Două epigrame

Două epigrame
de Cincinat Pavelescu


Se zvonise prin Brăila că va sosi în curând noul judecător de pace. Șeful meu, Victor A., fusese mutat la București. Pierdeam în el și un spirit de o înaltă distincțiune, și un camarad de elită. Așa că, în așteptarea noului judecător, nerăbdarea mea se amesteca cu o nuanță de melancolie.

În camera de consiliu mare, rece și goală, rezolvam hârtiile curente. Lemnele umede nu voiau să ardă. Era o toamnă ploioasă și tristă. Avocații intrau și ieșeau, care cu afaceri, care cu amabilități profesionale, toți interesându-se de sosirea noului-numit. Pe când mă pregăteam să intru eu în ședință, aprodul, un băiat slăbuț și palid, dar cu o voce de bas, mă anunță că un prieten voiește să-mi vorbească.

- Să intre!

Ca să-mi dau aer de magistrat ocupat, și pe care vizitele matinale nu-l prea încântă, țineam ochii pe hârtie. Un glas mai puțin simpatic, dar necunoscut, izbucnește:

- Hei, ce faci, Cincinat?

Ridic ochii spre noul-venit. Nu-l cunoșteam. Îi răspund totuși văzându-l așa familiar, fiindcă se și așezase la celălalt birou și începuse să răsfoiască niște dosare:

- Mulțumesc, amice, dar d-ta?
- Uite, sosii și eu acum și venii să te văd. Îmi ziceam,

desigur, e cineva pe care l-am cunoscut de mult. Poate vreun camarad al fraților mei, mă mira însă mult interesul neînțeles pe care-l punea în cercetarea dosarelor.

- Ei, cum o duci p-aci?
- Admirabil! Brăila e un oraș încântător, dar nu te supăra

dacă sunt silit să întrerup interesanta noastră conversațiune, fiindcă avocații mă așteaptă în ședință.

- Dle dragă, nu face nimic, eu te aștept.

O clipă îmi fulgeră în minte ideea că e vreun încasator mai civilizat de la vreo revistă judiciară cu care am specialitatea să nu prea fiu în regulă cu abonamentul. Îmbrăcându-mi roba, intrai în ședință. Procese puține, discuție deloc. Peste trei sferturi de oră eram la biroul din camera de consiliu. Însă amicul meu necunoscut era tot acolo. Se făcuse comod. Își scosese pardesiul gălbui, cam lung și strâmt împrejurul corpului său înalt și slăbuț și, strâns într-o redingotă neagră, fără lustru, decât prin coate, cu manșetele albe, ieșite de mult afară, lucra la birou.

Indiscreția lui mă făcu să pun capăt politeții mele prelungite și întrebai categoric:

- Da ce faci d-ta cu dosarele alea?
- Nu vezi, dragă, le rezolvez!

Întâi mi se păru un maniac blând și nepericulos, dar când sună aprodul și ceru să i se aducă condica de termene, îl întrerupsei:

- Dă-mi voie, scumpul meu, să-ți spun că ești cam indiscret.

El, râzând, cu un aer de bon garçon, și ridicându-și cu mâna stângă colțul de pe frunte purta părul lipit și adus d-asupra ochiului drept în formă de cârlionț îmi zise atunci șiret:

- Drept cine mă iei, frate Cincinat? Eu sunt judecătorul

tău. Sunt Fabriciu!

- De ce nu spui, omule, așa? Era să pui aprodul să te

poftească afară.

Așa l-am cunoscut pe celebrul judecător Fabriciu. Ne-am împrietenit iute, mi-a spus din suferințele lui de vechi funcționar, de viața lui obscură, petrecută la o judecătorie de pe malul Jiului, de prietenia cu popa, de chefurile lui cu notarul, de aventurile cu învățătoarea blondă și cu moașa satului. Adusese cu dânsul însă, din atmosfera aceea rustică unde trăise șapte ani, ceva din seninătatea patriarhală a unor alte vremuri. În glasul, în cuvintele, în mișcările și în întreaga lui înfățișare purta practica unui provincialism sincer și a unei candori sufletești ce mă fermeca. Mai cu seamă felul lui de a se îmbrăca era nostim. Vestele lui n-am să le uit niciodată. Deschise până la pântec, ca cele de frac, aveau în forma lor ceva din șicul nemțesc de acum 50 ani. Dar cravatele? Largi, enorme, acopereau plastronul cămășii și țintuiau atenția prin acul de cravată macabru: un cap de mort, din care scăpărau noaptea scântei electrice.

Ca magistrat era excelent. Bun la suflet, răbdător, cu bun simț juridic, muncitor și camarad bun, desigur. Ca om avea însă un defect. Cine nu are? Îl rodea o ambiție oarbă să atragă atenția, să fie admirat, să se vorbească de el. Viața modestă de altădată îl chinuia ca o remușcare și voia s-o uite în fastul luxului și al vieții largi și aristocratice ce duceau magistrații brăileni.

