Don Pasquale. Operă comică în trei acte

Jump to navigation Jump to search
Don Pasquale - operă comică în trei acte. Muzica de Maestro Donizetti.
de Nicolae Filimon


Prima reprezentare a acestei opere devenind o monstruoasă profanare din cauza multelor greșeli ale orchestrului și ale unora dintre artiștii chemați a o interpreta, nu-i vom da loc în coloanele revistei noastre pentru că a-i face o dreaptă critică ar fi să ieșim din limitele prescrise de buna cuviință, și aceasta nu intră în deviza noastră; venim dar la cea de a doua care, deși fu susținută mai binișor, însă modul punerii în scenă și esecutarea lăsă mult de dorit și prea mult de criticat.

Este necontestabil că opera comică pretinde mai mult decît cea serie spre a fi bine interpretată. Dacă acea serie, în lipsă de talente mari artistice, se poate reprezinta și de artiști mai mediocri, numai daca vocea lor ar împlini condițiunile cerute pentru esprimarea muzicei dramatice, care consistă mai adesea din ceea ce se zice canto spianatto, cea comică din contra, cere ca artiștii, pe lîngă o voce chiară, plină de agilitate și bine întonată, să aibă jocul de scenă prea natural, gesticularea espresivă și pronunțiarea textului poeziei liberă și grațioasă, fiindcă, fără aceste condițiuni primordiale neputîndu-se esprima cu vivacitatea necesarie caprițioasele ei melodii, nu poate reuși să placă publicului.

Maestrul Donizetti cunoștea prea bine acest adevăr; de aceea ținu mult timp nereprezintată astă frumoasă operă și o dete pentru prima oară în Teatrul italian din Paris, fiindcă numai acolo găsi artiști așa precum își imaginase, distribui rolele dîndu-i lui Lablache partea lui Don Pasquale, lui Tambourini pe a doctorului Malatesta, lui Rubin pe a lui Ernesto și d-lei Pasta pe aceea a Norinii. Cu chipul acela succesul nu putu să fie decît strălucit și nici că putea fi altfel daca ea fu cîntată și jucată de aceste patru talente de reputațiune europeană. Dar pe cînd nenorocitul Donizetti culegea laurii acestui triumf, Teatrul operii cei mari din Paris îi pregătea daca nu căderea gloriei sale muzicale, dar pierderea rațiunei sale, ceea ce mai în urmă îl conduse la mormînt.

El scrisese pentru acest din urmă teatru pe Dom Sébastien, operă serie în 5 acte, dar punerea în scenă a acestui grandios uvragiu fu din fatalitate încredințată celui mai mare antagonist și inemic al său. Acesta, profitînd de astă ocaziune, făcu tot ce-i stătu prin putință și opera căzu. Căderea acestei opere fu un trăznet pentru nenorocitul maestro, căci el ținea prea mult la opera sa, iar mai cu seamă la popularitatea și stima ce dobîndise la Paris prin buna reușită a scrierilor sale anterioare. Ca să dăm o idee despre întristarea ce-i cauză nereușirea acestui uvragiu, cităm aci o scrisoare a sa adresată din Viena unora din amicii săi din Bergamo, orașul său natal:

„Scumpii mei amici, vă înștiințez că fortuna, care mă părăsise la Paris, iarăși a început să-mi zîmbească. Dom Sébastien, ultima mea compozițiune muzicală, s-a reprezintat de două ori pe scena Teatrului imperial și a fost priimită de publicul vienez cu mare entuziasm, iar eu am avut de trei ori onoarea avantscenei, de unde am priimit coroanele și mulțumirele publicului; cu toate astea, cînd mă gîndesc că publicul parizian, atît de intelegint și imparțial în aprețiarea uvragelor muzicale, să lăsă de a deveni machina unui partit infam și-mi dete lovitura lașetăței după ce m-a aplaudat aut de mult la Favorita și Lucia, mi se rupe inima.“

După această scurtă digresiune, lăsînd la o parte acest trist panegiric, revenim la subiectul revistei noastre teatrale, adică la aprețuirea reprezentării lui Don Pasquale de artiștii teatrului nostru, și începînd formularea criticei noastre de la basul comic, eroul operii, arătăm dar fără părtinire că Fruzzi este un bun comic prin familiaritatea ce are cu scena și prin gesticularea și frizurile sale pline de natural și vivacitate a reușit a ne arăta pe Don Pasquale așa precum urmează a fi un bărbat de 70 de ani afectat de pasiunele juneței. Nu putem însă trece cu vederea că, în actul al II-lea și al III-lea, fu puțin cam esagerat; dar asta o atribuim mai mult licenței cei mari ce permite școala operei comice italiane, decît d-lui Fruzzi. Partea muzicală a acestui rol fu și ea binișor interpretată, comparată cu meziile vocale ale artistului nostru, a cărora redacțiune nu ne permite a spera mai mult de ceea ce ne-a dat în Linda de Chamounix. Ariile cîntate mai bine și aplaudate dupe merit sînt:

Un fuoco insolito
mi sento addosso[1]

din primul act, și

Cheti, cheti immantinente
nel giardino dio sendiamo[2]

din actul al treilea.

