Dosoftei Mitropolitul

Dosoftei Mitropolitul de Ion Pillat

Afară luna plină brumează pe ferești....
Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă
Să-mi scotocească până și în bibliotecă?
Cercetătoare lună, cu mâna ta de var
Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar.
Domneasca întărire, pecetea nu-ți pun stăvili:
Pe zapișe aluneci, pe condici și pe pravili,
Te vâri prin Letopiseți, pătrunzi în Uricari. -
În legături de piele și lemn mâncat de cari,
Stă vorba ce deschise a cerului hotar:
Te reazemi de-o Cazanie sau de-un Penticostar.
De tine dăruite cu argintate muchii,
Străfulgeră din umbră un univers de buchii.
O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă:
Întorci o foaie numai — și-un veac uitat se darmă;
Abia dezmierzi o filă — și un suflet îl răscoli,
Ce odihnea în tihnă prin galbenele coli,
Păstrat ca micșuneaua din dragoste culeasă.
Din fiecare carte un mort are să iasă
Cu gândul lui de-atuncea și haina lui de ieri.

Dar lunii cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;
Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini...
Cine oare
— O simt — și-ascunde, vie, privirea arzătoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher?
Din razele de lună au scăpărat scântei:
Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.
Păinjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace...
Și pacea și vecia și luna sunt cu el.

— Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel;
Adânc din cărți știut-ai", — dar azi ți-e moartă slova,
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.
Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul:
Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului.
Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară...
Pământ sfințit cu moaște în fiecare cută
Și — pomenind mândria și jertfa lor trecută —
Cu cruci pe la răspântii, în lanț ca șirul salbii....
Bătrâna țară, unde,-n al râurilor albii,
Ca pietre aruncate prin vad din loc în loc,
Găsea truditul suflet metoc lângă metoc,
Și unde mănăstirea — precum o cloșcă bună
Sub aripa ei caldă toți puii își adună
Când vede că se apropie hrăpărețul erete
Îți găzduia credința cu neclintit perete....

În Probota, — cetatea simbolică și vie,
«Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție» —
Și ca o lumânare de ceară de albine
Îți mistuiai ființa să luminezi mai bine.
Curat ca și dimia bătută-n râu la piuă,
Senin la gând ca raza când stă să fie ziuă
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Ori unde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu....

Și văd iar primăvara, citite Dositeu,
Și cerul dimineții lucind: cristal de apă,
Cu norii: turturele ce-n soare se adapă....
Și simt iar clipa clară a visului tău, când,
Ca un izvor de munte din stâncă izvorând, —
Din ritmul unei inimi și-argintul dintr-o zi,
Întâiul vers, psalmistul, pe buze îți trezi...
Cu limpezimi sfioase de început de lume,
Suna în tine viersul și încă n-avea nume;
Creștea tăcut cuvântul cu rost și cu răgaz —
De ce ai rupt, Părinte, al rimelor zăgaz?
Nu-i nici o poezie să fie ca tăcerea...

Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea:
„Eu am adus în țara ta rumâneasca limbă
De bun neam și ferită de la o cale strâmbă".

Și cum pieri cuvântu-i așa pieri și el —
Doar luna prin hrisoave umbla încetinel.