Se lăsase dus de curent și nu lipsea de la club, de la teatru, de la serate, dar mai cu seamă era nelipsit de la mese și de la banchete. Acolo era câmpul lui de bătaie. Ca un tactician celebru, sta gânditor la locul lui, vorbea puțin și, luânduși curajul cu cinci, șase păhăruțe măricele, pe când nimeni nu bănuia măcar, pe când abia se serveau bucatele, Fabriciu, grav, aducându-și colțul cârlionțului de pe frunte mai spre ureche, se ridica în picioare, impunându-se atenției generale.

Tăcere! vorbește judecătorul.

Și toastul lui, cam uniform, dacă nu era prea spiritual, era enorm de sincer. Îl transcriu din memorie: Doamnelor și domnilor! fiindcă vă intru prima oară în familie, să-mi dați voie, după uzul bătrânesc, să vă zic: Să trăiți în concordie și fericire!

În societatea brăileană aceste discursuri neașteptate produceau impresiuni diferite, dar, totuși, amicul meu, Fabriciu, continua a fi invitat, fiindcă era un băiat excelent. Într-o seară, însă, a pățit-o.

O doamnă din elita orașului da o mare petrecere după cinci ani de doliu. Șeful casei, un pictor din cei mai iubiți, închisese ochii, lăsând în urma lui cinci fete frumoase. După cinci ani de plânset și de întristare adevărată, pentru fetele care se făcuseră mari, mama, înțeleaptă, a hotărât această sărbătoare. Toată magistratura, bineînțeles, a fost invitată, și prietenul Fabriciu, ca neînsurat, printre cei dintâi. Se petrecu o minune. Târziu, după multă muzică bună și joc, sună fanfara veselă a supeului. Trecurăm toți, perechi, perechi, în sufrageria largă și ospitalieră. Veselia era de nedescris. Lume tânără, elegantă și multă, masă bogată și boierească. Vinurile generoase, șampania scânteia în pahare, aprindea ochii, da drumul limbilor și idilele se înjghebau fericite, discuțiunile se aprindeau și flirtul era în splendoare. În casa aceea parcă n-ar fi fost niciodată la poartă zăbranicul negru. Așa credeam noi, musafirii. Fabriciu, însă, veghea. Și pe când un prieten distins și bun vorbitor termina o cuvântare cu miez ce se sfârșea în madrigal, deodată dintr-un colț al mesei, sombru, în fracul lui cu vesta prea deschisă și cu cravata neagră, ca să pară mai de circumstanță, se înălța silueta amenințătoare a judecătorului de pace.

Se aude un Doamnelor și domnilor timid, apoi glasul încălzit de libațiunile necontenite își înălță vibrațiunile și vocea aproape simpatică domină râsetele și glumele comesenilor.

- Tăcere, că vorbește noul judecător.

Și noul judecător vorbea:

Să nu uităm, doamnelor, că pe masa aceasta, unde șampania curge în valuri, a stat acum cinci ani cadavrul sacru al domnului Alexandry, omul de merit, pictorul neîntrecut, consilierul comunal, părintele afectuos...

Și pe când panegiristul își ștergea nădușeala ce-i picura în paharul de cristal, fetele defunctului, în rochiile lor albe, începură să plângă.

- Pauvre papa!

Fu o stupoare generală. Bărbații se priveau indignați, cucoanele iritate, domnișoarele încremeniseră, Fabriciu, însă, senin, aștepta felicitările gazdei.

Atunci din zecimi de piepturi izbucni strigătul acesta: Cincinat, Cincinat să vorbească!

Un magistrat de la Curtea de Casație, martor al scenei acesteia, mă îmboldi să spun ceva vesel. Vă închipuiți în ce situație mă găseam. De o parte reputația mea de om de spirit, de alta șeful meu direct. M-am sculat totuși și m-am pomenit spunând versurile acestea:

Judecătorul meu Fabriciu
Nu-i orator, dar mie-mi place.
Dacă, vorbind, e un supliciu,
E un deliciu dacă tace!

Lumea înveselită a început să aplaude zgomotos. Fabriciu era mort, însă nu ceda. Se întoarse nervos spre o domnișoară vecină și-i spune: Mai deștept sunt eu, că vorbesc mai mult, dumnealui tace întotdeauna. I-am răspuns la moment prin această epigramă:

Fiindcă tăceam, deși cu rost,
Fabriciu mă crezuse prost,
Tot astfel eu l-am socotit
Dar numai după ce-a vorbit!

Așa m-am certat eu prima oară cu șeful meu, judecătorul Fabriciu; altădată vă voi povesti cum ne-am împăcat, și pentru totdeauna.

Slănic