Dorul de mare

Jump to navigation Jump to search
Dorul de mare
de Vasile Alecsandri
Revista română, 1861


Pe senin călătorește
Un nor tainic plutitor.
Al meu suflet ce jălesce
După el se-nalță-n zbor!

Norul trece și dispare
În afundul cerului.
Ah! de merge el spre mare,
Duce-m-ași pe-aripa lui!

Duce-m-aș la cele maluri
Ce oglindă fruntea lor
In poeticele valuri
A frumosului Bosfor.

Și de-acolo-n depărtare,
Pe un vânt primăvărel,
Să ating cu-o sărutare
Mările din Archipel.

Duce-m-aș încă-nainte
Pe cel plai încântător,
Unde soarele-i ferbinte
Ca ferbintele amor.

La Veneția mult iubită,
Rai ferice, neuitat,
Unde gondola cernită
Te adoarme legănat.

La Palerma-ncoronată
Sub cer dulce, fără nori,
Cu ghirlanda parfumată
De-a naramzei albe flori.

La Neapoli ce scaldă,
Răspândind învăpăieri,
Sânul ei în marea caldă
Ș-a ei suflet în plăceri.

Duce-m-aș fără-ncetare
Ca vulturul să pătrund
Peste-a ochilor hotare
Orizonul fară fund.

Să văd stingerea de soare
In adâncul ocean,
Ș-a lui coamă arzătore
Răsărind ca un vulcan.

Să văd stelele voioase
Înflorind cerul senin,
Și cu raze argintoase
Desmierdând a mărei sân.

Să văd luna răsărită
In a nopții aer cald
Ca o floare aurită
Intr-o cupă de smarald.

Și s-aud blândele șoapte
Ce zbor tainic in eter,
Izvorîte-n miez de noapte
De pe valuri și din cer.