Dor și Malica

 

Au fost odată doi boieri meșdieși și unul a avut un prunc, celălalt o fată. Pe prunc îl chema Dor, pe fată Malica – și văzîndu-se pruncii și astăzi și mîine s-au luat încă de mici în dragoste și așa s-au plăcut, de nu a putut fi în lume dragoste ca a lor.

Tatăl fetei a simțit că feciorul boierului vecin vrea să ia pe fata lui de nevastă și el n-a vrut odată cu capul s-o dea după el, bag seamă, pentru că a fost mai gazdă decît cela.

El cît ce a simțit a și dat fata între călugărițe și dacă a dat-o între călugărițe, la doi, la trei ani vin zmeii și-o fură în țara lor și acolo o dau între călugărițe.

Feciorul auzind că furară zmeii pe fată, și-a gătat un cal, și-a ales o slugă și a zis:

— Tată, eu atît m-oi tot duce pînă o voi afla, că eu fără ea nu pot trăi.

Tatăl său la început a încercat să-i alunge din cap gîndul acesta, dar văzînd că nu izbutește, i-a pus două viei de galbeni de drumuri și i-a poftit bună întoarcere.

Dor s-a luat apoi cu sluga și s-a dus pînă la un loc. Cînd a ajuns la un loc, a zis cătră slugă:

— Stăi. Sluga își oprește calul și ascultă la stăpînul său ce i-a spune. Atunci feciorul își scoate paloșul din teacă și a umblat să-l bage în sine.

— Ho, stăpîne! zise sluga, cum ți-i face moarte, tînăr ca bujorul și chiar înaintea mea?

— Lasă-mă, zice el, să mă junghiu, că nu pot merge mai departe de dorul ei.

— Cum să te las? răspunse sluga, mai bine-mi pune cruce aci pe locul acesta.

S-au luat înainte și s-au dus pînă au ajuns în orașul cu potop. În orașul cu potop, pe lîngă alte lucruri minunate, cel mai minunat era că, atunci cînd asfințea soarele, se lăsa un jolj negru ca de jelanie peste tot orașul și care străin ieșea de la această vreme din casă afară, pica în potop și nu se oprea pînă în țara zmeiască.

Dacă au ajuns ei în orașul cu potop s-au băgat în capătul orașului într-o casă și acolo au aflat o babă.

— Bună seara, babă.

— Seara bună, oameni buni, ședeți.

— Am ședea noi, dar ai ce să ne dai de cină?

— N-am, zice baba, că de unde mi-s muiere săracă, mă ajung cu o mîncare la zi.

— Pasă dară, na bani, zice Dor, și ne adă două kile de carne să cinăm.

— Mergere-aș, dragii mei, dar căutați și nu ieșiți din casă afară, că aici e orașul cu potop și cum îți ieși, îți pica în apă și nu vă veți opri pînă în țara zmeiască.

Înțelegînd Dor că pe aici poate trece în țara zmeiască, cînd a ieșit baba s-a luat afară și mînă zbîc în apă.

Peste cîteva clipite, nici el nu știe cum, s-a aflat în țara zmeiască într-o chilie și acolo a văzut o masă și pe masă o lumină aprinsă, o carte deschisă.

Se pune la masă și prinde a citi.

Cînd citea mai bine, vine un urs și-i face semn cu laba să meargă după el.

Sluga o rumpe pe ușă afară, iară el trece cu ursul într-o altă chilie și și acolo află o lumină aprinsă, o masă și o carte deschisă. Se pune la masă și citește.

Cînd citea mai bine vin la el doisprezece zmei.

— După ce-ai venit aici? întreabă zmeii.

El dă din umeri, că nu știa, ce să spună în pripă. Zmeii prind a-i face lege: unul, să-l spînzure; altul să-l mănînce de viu; altul să-l taie în bucățele și așa mai departe. Atunci se află unul și zice:

— Nu trebuie a face nimica cu el, numa trebuie jurat, că nu spune nimănui cum a ajuns și ce a văzut pe-aice. Dor se jură, că nu va spune nimănui nimic din cîte a văzut și căpătă slobozenia, să meargă unde-a vrea.