D-l Steller, în rolul doctorului Malatesta, aprețiat din îndoitul punct de vedere artistic și muzical, a fost bine și a fost aplaudat dupe merit în frumoasa arie

Bello siccome un angelo
In terra pellegrino[3]

din primul act, pe care în adevăr a cîntat-o bine.

D-l Palmieri, în partea dramatică a rolului lui Ernesto, a lăsat să se simță prea mult lipsa cunoștinței de scenă și a unei gesticulări naturale, și aceasta a fost cauza că cele mai frumoase situațiuni comice și dramatice ale acestui rol au rămas neînțelese de public. Vinind și la aprețuirea părții muzicale, sîntem siliți a zice că vocea sa e lipsită de forța și timbrul cerut pentru o bună esprimare a delicioaselor melodii ale divinului maestru. Ariile:

Sogno soave e casto
De miei prom’ anni, adio[4]

din primul act, și:

Cerchero lontana terra
Dove gemer sconosciuto[5]

din actul al doilea, probează de-ajuns observările noastre.

D-la Alfieri, cu toată silința ce a pus, n-a putut reuși să ne prezenteze pe adevărata Norina, spirituoasă și plină de prefăcătorie, care nemaigăsind alte mezii ca să înduplece pe Don Pasquale de a permite lui Ernesto ca să o ia în căsătorie, să unește cu doctorul Malatesta și, printr-o farsă foarte ingenioasă, devine consoarta bătrînului, și aceasta nu o făcea decît numai ca să poată mai în urmă, prin dezordine și maltratări, să-l aducă în stare să dorească divorțiul lor pe preț de a consimți la maritagiul lui Ernesto.

Acest caracter ni se pare puțin cam inconstant și cam rău condus de autorul libretului, căci, daca în primul act ne pregătește a vedea în Norina o jună castă și pură în amorul ce nutrește pentru Ernesto, de ce în actul al doilea și al treilea ne-o înfățișează atît de depravată, căci o femeie care priimește să joace o farsă nu să poprește aci? Și apoi iară, o asemenea femeie nu poate fi o amantă fidelă și castă; dar ce să zicem, asta e o licență dramatică și nimic mai mult. În partea muzicală, ca și în cea artistică, n-a reușit, fiindcă ariile acestui rol, ca să li se dea o esprimare înnemerită și cu succes, cer a fi cîntate cu cea mai posibilă chiaritate și vivacitate; și tocmai acestea lipsesc cu totul de la d-la Alfieri.

Daca prin revistele trecute am arătat oarecare mulțumiri d-lor artiști din orchestru, n-am facut-o decît ca să-i încuragem mai mult și să-i facem mai ambițioși în împlinirea datoriilor; dar se vede că d-lor au înțeles prea puțin elogiul nostru, fiindcă în esecutarea partițiunii de la aceasta operă ne-au dat trista ocaziune a număra o mulțime de falșeturi neiertate.

Ne permitem a întreba pentru ce solul de fagot de la uvertură nu se esecută de d-l Richter, care este un artist cu multă esperiență și capacitate, și să încredință unui recrut care, prin lipsa de curagiu, mergînd cu totul în contra măsurei, făcu o confuzie cu violoncelul ce suna tot acele note, și dintr-această confuzie născu un scandal. Ne pare destul de rău, dar trebuie să mărturisim că d-nii artiști au lipsă de ambițiune, fiindcă am observat că cele mai mari greșeli le comit din puțina atențiune ce pun la esecutarea partițiunilor, iar nu din dificultățile muzicei.


  1. Voi căuta pămîntul îndepărtat unde să plîng, necunoscut (n. ed.).
  2. Starea existentă înaintea războiului (n. ed.).
  3. Noaptea, înaltă și întunecoasă, domnea în tăcere (n. ed.).
  4. Cînd, pierdută în extazul celui mai fierbinte amor? (n. ed.).
  5. Crudă, funestă frenezie (n. ed.).