nicăiri nu deteră peste vre o urmă de om.

Cel din urmă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe și dete de-o prelucă răsfățată și împrejmuită de tot feliul de pomi. Iară în mijlocul prelucei acesteia erau niște pietre frumoase cu tot feliul de scrisori și împestrituri pe dînsele, și-ntre pietrele acelea se afla o colibă.

Căpitanul nostru, cum zări coliba, se și apropie de dînsa și întră în nuntru ca să vadă de este cineva într-însa, ori e părăsită și deșartă. Și cum întră în nuntru dete de-o bătrînă, care sta înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga. Uimit de ceea ce văzuse se opri deodată locului, neștiind ce să înceapă : să înăinteze mai aproape și să vorbească la dînsa, ori să aștepte pînă-și va sfîrși rugăciunea.

Dar bătrîna, cum simți că a întrat cineva la dînsa, deauna își întoarse capul ca să vadă cine-i, și cum dete cu ochii de dînsul, se și rădică în picioare și întorcîndu-se cu fața cătră el, începu a-i spune cu deamăruntul : cine și de unde este el, cu cine și cum a venit pînă acolo, și că ea îi așteaptă acuma demult ca să vie. Iară. după ce-i spuse toate acestea îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoș.

Căpitanul, mirîndu-se de cele ce le văzu și auzi, crezu la început că se află în fața unei vedenii, și de aceea nici nu mai cuteză a o întreba de unde vinea ea acolo, cine este și cum o cheamă, ci o duse îndată la Dragoș.

Dragoș-vodă, cum o văzu, se miră și el, ca și căpitanul ce-o aduse, că de unde a răsărit deodată femeea aceea. Apoi o întrebă cum o cheamă, cine este și de unde vine să locuiască în acele locuri singuratice.

— Numele meu e Uța ! răspunse bătrîna, sunt născută în munții Bradului, și-s fecioară de cînd trăiesc. Părinții mei au fost boieri de neam, dar răutățile și nestatorniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea din tinerețe și să trăiesc aice singură în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu și ne-a mîntui de liftele cele spurcate și rele. Pe tine Doamne, te știu cine ești, știu de ce ți-ai părăsit țara și moșia strămoșească, și de aceea vin acum să-ți spun, că te așteaptă mare mărire. În scurtă vreme ai să ajungi domn și stăpînitor peste întreaga țară, în care ai intrat și neamul tău are să fie mare și vestit și numele lui nu se va șterge niciodată cît timp va mai fi urmă de creștin în țara noastră. Deci locul, pe care ți-ai pus piciorul, cînd ai ieșit din țara părintească, să nu-l mai părăsești, ci să-l cuprinzi și să-l stăpînești, că nime n-are să ți se poată pune împotrivă!

Și cum rosti bătrîna cuvintele acestea, un nour negru cu fulgere și tunete o cuprinse și cît ai clipi din ochi se făcu nevăzută și de-atunci încoace nime nu i-a mai dat de urmă, nime n-a mai văzut-o, măcar că Dragoș-vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părțile.

Și era femeia aceea în vîrstă ca de-o sută de ani, la față cam slută și urîtă, la privire însă blîndă, și cine-a văzut-o, i se părea că vede o minune înaintea sa.

Și mai stînd Dragoș-vodă, cît timp va mai fi stat, după întîlnirea și vorbirea ce-a avut-o cu bătrîna Uța, pe locul unde și-a fost așezat el lagărul din urmă, cercetă toată țara, în care a intrat, în lungiș și-n curmeziș. Iară după ce s-a încredințat că e mai mult deșartă de cît împoporată, dar foarte întinsă, frumoasă și mănoasă, fiind, pe lîngă aceasta împănată cu tot feliul de păduri și codri, dumbrăvi și rediuri și adăpată de o mulțime de rîuri și păree cu apă limpede ca lacrima și pline cu tot soiul de pești, s-a hotărît ca să se puie luntre și punte, s-o cuprinză toată, și-apoi să se facă el domnitor și stăpînitor preste dînsa. Dar fiindcă el a fost venit de astădată numai ca s-o iscodească, și avea numai foarte puțini oameni cu dînsul, de-aceea, ca să aibă cu cine o cuprinde și stăpîni, cum a iscodit-o deajuns, s-a întors îndărăpt în țara sa, în Maramureș, și a prins a îndemna pre supușii săi și pre alți români ca să vie și ei cu dînsul.

Și nu mult după aceasta, iată că s-au rădicat mai mulți boieri și popor de rînd și s-au pornit cu toții și au venit ca să se așeze în iastalaltă parte de munți, în țara cea nouă, adică în Moldova, căci așa s-a numit țara aceasta după ce a cuprins-o Dragoș-vodă.