Atunci el apucă orașul în lung și-n lat pînă și-a aflat sluga, și după ce l-a aflat se bagă în capătul orașului într-o căsuță mai săracă.

În casă locuia o muiere văduvă.

— Bună ziua, nevastă.

— Sănătoși, drumarii mei. Ce căutați, ce cîștigați?

— Căutăm și cîștigăm o fată, ce o cheamă Malica, că aceea-i sufletul meu, zice Dor.

— He, he! În tare locu-i aceea, răspunde nevasta, între călugărițe; dar doară vom putea face ceva că eu îi spăl și-i curățesc și am intrare cînd vreau.

— A mea a fi ea, cugetă Dor, și începe a ispiti pe femeie.

— Și oare cum aș putea s-o văd? întreabă, că pocnește inima în mine pînă n-o voi vedea.

— Știi ce, cum a fi bine? răspunde nevasta, vom umbla, să-ți căutăm oarece haine de preot și ti-i băga, cum ai vrea s-o spovedești, că într-altmintea nu poți intra.

— Fă cum îi ști mai bine, numa fă iute, zice Dor.

Se duc amîndoi să-și cumpere haine călugărești și cum se duc se întîlnesc cu un moș.

— Bună ziua, moșule.

— Sănătos, feciorul meu; da vrei s-o duci pe Malica?

— Vrere-aș, că mă topesc de dorul ei.

— Nu-i putea, zice moșul, că nu ești gata; dar hai să-ți dau caii mei, că-s cu aripi și-i scăpa, dacă-i mîna bine.

Se duce cu caii la nevastă acasă; se gată în haine călugărești în chip de popă și se ia cu nevasta la mănăstire.

Cum s-au văzut unul pe altul, odată și-au căzut în brațe și s-au sărutat și s-au plîns unul la altul.

— Alelei! soră dragă, zice Dor, multă țară am străbătut și mult amar de dor ți-am dus. Dar să fi umblat de-o sută de ori p-atîta și încă mi-ar părea puțin pentru bucuria că te văd.

— Lasă-ți dragostile, zice nevasta, că nu-i vreme să vă drăgostiți, ci-i vreme să vă gătiți, c-or simți zmeii și vai de mine și de voi.

Atunci încalecă amîndoi pe cai și... arde-o.

Cum au simțit zmeii că duce Dor pe Malica s-au și luat în urma lui cu cai năzdrăvani, cu paloșe de foc și cînd au ajuns la hotarul țării lor, numa, numa cu atîta a întrecut, că nu i-au ajuns cu mîna.

Scăpînd el de acolo a zăpsit în oarece oraș unde a murit împăratul și alegîndu-l pe el de împărat, a șezut acolo așa cît ar fi un an.

Cînd a fost la anul zice nevestei:

— Draga mea, nevasta mea, rău dor mă ajunge după tata; dar eu mă duc să-l văd și cu o cale să direg cele de lipsă pentru cununia noastră.

S-a luat și s-a dus.

Malica a rămas acasă și a văzut de grijile țării. Dar sluga de icea s-a bătut, să fie una cu el; să-și tăgăduiască bărbatul și să-l primească pe el de împărat în locul lui.

— Auzi ce, zice ea atunci, de ti-i tot sfarma, ce gîndești tu, aceea n-a fi. Eu mi-oi purta omenia, că-s muiere cu bărbat și altul nu-mi trebuie în veci.

Ba că asta, ba că aceea.

— Adică dacă nu te ștergi de-aici cu binișorul, ți-oi pune pene la picior.

— Lasă numa, socotește sluga, că a veni vreme, de-i simți puterea mea. Și îndată se pune la masă și scrie stăpînului său carte, cum că: „Iaca, stăpînul meu, ce muiere ai și cît de tare te dorește. Că merge seara și n-o mai vezi pînă dimineața; că bate balurile și se dă cu alții, – pe tine nu dă nimica. Dacă eu îi spun că stăpîna mea, asta nu face, ceea nu face, zice că mă scoate din slujbă și mă bagă în temniță”.

