Două agonii

 

Sunt dureri și dureri,dar cine ar putea bănui că și florile suferă? Vântul poartă în fiecare zi de ici-colo petale, amestecă palori de crin cu purpură de roză, adună la răscruci deopotrivă zăpada albă a mărgăritărelelor scuturate timpuriu precum și risipa viorie a fragezilor toporași. Deabia înflorește codrul tânăr și se ivesc întâele frunze pe ramuri care nu-s în stare încă să facă umbră statornică pe pământ și jos lângă tulpine agonii se prelungesc. Brândușa, înflorită abia, cade pe câmpul de luptă, însemnând pretutindeni cea dintâi moarte a primăverii.

Buchetele și mănunchiurile trimise de iubiți iubitelor, sunt moartea a mii de victime a căror vieață a fost oprită în mers spre a împodobi un pahar banal, un potir lângă măsuța unui alcov, unde două guri vor minți, parodiind gestul etern al amorului.

Suferă și ele, de bună seamă. Cele rupte și smulte din straturi trebue să tânjască după tovarășele lor, cele rămase trebue să viseze după cele duse, cele din preajmă trebue să ia parte, desigur, prin instinctul ascuns de solidaritate, ce leagă pe toți cei ce viează pe lume, la durerea celei încercate…

Melancolii și visuri trebue să aibă și ele, zile de bucurie și de apoteoză de asemeni, momente de desnădejde, în care visează la sinucidere, fără îndoială. S’ar părea ciudat aceasta și totuși eu cred că-i adevărat, căci altfel nu mi-aș putea lămuri cele ce am să vi le spun…

Sfârșiturile de toamnă sunt triste. Florile, din ce în ce mai rare, și crisantemele singure împărățesc și constelează apropierea zăpezilor. O floare e un punct luminos și înveselește cuprinsul unei odăi în care un visător își petrece convalescența.

Simțiam dar nevoia de ceva luminos, fiind singur, îmi trebuia numai decât ceva strălucitor și fraged, pe care să-mi opresc ochii. Paloarea feții mele, pe care mi-o trimetea oglinda, cerea numai decât culoarea sângelui, a sănătății, și fără să vreau, mi-am adus aminte că în parc mai stăruiau, în moartea toamnei, două roze.

Două vieți, fragede și pline de sevă încă, înfruntau anotimpul înaintat și mă chemau imperios spre ele ca și cum ar fi putut să-mi împrumute ceva, să-mi dea câtuși de puțin din tinerețea lor. Și slab, așa cum eram, am coborît în parc și am rupt una.

Nici o mireasmă însă, nu se ridica din cuibul ci; roșie, și tot atât de puțin mirositoare cealaltă, pe când o lipseam de tovarășă, rămase cu fața întoarsă spre mine. Nici o remușcare nu m’a încercat, nici un gând nu m’a făcut să bănuesc o durere mută și ținând roza în mână, am urcat la mine și am pus’o într’un pahar de cleștar, am ridicat-o la înălțimea obrazului meu, privindu-mă în oglindă și mai spectral m’am văzut față cu aceea ce rumenia cuprinsul. Am așezat’o apoi pe măsuța de lângă căpătâiu și am încercat să citesc. Am apropiat cartea de ea, și, pe filele albe, umbra ei vânătă, ca o altă roză văzută în vis, de departe, s’a înscris pe file. Intunerecul apoi a crescut și în umbră roza s’a făcut vânătă ca și umbra ei. In târziu, oboseala mi-a închis ochii și în somnolența ce mă cuprindea, am simțit atunci un ușor miros străbătând până la mine. Mișcat, m’am ridicat pe un cot și m’am aplecat spre floare. Dar roza ca și mai înainte, puțin mai învoaltă nu mai, nu mi-a trimis nici o mireasmă și m’am culcat din nou, închipuindu-mi că m’au înșelat simțurile mele bolnave…

Umbra de afară, apoi, alunecând de pe ochi, mi s’a strecurat și în suflet și am adormit visând că afară e primăvară.

A doua zi, roza în paharul de cleștar străjuia tot așa de liniștit la căpătâiul meu, tot fără mireasmă și tot atât de nepăsătoare. Aplecat pe fereastră, am privit atunci în parc, amintindu-mi de cealaltă rămasă pe ram. Nici un vânt nu bătea și cum întâia sta de liniștită în paharul de cleștar, tot astfel sta și cealaltă, numai mai roșie, mai înfocată și arzând par’că de-o vieață mai intensă.

Și a doua seară dacă m’am culcat, aceeași mireasmă ciudată a venit să mă cerceteze. Somnul însă, n’a venit ca întâia seară. Luna plină bătea pe ferești, schimbând parcă forma lucrurilor din odae și un gând trist, o presimțire ciudată îmi strânse inima fără voe.

Și cum resimțiam aceasta, deodată, o petală se desfăcu de pe marginea paharului de cleștar și căzù pe albul pernelor mele ca o pată de sânge. Mai tare atunci mireasma pe care am simțit’o și cu o seară mai înainte, a pătruns în casă; Aplecat pe un cot ca și întâia oară, m’am întors să miros roza, dar fie mișcarea mea bruscă, fie că-i sunase ceasul suprem al agoniei, roza se desfăcù și se împrăștiă pe manele mele. Înfiorat atunci și îmboldit ca de o putere nevăzută, m’am ridicat din pat și am alergat la geam.

Afară luna lumina ca ziua. O lumină rece și înghețată învăluia parcul și roșie ca o flacără ce se înalță și pâlpâe pentru cea din urmă dată înainte de a se stinge, roza rămasă pe ram, fără ca nici un pic de vânt să fi trecut prin văzduh, ca scuturată de o mână nevăzută se desfăcu și ea, împrăștiindu-și petalele de sânge în aerul luminat de lună.