Și de astă dtă Dragoș-vodă și cei ce au venit cu dînsul nu se porniră de-acasă în chip de vînători ca-ntîia oară, ci ei luară și toată averea lor cu dînșii, și ținură cale dreaptă spre locul acela, unde a stătut Dragoș-vodă de vorbă cu Uța.

Și după ce au sosit și au descălecat pe locul acela, a pus Dragoș vodă să facă o întăritură pe dînsul, adică o cetățuie, ca la timp de rebelie, de mare cumpănă și nevoie să aibă unde a se retrage și de unde a se apăra împotriva dușmanilor.

Și-au făcut o întăritură cu cinci șanțuri din sus de satul de astăzi Volovăț, și anume sub poalele dealului Arșița. Și întăritură aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă și astăzi, s-a numit Fortăreț.

Iată însă că, nu mult după ce s-a rădicat întăritură, despre care ne-a fost vorba, mergînd vestea în toate părțile că Dragoș-vodă a descălicat în Moldova, îi veniră soli de la Sireti și de la Suceava cu daruri prețioase și-l rugă să ajute pre bieții creștini împotriva caprinilor, a tătarilor și a leșilor și a altor lifte rele, care năvăleau în țară de o bîntuiau și-o prădau și multe neajunsuri și neplăceri făceau locuitorilor, din care pricină cei mai mulți dintre dînșii, de frică și groază, luară lumea-n cap, fugind și ascunzîndu-se prin crierii munților !

Dragoș-vodă, ascultînd rugămintea solilor, nu se codi, ci adunînd pre toți voinicii săi precum și pre alți romăni la un loc, șe porni fără întârziere cu dînșii împotriva dușmanilor, și luptîndu-se cu toții ca niște lei în scurt timp curăță țara de dînșii.

Însă nu trecu multă vreme la mijloc, după biruința aceasta, și se iscă din nou război din partea tătarilor și a leșilor. Dar și Dragoș-vodă, cum prinse de veste că dușmanii voiesc să intre și să prade țara, nu stete mult pe gînduri : ce să-nceapă și ce să facă, ci văzînd că țara e în primejdie, deauna și sări la luptă și respinse […] și acest rău, alungind liftele cele rele pînă departe peste, hotare.

După această nouă învingere asupra dușmanilor s-au adunat căpitanii oștilor și boierii cei mai de frunte la un loc și țiind sfat laolaltă îl alese pe Dragoș cap și domnitor preste întreaga țară, căci Moldova pre vremea aceea nu avea domnitor, și-l rugară să nu locuiască mai mult în cetățuia ce și-a fost făcut-o după descălecarea Moldovei, ci să se așeze în Sireti și-acolo să locuiască.

Dragoș-vodă, fiind un om cu multă chibzuială, nu se puse de pricină, ci ascultând de îndemnul sfetnicilor și a mai marilor oștilor sale, și voind a îndeplini voința poporului băștinaș, care locuia pe-aceea vreme în orașele : Suceava, Sireti și Cotovăț (în timpul de față, orașul acesta nu mai există, ci-n locul lui se află un sătișor, care se numește mai mult Mihuceni de cît Gotovăț), precum și prin vr-o cîteva sate răzlețe deja lungul și de-a latul țării, despre a căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte, a părăsit cetățuia sa și s-a pornit cu căpitanii oștilor și cu sfetnicii săi ,șpre Sireti, unide se hotărî să petreacă pînă la sfîrșitul vieții sale.

Șiretenii, cum au auzit că Dragoș-vodă vine spre dînșii și voiește să se așeze pentru totdeauna în tîrgul lor, s-au bucurat și au ieșit cu mic cu mare ca să-l întâmpine și să-l ducă cu pompă mare la oraș.

Locul unde au ieșit șiretenii întru întâmpinarea lui Dragoș, precum și a sfetnicilor și căpitanilor săi, și pe care se află astăzi un sătișor mic, s-a numit de-atunci încoace Drăgușenii. Unii însă, mai ales străinii, pe lîngă Drăgușeni, îl mai numesc încă și Dră- gușana sau Drăgușanca.

După ce s-a așezat Dragoș-vodă în Sireti și după ce-a luat acuma cîrma întregii țări asupra sa, aducîndu-și aminte de proorocia babei Uța, făcu pe locul unde a trăit și s-a aflat aceasta, o biserică de lemn de stejar și alăturea cu biserica aceea a făcut el mai pe urmă și curți domnești și trimise apoi pre mai mulți inși dintre aceia ce venise cu dînsul din Maramureș ca să meargă și să se așeze la acel loc, să-și facă casă și să prindă a lucra pămîntul de prin împrejurime, iar la vreme de nevoie să sară cu toții și să stee ca un zid întru apărarea țării.