Ce-a petrecut inima lui Dor la citirea cărții acesteia, nime n-ar putea spune. Destul că scrie slugii înapoi și zice:

„Dacă-i rîndul așa și așa, sluga mea, alege doi pușcași din oraș și o du între hotare și-i dă plumb, că femeia care-și calcă credința, de alta nu-i vrednică”.

Sluga cum a căpătat cartea, a și ales doi pușcași și a dat-o pe mîna lor s-o puste, poruncindu-le să-i aducă semn că au omorît-o, vîrful de la limbă. Pușcașii se duc cu ea între hotare și după ei pe ascuns s-a luat un țînc.

— Dragii mei, oameni de omenie, zice ea, mă omorîți nevinovată. Dar nu mă omorîți, ci lăsați să-mi căznesc zilele cîte le am rînduite, că eu vouă vă făgăduiesc și vă jur, că veac de veci om pămîntean nici n-a auzi nici n-a ști de mine.

— Noi avem poruncă și trebuie să arătăm semn, că o-am plinit, răspund pușcașii.

— Dacă aveți poruncă și trebuie să arătați semn, pușcați cățelu cela și tăiați din limbă; dar nu vă faceți părtași de sîngele meu, că-i sînge nevinovat.

— Ba că zău, fărtate, zice un pușcaș, ce să luăm noi moartea pe sufletele noastre, cînd nu-i cunoaștem vina?! eu zic atîta că nu o pușc.

— Nici eu, zice celălalt.

Pușcară apoi țîncul și i-au tăiat vîrful de la limbă, să facă seamă la slugă.

— Moartă-i? întreabă sluga.

— Moartă.

Dracul și-a ajuns ținta.

Ea se luă, sărmana, spre codru, străină, cum i-a ajutat Dumnezeu cu pădurețe și cu rădăcini, înconjurînd toate locurile unde socotea că se poate întîlni cu oameni.

Într-o seară cum rătăcea prin pădure văzuse un lup și, de frica lui, se sui într-un copac mare.

Copacul era burtos dinlăuntru, de sus pînă jos. Ea, nu știu cum s-a sucit cum nu, destul că a picat în bortă și acolo acum era perind de foame, că numa ce a mîncat putregai de pe bortă. Așa a trăit sărmana o jumătate de an.

La jumătatea anului a venit bărbatul ei acasă și luîndu-se la vînat în pădurea aceea de miazăzi a săluit chiar în apropierea copacului, în care era ea.

Era cu ei acolo și un țînc și aceluia îndată i-a mirosit, că doamna-i în bortă.

La miazăzi cînd s-a pus ei la mîncare, a aruncat și țîncului un dărab de pită și unul de carne.

Cîinele se duce cu mîncarea pînă la bortă pe lîngă pămînt fiind o hudă, o îndeasă la stăpînă-sa.

— Dat-ați la cîinele ăsta să mănînce și el? – întreabă Dor.

— Dat, dar nu știm unde se duce cu ea.

— Mai dați-i o dată, să nu rămînă flămînd.

Îi mai dau o dată.

Cîinele iară se duce cu ea la bortă.

Dor vede cîinele cu carnea în gură și luîndu-se după el, vede că cineva își întinde mîna din bortă și ia pita și carnea de la cîine.

— Cine ești aici? întreabă atunci.

— Eu.

— Cine eu?

— Eu, muierea ta.

Lui Dor i se păru că se năruie cerul pe el la auzul glasului dulce și slăbit și îndată o scoase afară și o duce acasă.

Acasă a întrebat-o cum a ajuns acolo, și muierea i-a spus pățaniile ei; că ce a vrut sluga și „dacă m-am împotrivit ce ți-a scris, ca să mă piardă”...

— Așa, sluga mea? asta ai cutezat tu să faci? Las’ că-ți dau eu ție împărăție... și în clipita aceea i-a luat capul.

După aceasta, de cea mai mare părere de bine că s-au întors lucrurile așa în spre bună, s-au hotărît să se ducă acasă la tatăl său, să se cunune. Își bagă un slugă nou și se ia la drum: el, Malica și sluga, merg zi de vară pînă-n seară.

Seara li s-a făcut noapte lîngă o pădure.

