Don Jazz

Don Jazz de Max Blecher

Adevăratul lui nume nu i-l știam nici eu. Don Jazz era, evident, o poreclă.

Don Jazz era spaniolul înalt și negricios care venea in sala de mâncare a bolnavilor după fiecare masă și ne povestea despre spectacolele de music-hall din Paris lucruri extraordinare sau ne arăta vreo batistă de-o cumpărase, „Tres bon marche, n’est-ce pas?”, înainte cu o zi.

Întâia oară când a venit ne-a vorbit de Buenos Aires unde profesa avocatura. Ne-a spus multe lucruri ce le cunoșteam din cărți:

- Știți, la Buenos Aires... femeile... înțelegeți... au săli de așteptare pentru clienți... înțelegeți, nu insist... ca doctorii sau dentiștii. Doamna, patroana, în fine știți cine... vine din când în când și întreabă al cui e rândul...

Asta era curat Albert Londres.

Ceea ce m-a frapat la Don Jazz a fost în primul rând abundența aceasta de „înțelegeți", pudoarea aceasta ce se ascundea neverosimil în corpul lui mare de animal răsfățat ca o floare într-un poloboc și apoi contradicțiile ce existau între diferitele lui componente fizice sau sufletești.

(Tusea, de exemplu, contrazicea strănutul. Era serioasă, plină de dogme și experiență, o tuse de om bine simțit.

Strănutul era copilăresc, comic și nepotrivit în timp). Mai mult chiar. Avea organe care se negau între ele sau se certau.

Dacă spaniolul nostru n-ar fi fost construit dintr-o singură bucată, acțiunile noastre diferitelor lui organe ar fi alcătuit o serie nesfârșită de asasinare în rime.

Inutil de adăugat că gestul îi contrazicea vorba. Îmi aduc aminte, în această privință, de felul cum ne-a spus într-o zi că nu poate suferi ciorapii cu pătrățele: a dus capul ca sub povara unei forțe repezi și grele, a deschis nervos palma cu toate degetele rășchirate si tot corpul luat forma unui semn de întrebare.

— Sunt manii — e curios... nu-i așa?... manii...

După gest, ciorapii ca pătrățele tăceau parte pentru d din rândul necunoscutelor de ordin metapsihic ce ne impun etica vieții interioare sau felul cum să ne scobim dinții- Ei se înrudeau de-aproape și in linie directă, in alt sens, cu Cerul, Furtuna, Transparența, Celula și Arsenicul

Vorba însă, ați văzut, era modestă.

Gestul față de vorbă era ca un stâlp față de o rugăciune și invers.

Dan Jazz a murit dintr-o contrazicere de natură geometrică în care, bineînțeles, a avut rolul principal.

Iată cum s-a întâmplat: creierul țesea un gând spre lună, un gând ascuțit, fin și vertical, căci, asta o știe oricine, luna e in sus și nu de jur împrejur, altfel n-ar fi lună, ci un soi de cutremur de pământ.

Mâna însă țesea un gând orizontal pe care din întâmplare il ilustra cu un revolver. Glontele a pornit deci de la o tâmplă la alta orizontal, a întâlnit gândul vertical și la încrucișare Don Jazz a murit.

Doctorii n-au izbutit sâ descurce acest sistem de perpendiculare.