Cei trimiși nu se deteră într-o latură, ci se duseră cu toții și-și făcură fiecare cîte-o casă mare și frumoasă din jos de biserică pe locul, care se numește astăzi Săliște.

Și fiindcă atît biserica lui Dragoș-vodă cît și casele de pe lîngă dînsa s-au clădit pe țărmul unei vălcele sau părăuaș, pe țărmul căruia a foșt coliba Uței, de-aceea atît satul, care mai pre urmă a crescut hăt mare, încît avea șapte biserici, cu o mulțime de curți, cît și părăuașul, care izvorăște de sub dealul Pleșa și se revarsă în jos de sat în Sucevița, s-au numit dintru început Valea Uței, întru aducere aminte de baba Uța, iară mai pe urmă Olovăț.

Murind Dragoș-vodă, care a fost cel dintâi domnitor preste românii din Moldova, și care, în scurtul timp cît a domnit, mare și bine a făcut el țării și supușilor săi, fu dus și înmormîntat în biserica din Valea Uței, făcută de dînsul.

La vr-o cîteva sute de ani după moartea și înmormîntarea lui Dragoș-vodă, suindu-se pe tronul Moldovei Ștefan-vodă, care a fost unul dintre cei mai înțelepți, mai voinici și mai vestiți domnitori români, și din care pricină s-a numit el apoi Ștefan cel Mare, rădică biserica cea de stejar a lui Dragoș-vodă din Valea Uței, și-o mută pe locul, unde se află astăzi sătișorul Putna și mănăstirea Putnei, și unde se poate vedea și astăzi, iară în locul ei făcu altă biserică de piatră cu mult mai mare și mai frumoasă, care asemenea se poate vedea și acuma.

După moartea lui Ștefan cel Mare și înmormîntarea sa la mănăstirea Putnei, viind în decursul timpului alți domni la cîrma țării și fiind Moldova, mai ales în partea de sus, adică unde locuim noi astăzi, foarte adeseori călcată, prădată și pustiită de neastîmpărații și neîmpăcații săi dușmani, care ca niște fiare sălbatice năvăleau asupra ei, precum mulți alți locuitori, așa și cei din Valea Uței, de frica și groaza dușmanilor, părăsiră satul și fugiră cu toții spre munte, nădăjduind că mai pre urmă se vor întoarce iarăși îndărăpt. Dar țiind răsmerițele și rebeliile un timp mai îndelungat, și ne mai _putîndu-se nime dintre cei fugiți întoarce îndărăpt la vetrele lor, au început cu timpul pe locul unde erau mai nainte casele lor, biserica cea nouă a lui Ștefan cel Mare și cetățuia lui Dragoș-vodă, a crește dudaie și tot feliul de copaci astfeli, că la vr-o cîteva zecimi de ani după aceea, atît vatra satului cît și locurile de prin împrejurime se prefăcură într-o pădure mare și deasă ca toate pădurile. Ba, ce este și mai mult, nici chiar cetățuia și biserica nu se mai puteau vedea de-nălțimea și desimea tufarilor și-a copacilor, care crescură nu numai pe lîngă dînsele, ci pînă și pe zidurile lor. Iar în loc de oameni întîlneai numai fiare și alte sălbătăciuni care cutreierau pădurea de-a lungul și de-a latul, fără cea mai mică grijă că le va face cineva vre un rău.

Iată însă că într-o zi, cine mai știe cîți ani vor fi de atunci, ieșind un cioban cu oile la păscut ajunse cu dînsele pînă la locul dintre Cainoveț și Surupana, două văi, care se află în partiea dinspre amiaz, a satului de astăzi. Acolo își păscu el oile sale pînă ce se începu a se îngîna ziua cu noaptea. Cînd a prins acuma a se întuneca hăt binișor și voi a se întoarce cu oile acasă, dă că vr-o cîteva oi, care cu puțin mai nainte de-aceea se despărțise de celelalte și întrase în desișul pădurii, îi lipsesc din turmă. Și cum diete el că-i lipsesc oile, prinse a le căuta încolo și-n coace. Dar degeaba, căci fiind acuma prea tîrziu, și pădurea, în care au fost întrat ele, prea deasă și întunecoasă, nu le putu nicidecum afla, și de-aceea le lăsă în știrea domnului și se-ntoarse fără de dînsele acasă. A doua zi înșă, cum se zări de ziuă, se porni dimpreună cu alți ciobani ca iarăși să le caute.