Aici și-au făcut foc și-au așternut și zice cătră slugă:

— Străjuiește, sluga mea, pînă acolo cătră miezul nopții, apoi mă scoală, c-oi străjui eu.

— Bine-a fi.

Cînd îi colo către zece ore, vin doi corbi și se lasă în vîrful lemnului, unde erau culcați ei și se întreabă unul pe altul:

— Cum te lauzi, frate, și ce-i nou în țara ta?

— Nu știu altă noutate decît aceea, zice, că feciorul ăsta merge acasă, să se cunune și cînd a ieși de la cununie, le-a sta înainte un hinteu cu doi măgari. Ei s-or sui în hinteu și cum s-or sui, măgarii nu s-or opri cu ei pînă în apa fără fund și-acolo le-a fi pieirea. Cine aude cuvintele noastre și le-a spune facă-se stan de piatră pînă în genunchi.

Dimineața se scoală, se duc mai departe și pe seară se nimeresc, că ajung la o altă pădure.

Acolo iară și-au făcut foc și zice cătră slugă:

— Culcă-te, sluga mea, că ai străjuit toată noaptea și ți-a fi somn.

— Ba nu, stăpîne, eu nu mă culc.

Către ora zece vin corbii și se lasă în vîrful lemnului, unde erau ei și se întreabă, ce noutate-i în țara lor?

— Aceea noutate-i, zice unul, că tinerețele astea se duc să se cunune și cînd vor ieși de la cununie, le-a sta înainte un hinteu cu patru cai. Ei s-or sui în hinteu și cum s-or sui, caii i-or duce în apa fără fund și acolo le-a fi pieirea. Cine aude cuvintele noastre și le-a spune, facă-se stan de piatră pînă la brîu.

Dimineața se iau și se duc și iar înserează lîngă o pădure.

— Noa, sluga mea, zice Dor, acuma ai străjuit două nopți de-a rîndu, culcă-te și tu și te hodinește.

— Ba nu, zău, eu stăpînul meu, nu m-oi culca că nu mi-i somn nici o leacă. Cînd îi la zece ore vin corbii și se întreabă ce noutăți-s prin țara lor.

— Aceea noutate-i, zice unul, că tinerețele astea se duc să se cunune și cînd vor ieși de la cununie, le-a sta înainte un car cu patru boi. Ei s-or sui în car și cum s-or sui boii i-or duce în apa fără fund și acolo le-a fi pieirea. Cine aude cuvintele noastre și le-a spune: facă-se stan de piatră tot.

S-au dus apoi acasă la tatăl său și s-au cununat.

Cînd au ieșit de la cununie zice sluga:

— Domnul meu și dragul meu, dă-mi o pușcă și gloanțe la ea și fii iertător de ce-i vedea și de ce oi face.

Cînd ies din biserică, hinteul cu măgarii era acolo.

— Mîndru hinteu, zice Dor, hai să ne suim în el.

Sluga apucă pușca în mînă și poc... poc...

— Alelei! sluga mea, zice Dor, ce știi tu să faci la o nuntă ca asta, că-ți bați joc de mine?

Merg mai înainte și văd un hinteu cu patru cai.

— Mîndru hinteu și ce iosagă, zice Dor, hai să ne suim în el. Sluga apucă pușca și din patru pușcături îi culcă la pămînt.

— Alelei! sluga mea, ce faci tu, chiar că nu-mi place.

Merg mai înainte și le iese în cale carul cu patru boi.

— Ce car și ce boi! zice Dor, hai să ne suim în el.

Sluga pune pușca la ochi și în patru boi mînă patru gloanțe.

— Alelei! sluga mea, asta chiar că mă supără. Dar să știi, că nepedepsit nu-i rămînea.

Dacă ajung acasă, Dor adună sfatul laolaltă și-i fac legea de slugă, să fie spînzurat pentru că și-a bătut joc de cununia feciorilor de boier.

Cînd era să-l tragă în sus, zice sluga:

— Stați, lume și țară, nu mă spînzurați pînă nu voi spune o vorbă, că mie acum tot una mi-e. Tot pier eu și șa și șa. Stați, să vă spun ce cai și ce boi au fost aceia și pentru ce i-am împușcat.

