Doncilă

Jump to navigation Jump to search
Doncilă[1]

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Sub cel păr mare din sat
Zace Donciul pe un pat;
Nouă ani și jumătate
De când zace el pe spate!
Pentru dânsul nu e vară,
Nu e dulce primăvară,
Ci numai viață amară!
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de alta vermii-l roade,
El se roagă tot mereu
Să-l sloboadă Dumnezeu.
Toată lumea l-a lăsat,
Lumea toată l-a uitat,
Numai soră-sa Ancuța,
Anicuța româncuța,
Luceafărul satului,
Salba împăratului,
Nici pe Donciu l-a lăsat,
Nici pe Donciu l-a uitat,
Nouă ani ea l-a cătat,
Nouă ani și jumătate
L-a cătat tot ca pe-un frate.
Zi și noapte l-a vegheat,
Perne albe i-a mutat
Când la cap, când la picioare,
Când la umbră, când la soare!
Într-o zi el o vedea
Că de plâns se ascundea
Și cu jale-așa-i zicea:
„Ce-i, Ancuțo, draga mea?
Ochișorii tăi frumoși
Sunt ca doi luceferi roși:
Poate că ți-a venit greu
De când tu mă cați mereu?"
„Ba, ferească Dumnezeu!
Nu-i asta, drăguțul meu.
Dar un plâns m-a apucat
Că pe fetele din sat
Grea urgie a picat!
Că știi, frate, un mârzac
A sosit de la Bugeac
Și prin țară face jac.[2]
Lângă sat el s-a oprit
Sub un cort mare pâslit,
Și-orice vrea tătarul cere
Tot în silă și-n putere.
De tot omul de pe-aici
Zece galbeni venetici,
Și de fiecare casă
Câte-un miel și-o juncă grasă,
Iar pe noaptea fiecare
Cere câte-o fată mare!
„Hei, Ancuțo, draga mea,
Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Tu să n-ai nici o păsare.
Fierbe lapte-ntr-o căldare
De-mi gătește-o scăldătoare
Și mă freacă-ntr-un noroc
Cu floare de busuioc,
Doar mi-ar potoli cel foc,
Apoi adă-mi haine dalbe,
Cusute cu firuri albe;
Adă-mi și armele mele
Ce lucesc ca niște stele.
Apoi cheamă din câmpie
Calul meu de voinicie
Care plânge când mă vede,
Și de-i zic că mor, nu crede!"
El în lapte se scălda,
Cu busuioc se freca,
Haine dalbe îmbrăca,
Calul și-l încăleca,
Și cât se vedea călare,
Striga tot în gura mare:
„Rămâi, soro, sănătoasă
Ca o viorea frumoasă
Într-un păhărel pe masă!
Și tu, Șoime, ce nechezi
Și de boala mea nu crezi,
Să te văd cum te repezi,
Când în mine mă gândesc
Să răpun cap tătăresc!"
Șoimul vesel necheza,
Zborul iute-și repezea,
Iepurește, ogărește,[3]
Păsărește, fulgerește,
Și-ntr-o clipă ajungea
La cortul lui Crâm Hogea.
„Bun sosit, ghiaur Doncilă![4]
De-mi aduci vreo copilă,
Adă-mi tu pe soră-ta,
Că nu doresc pe alta."
„Îti aduc altă mireasă,[5]
Mai frumoasă, mai aleasă,
Care, când te-a săruta,
Halal de viata ta!"
„Cine-i, bre Doncilă, cine?
Unde, unde-i s-o văd bine!"
Iat-o ici în brâu la mine!
Ian vezi cât e de frumoasă,
De subțire, de lucioasă,
Ce glăsuț zângănitor
Scoate când o prinde dor,
Dar mănâncă om de viu
Și taie cap de deliu."[6]
„Ah! amar, amar Doncilă!
N-am cerut așa copilă.
Du-te cu dânsa-napoi,
Că eu plec azi de la voi."
„Ba nu! vreau să te cunun,
C-am jurat să fiu azi nun."
Pala-n aer fulgera
Capul mârzăcesc zbura!
Apoi Donciul se-ntorcea,
Anicuței de zicea:
„Bietul om! noroc nu are;
I-am dus lui o fată mare,
Și numai dintr-un sărut,
Capul lui și l-a pierdut!"

  1. Subiectul acestei balade a fost tratat și de poeții poporali ai Serbiei, sub numele de Dojcin bolnavul. Vezi colecția cântecelor poporale ale serbilor, tradusă în limba franceză de August Dozon (Dentu libraire-éditeur Paris). În Ardeal există asemenea balada lui Doncilă, însă cu numele de Radu și călugărița (vezi colecția tipărită la Pesta de dr. Marin Marienescu)
  2. În timpurile pe când Bugeacul era în stăpânirea tătarilor, aceștia făceau ades năvăliri pe pământul Moldovei și cășunau cumplite rele locuitorilor români, arzându-le satele, prădându-le vitele și răpindu-le nevestele și fetele. Asemenea românii, din partea lor, dădeau năvală în Bugeac și-și răzbunau cu foc și cu moarte. În balada lui Doncilă, tătarul Crâm Hogea cere tot în silă și în putere, el ridică haraci de tot omul câte zece galbeni venetici etc. și pretinde pe fiecare noapte câte o fată mare. În balada lui Român Grue Grozovanu, am văzut ca el intrase în Bugeac pentru ca să ducă în țară care mocănești pline de copile mârzăcești și de roabe tătărești. Tablou viu și spăimântător de acea epocă de vrăjmășie, unde omul nu era sigur de azi până mâine, și în care el se găsea într-o luptă necurmată cu dușmanii din țările vecine.
  3. Aceste patru cuvinte formează un adevărat model de repezimea calului. Ogarul e mai iute decât iepurele, pasărea mai iute decât ogarul și fulgerul mai iute decât pasărea.
  4. Popoarele ce urmează preceptelor religiei lui Mohamed dau creștinilor denumirea de ghiauri, adică: necredincioși.
  5. Expresia poetică de mireasă întrebuințată pentru spadă se găsește și în una din cele mai frumoase poezii ale vestitului poet german Uhland. În bucata intitulată Spada, cavalerul zice: „Dar, spada mea, dar, eu sunt un om liber, și te iubesc din fundul inimii, te iubesc ca și când mi-ai fi mireasă... etc.".
  6. Deliu înseamnă în limba turcească un om voinic, însă cam nebun.