Ajungînd și intrînd ciobanii în pădure, în care se pierdură oile, îmblară mai lung timp încolo și încoace, dar degeaba că nici unul nu le putu afla. Și neaflîndu-le nu le rămase altă decît să se întoarcă înapoi fără de nici o ispravă. Dar iată că la întoarcere dau de-o stîncă foarte mare. Ei văzînd stînca aceea, dau să se apropie de dînsa, dar, nu pot, căci era înconjurată din toate părțile de o mulțime de tufari și copaci împleticiți cu iederă, ca și cînd ar fi fost întărită cu niște ziduri. Văzînd ei că cu una cu două nu e chip a se apropia de dînsa, începură bărbătește a da într-o parte și-n alta tufarii și iedera, ce le sta în cale și a se apropia în chipul acesta de dînsa. Iară după ce au ajuns cu mare chiu și vai în apropierea stîncii deteră cu ochii de o peșteră. Și cum deteră ei cu ochii de peștera aceea îndată se și băgară în nuntru, cugetînd că vor afla într-însa oile pierdute. Și-ntr-adevăr că le și aflară. Dar pe cît de mare le-a fost bucuria la început, cînd zăriră oile culcate într-un ungher și rumegînd, pe-atît de mare le-a fost »mai după aceea mirarea, cînd căutară mai bine în dreapta și stînga și văzură că ei nu se află într-o peșteră de rînd, cum se găsesc foarte adeseori pe unele locuri și mai ales prin munți, ci într-o încăpere largă și frumoasă, înconjurată de toate părțile cu ziduri și de-asupra cu boltișuri. Și plini de uimire, cum erau, îndată cunoscură și se încredințară, de pe icoanele cele mucegăite, care atîrnau pe păreți, precum și de crucile, sfeșnicele și prapurele, care stau răzimate sau aruncate pe jos, că ei nu se află într-o peșteră, ci într-o biserică părăsită. Își luară deci oile și întorcîndu-se cu dînsele spre casă, pre cine-l întîlneau în drum îl opreau în loc și-i istoriseau că iac-acolo și-acolo au dat peste-o biserică părăsită.

Oamenii și mai ales sătenii, de unde erau ciobanii cu oile pierdute, cum auziră aceea ce le-au istorisit aceștia, se și porniră cu cîrdul spre pădurea cu pricina și cum ajunseră la starea locului începură care dincotro a tăia copacii și tufarii de pe lîngă biserică și a o scoate la iveală din întunericul pădurii, unde a stat ascunsă cine știe cît timp de ochii oamenilor. Iară după ce o scoaseră la lumină chiemară pietrari și stoleri și-i puseră s-o tencuiască și ș-o văruiască atît pe dinafară cît și pe dinăuntru și s-o acopere.

Pietrarii chiemați, începînd a o tencui, deteră de-o ușă tainică, care ducea într-o pivniță. În pivnița aceea deteră ei de un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pre crucea de aur, care asemenea s-a aflat în săcriul acela, sta. scris Dragoș-vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoș- vodă, cel dintîi domnitor român al Moldovei, care după moarte a fost înmormîntat în biserica cea de lemn făcută de dînsul.

Nu mult după aceasta veniră și alți oameni din satele de prin apropiere și începură a-și face case pe lîngă biserica descoperită de ciobani. Și cu cît mai mulți copaci cădeau la pămînt cu atîtea mai multe case se rădicau și satul se măria pe zi ce mergea. Dar de astă dată nu s-a făcut pe locul acela, unde a fost el mai nainte, ci din sus de biserică mai spre apus și nici nu s-a mai numit el ca la început, Valea Uței sau Olovăț, ci Volovăț și tot așa se numește el și astăzi.

Și cu cît se înmulțeau sătenii, cu atît și pădurea despre răsărit și despre apus se rărea și scădea mai tare, pînă ce, în sfîrșit ajunseră ei cu răritul dincolo de dealul Arșița, la poalele căruia a fost cetățuia lui Dragoș-vodă.

Și fiindcă în timpul de față locul, unde a fost cetățuia și împrejurimea acesteia e imaș sau toloacă, pe care pasc vitele și porcii volovicenilor, și deoarece din toată cetățuia de odinioară nu se cunosc acuma decît numai niște rămășițe din ziduri și șanțurile care au înconjurat-o, de aceea locul acesta nu se mai pomenește Fortăreț, ca la început, ci Porcăreț.

Timpul și împrejurările toate le schimbă și le preface. Unele se uită cu desăvîrșire, iară altele se schimosesc. Așa se vede că s-a întîmplat și cu numirea fortăreței lui Dragoș-vodă.