— Cînd am venit, urmează, domnul meu cătră casă, seara am înserat lîngă o pădure. Stăpînul s-a culcat; eu am străjuit. Către zece ore s-au lăsat doi corbi în vîrful lemnului, unde eram săluiți și s-au întrebat unul pe altul – ce-i nou în țara lor. Unul a zis, că nu știe mai mare noutate, decît aceea că tinerii ăștia merg să se cunune și cînd vor ieși din biserică le-a sta înainte un hinteu cu doi măgari.

Ei din mintea lor au vrut să se suie în hinteu și cum s-or sui, măgarii nu s-or opri cu ei pînă în apa fără fund și acolo le-a fi pieirea. Cine aude vorbele noastre și le-a spune facă-se stană de piatră, pînă-n genunchi... Iată-mă.

După ce s-a făcut ziuă, am mers mai departe și seara iar am săluit lîngă o pădure. Stăpînul a zis să mă culc că a străjui el, dar eu nu l-am lăsat, că mi-a fost milă de tinerețea lui. Către zece ore au venit corbii și s-au întrebat ce-i nou în țara lor? Și a zis unul, că-i bine numa că tinerii ăștia merg să se cunune și cînd vor ieși din biserică, s-or întîlni cu un hinteu cu patru cai. Ei s-or sui în hinteu, și cum s-or sui, caii nu s-or opri cu ei pînă în apa fără fund și acolo le-a fi pieirea. Cine aude vorbele noastre și le-a spune, facă-se stană de piatră pînă în brîu... Iată-mă. După aceea s-a făcut ziuă și ne-am dus mai departe și iară am înnoptat lîngă o pădure. Stăpînul a dormit, eu am străjuit. Cătră zece ore au venit corbii și s-au întrebat. Bine-i, zice unul, numa că tinerii ăștia merg să se cunune și cînd vor ieși din biserică, le-a sta nainte un car cu patru boi. Ei s-or sui în car și cum s-or sui, boii nu s-or opri cu ei pînă în apa fără fund și acolo le-a fi pieirea. Cine aude cuvintele noastre și le-a spune facă-se stană de piatră tot... Iată-mă.

Cum a gătat de spus, s-a făcut stană de piatră.

Dor tare s-a supărat după el și nu-și putea lua gîndul, cum a trebuit să moară pentru credința lui!

Așa a trăit un an.

La anul, muierea i-a făcut un prunc și lui în vis i s-a arătat un om bătrîn și i-a zis:

„Pasă tu și taie grumazii de la pruncul tău și unge stanul cel de piatră, că a crăpa în patru și a ieși sluga tău”.

„Doamne Dumnezeu meu – a cugetat el atunci – cum să fac eu lucrul acesta, să-mi omor fiuțul meu nevinovat”!

A doua noapte iară i s-a arătat omul cel bătrîn și i-a zis: „Taie grumazii pruncului tău și unge stanul cel de piatră, că a crăpa în patru și a ieși sluga tău”.

Dimineața următoare se scoală mai de dimineață și pe de-ascunsul nevestei, taie capul pruncului.

Trupul l-a ascuns într-o bute în cămară iară cu capul a uns stanul cel de piatră și cum l-a uns, a crăpat în patru și a ieșit sluga mai mîndru și mai frumos de șapte ori cum a fost.

— Alelei! stăpînul meu, zice sluga, de mult dorm și greu somn am avut!

Dar s-a uitat cu milă la el, în vreme ce din ochi-i picurară două lacrimi: una de bucurie pentru cel înviat și alta de supărare pentru cel mort.

Cine știe care lacrimă a izvorît mai din adînc!...

Într-aceea muierea se văieta după prunc și nu vrea să se mîngîie că nu-l are.

— Fiul meu, dragul meu!... fiul meu, dragul meu! – striga biata mamă, și-și sfîrteca hainele de durere.

Chiar atunci sosi Dor acasă și în clipita următoare numa ce aud pruncul plîngînd în cămară.

Odată îl aduc în casă și din ce le-a fost bucuria pentru slugă, le-a fost și mai mare pentru prunc și a făcut un ospăț mare, că:

Din Paști pînă-n Droșcele
Cheunau cîinii de jele...