Domnul X

Jump to navigation Jump to search
Domnul X...
de Ion Luca Caragiale
Apărut în Universul, 16 Februarie 1909, semnat: Caragiale; retipărit de Luca I. Caragiale în Reminiscențe.


— Dascăle prea învățate, cel ce-nveți la școală carte, spune-mi mie ce sunt opt!

Opt sunt Fericirile!

— Așa e! Așa a spus Mântuitorul către gloatele adunate sus pe munte, spre a sorbi dumnezeeștile învățături.

Și se-ncep așa:

„Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor...”

Și se-ncheie cu a opta:

„Fericiți cei ce se gonesc pentru dreptate, că acelora este împărăția cerurilor!...”

Despre aceste fericiri, de la Matei citire, Cap 5, făcea odată un arhiereu predică poporenilor săi. Părintele era cam lung la vorbă, predica de un ceas și jumătate și nu mai isprăvea.

O babă, care venise la biserică, lăsându-și acasă fiertura pe vatră, tot asculta pe Prea sfinția sa, și ofta ca de o grijă mare, iar mai asculta și iar ofta.

În sfârșit, slavă Domnului! s-a isprăvit predica.

S-a dat predicatorul jos din amvon, și lumea s-a grămădit să-i sărute mâna.

Când a venit și rândul babei, baba i-a spus părintelui:

— Prea-sfinte, ai uitat să spui încă o fericire...

— Care, taică?

— Fericiți cei ce se urnesc de la biserică până nu-ncepe predica arhiereului, că acelora nu le va da fiertura-n foc.

Să mă ierte Dumnezeu dacă-ndrăznesc și eu, ca baba, să spun că ar mai trebui pomenită și altă fencire:

„Fericiți cei ce, luând condeiul în mână, nu vor avea frică de Domnul, că aceia vor trăi mulți ani pre pământ în cinste, ba și-n academii!”

Aici, prin „Domnul”, nu vreau să-nțeleg pe Ziditorul, de care firește cine e cuminte trebue totdeauna să se teamă, fiindcă „teama de El este începutul înțelepciunii”; vreau să-nțeleg pe Cititorul, fiindcă, de câte ori mă calcă nevoia, ori îndemnul Duhului-rău mă-mpinge a lua condeiul, de acel Domn, (să-l numim X..., că personal nu-l cunosc), de acela mă apucă un fel de frică nehotărâtă; simț, gândindu-mă la el, o strângere neînțeleasă a inimii, ceva cam așa cum trebue să simtă un împricinat când, nu prea sigur de dreptatea lui, aude aprodul strigându-l pe nume să poftească-năuntru, la judecată.

Când mă gândesc la el!

Ah! Domnule X... cine ești? în ce colț stai d-ta acuma cu „Universul” dinainte, plimbându-ți privirile peste aceste rânduri?

D-ta trebue să fii un om sever, așa-mi închipuesc eu; când îți cade ceva scris în mână, trebue să ții sprâncenele tare-ncruntate, citind cu multă luare aminte.

D-ta ești un om nu numai învățat, dar și cult, trebue să fi citit mult și cu folos, în viața d-tale.

D-ta, afară de prodigioasa noastră literatură națională trebue să mai cunoști din literatura universală, măcar pe cea europeană.

D-ta, pe lângă bogatele d-tale cunoștințe literare, științifice, artistice, trebue să fi având gust subțire și simțire adâncă.

D-ta, așa-mi închipuesc eu, trebue să fii mai-nainte om și pe urmă român (că se-ntâmplă uneori și aminterea); prin urmare, d-ta, român firește, trebue românește să judeci omenește.

Pe d-ta, sunt sigur, nu te pot mișca sentimentele cele mai frumoase, cele mai nobile intențiuni, avânturile cele mai generoase, dacă expresiunea lor nu este, după calapoadele școalei d-tale, convenabilă, fiindcă d-ta ai acest păcat — școala: d-ta nu poți admira o splendidă mantie imperială de purpură, căptușită cu hermină, dacă e prost croită și rău cusută; îți place mai bine o scurteică mitocănească de plisă căptușită cu pisică, croită și cusută cum se cade fiindcă, iartă-mă să-ți spun, ești pedant.

D-ta, desigur, când citești ceva de un autor vestit pentru „logica lui strânsă” sau pentru „lirismul lui larg”, pentru „cutezanța părerilor”, pentru „spiritul acela combativ”, pentru „patriotismul lui”, pentru „vastele-i cunoștințe” sau „tendințele-i morale, sociale, umanitare”, pentru „limba-i admirabilă”, în fine, pentru mai știu eu ce — d-ta, desigur, când citești ceva de un autor vestit, oricât de mare ar fi reputația lui, trebue să recunoști îndată dacă „maestrul acela” scrie ca o bucătăreasă nedată la carte,... fiindcă d-ta, stimate Domnule X trebue să fi învățat, pe lângă înaltele științe, și gramatica elementară.

Ei! uite de asta mie, când iau condeiul, mi-e frică; dintre atâtea mii și mii de exemplare ale „Universului”, de unde știu eu dacă, Doamne ferește! nu pică unul și-n mâinile d-tale?

Atunci, ce mă fac eu?

Să paț și eu cu d-ta ca arhiereul cu baba? și încai dacă te-aș crede blând ca o babă naivă! dar d-ta, îmi închipuesc, trebue să fii răutăcios, om cu mintea ascuțită de câte multe ai învățat și știi.

Parcă te aud și pe d-ta cerând, cu un zâmbet grozav de neplăcut pentru mine, încă un adaos la cele opt fericiri:

„Fericiți cei ce nu se gândesc când scriu, iar gramatica elementară ca pe o prostie o nesocotesc, că aceia autori mari se vor chema!”

Și asta m-ar întrista peste măsură... căci, prea stimate Domnule X... autor mare nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că aș putea fi, dar iarăș, pe negândite, zău! n-am scris în viața mea, iar, de bine de rău, gramatica elementară, cu sfințenie m-am silit totdeauna să n-o mâhnesc câtuși de puțin... Și asta, nu de dragul ei, să mă crezi, tot de grija d-tale.

Eu știu că un om cu spiritul luminat ca d-ta, cât să fie de sever, permite literelor să servească la multe — de la știința cea mai înaltă, de la cea mai subtilă artă până la cea mai simplă cronică și până la o trecătoare glumă de nimic — numai, literele să fie litere, înșirate cu socoteală matură, iar nu trase din pălărie ca, de o mână nevinovată, biletele unei loterii în familie.

Dintr-o baniță plină cu mărgelușe de toate colorile închipuite, un meșter mozaist poate scoate o minunată icoană; un om de rând ca mine, fără mare meșteșug, nici idei înalte, numai cu răbdare, așezând mărgelușe potrivit după două colori poate face pe masă figuri raționale.

Și d-ta, Domnule X, oricât de sever să fii, trebue să recunoști că, — dacă intenția mea n-a fost alta decât să-ți fac pe un câmp roșu o cruce albă, ori o stea galbenă pe un câmp albastru, — întrucât această intenție este la limită îndeplinită, precum eu nu am pretenție că ți-am zugrăvit o Maica-Precista, așa și d-ta, sever dar drept, să n-ai pretenție a obține de la mine decât ce am încercat cinstit să-ți dau, — o stea, o cruce, o figură rațională cât de simplă.

Căci, mai la urmă, trebue și d-ta să admiți că asta va să zică meșteșug — fie cât de înalt, fie cât de umil să iei, din grămada haotică a baniței, mărgelușe, bob cu bob, și să le așezi cu anume rost, după priceperea ta, pe priceperea și a altuia.

Acest altul d-ta ești acuma pentru mine, Domnule X... și de aceea mi-e teamă de d-ta.

Tot mă gândesc: oare să fi așezat eu mărgelele cum se cuvine după umila mea intenție? Nu cumva și eu, om bătrân, să fi luat ca un copil ușuratec un pumn de mărgele din baniță și, aruncându-le impertinent pe o foaie de hârtie, să-ți zic în bătae de joc:

— Uite, d-le X..., cum eu, dintr-o aruncătură pe negândite, am nemerit să-ți fac pe Mihai-Viteazul călare, fiindcă te știu patriot ca și mine!

Sper însă că n-am făcut și niciodată nu voi face așa necuviință. Te rog să crezi, prea stimate Domnule X..., cititorule, că dându-ți d-tale mult respect — mi-am oprit puțintel și pentru mine. Astfel, n-aș îndrăzni vreodată să te uit când pun mâna pe condei — fiindcă, să-ți mai spun ceva, pe lângă teamă, d-ta îmi inspiri mie și alt sentiment... te iubesc — cam rar, ce e drept — dar sincer, crede-mă!

Acuma, cu d-ta, iubite Domnule X..., am isprăvit deocamdată.


Spre a încheia către d-v., tineri publiciști români — ba și bătrâni — salutându-vă cu toată stima, mă adresez, întâi, spre a vă ruga să mă îngăduiți și pe mine între d-v., la ce rând veți găsi de cuviință; al doilea, spre a vă zice, în simplicitatea mea: de câte ori scoateți din călimări condeiul plin de cerneală și vreți cu vârfu-i să mânjiți foaia curată, gândiți-vă la Domnul X...

Nu-l știți, cât vi s-ar părea de-ngăduitor și de băiat bun, cât de sever și de batjocoritor este!