Doi vulpoi

Doi vulpoi de Gheorghe Brăescu

1923

— Ți-o spun hotărât, nu mai merge, trebuie să facem economie. Mai lasă plimbările. Vrei să mă bagi în pușcărie?!

— Așa? Bine! Mă duc la mama. M-am săturat de sărăcie... Ori vii să mă iei la curse, ori rămâi și petrece singur... Nu trebuia să te însori, dacă nu ești în stare să ții trenul unei femei...

— Fac ce pot; dacă vroiai tren, să-ți fi dat mă-ta zestre!

— Vai, ce mojicie! Mizerabilul! Doamne, cât sunt de nenorocită! Și, izbucnind în plâns, se încuie în dormitor.

Căpitanul Vărgatu nu putea să vadă plângând nici chiar pe femeia lui. Învăluit în fum de țigară, se plimba în papuci, cu mâinile în buzunar, îmbrăcat într-un flanel roș, îngăurit ca o bucată de șvaițer. Apoi, oprindu-se în loc, se aplecă pe fereastră și, făcând mâna pâlnie, strigă cu voce de manevră:

— Morărașu!

— Ordinați! răcni cineva, ars, din dosul unui grajd.

— Adu' cizmele!

— Da, să trăiți!

— Trap!

— Îndată!

— De-abia te urnești, îi zise căpitanul cârpindu-l, în timp ce soldatul, gâfâind, împingea în talpa cizmei ce intra anevoie. Le udași, ce le făcuși?

— Nu, să trăiți!

— Fire-ai al dracului... adu tunica, apoi, oprindu-se, șopti printre uși: Mițule, eu mă duc, să văd, poate mă întâlnesc cu vreun prieten.

Dar nu primi niciun răspuns.

Afară, căpitanul, pătruns de o speranță nelămurită, respirând greoi un aer pâclos de toamnă, o luă încet, inconștient, spre cazarmă. Astăzi, mahalaua cazărmilor este în fierbere: toată lumea știe că este botez mare la plutonierul-major Bucurel. Din zori, soldații cară de la cazarmă mese și scaune, lămpi sau piramizi de pâine neagră, strânsă în duriți de raniță, în timp ce acasă unii taie un berbec atârnat de craca unui pom îngălbenit, iar doi țigani, în mantale jerpelite, cântă în surdină pe la poartă, din cobză și din clanaret.

— Vin aduseși, tu? întrebă prietenoasă, cu voce slabă, madam Bucurel, oacheșă, frumușică, dar palidă, ca după naștere.

— Aș... n-a vrut să-mi dea pe datorie!

— Nici țuică?

— Nici...

— Ce ne facem?

— Tortul l-ai luat?

— Îl scoate mama.

— A măcelarului vine?

— Vine.

— Și coana prioteasă?

— Și... Să ai grijă de șifoane! strigă ea încrezătoare după dânsul, care ieșise repede, îndreptându-se fără manta spre cazarmă.

— A venitără recruții? întrebă Bucurel din pragul companiei.

— Unii din ei au mai venit.

— Strângeți-i în cameră!

Mânați de caporal, recruții, sfioși, călcând nesiguri, înaintau grămadă, aiuriți, căutându-și locul, întinși de mânecă în toate părțile.

— Întoarceți-i la mine!

— Măă!... fața la don plotonier!

După multă tropăială, un fluierat asurzitor făcu din recruți statui de piatră.

— Să vie o masă și un scaun din cancelarie!

— Trăiți, don plutonier, masa și scaunul, știți dumneavoastră... făcu un semn din cap furierul, arătând cu înțeles spre casa plutonierului.

— Bine! Ia un creion și o bucată de hârtie. Apoi, adresându-se recruților: Ascultă aici la mine, camarade, că cu mine o să vă mâncați amarul doi ani de zile. Domnii ofițeri sunt musafiri la companie. Eu te îmbrac, eu te hrănesc, eu îți dau drumul în conced... care te-oi purta bine, frumos, colea regulat, cum știu eu, toți vă duceți acasă de Crăciun. De unde nu, dracu' v-a luat! Să vă păstrați amuniția în regulă, să nu vă lipsească pătura, că aici nu se fură, nici mantaua, ori cămașa, ori izmenele... nimic să nu vă lipsească... ori dopul de la armă, ori altceva, că plătești ca popa și te dau în judecată pentru pierdere de ifecte aparținând statului. Ați înțeles?

— Da...

— Este printre voi vreunul care fură?

— Nu!

— Ieși, mă, înainte, care știi să furi. Ieși, mă, n-auzi?! Carevasăzică, nu fură nimeni? Bine!... Ascultă aici la mine. În cazarmă, nu se fură, da' se poate întâmpla să lipsească. Pădure fără uscătură nu se poate. Că dacă pui cămașa la uscat, n-o mai găsești de nu stai lângă ea... și mantaua și pătura ți-o trage de pe tine, dacă nu dormi ca iepurele. Eu ți-o spun, ca să știi să te ferești... și banii ți-i fură, care ți i-a dat maică-ta să-ți răcorești sufletul la istrucție. Care ți-o fura mantaua, să vii la mine, dar care ți-o fura banii, n-am ce să-ți fac... că banu-i ban. Nu se cunoaște, n-are matricul... Da' eu fincă sunt, ca să zic, părintele vostru, care vrei, vă iau banii în păstrare, că la mine nu se fură, că nu sunt decât eu și nevasta. Cine o să fure, nevasta?

— Nuu!

— Eu?

— Țț, fac recruții, clătinând din cap cu indignare.

— Mai e copilul... ăla o să fie hoț, da' nu acu', mai târziu... să mai crească, că e numai de șase zile, adăugă el șiret, pe când recruții râd liniștit, cu gura până la urechi. Prin urmare, banii voștri sunt asigurați mai abitir ca la bancă... că s-a mai văzut casieri fugind cu banii oamenilor, da' eu n-o să dizertez cu banii voștri... Nu-i așa?

— Așa e!

— Prin urmare, la mine când ai avea nevoie, se găsește... Bun înțăles, numai ăl de vrea... ăl de nu vrea, treaba lui! De i-o fura, nu-i vina mea; eu mi-am făcut datoria. Păstrați banii la voi, ori mi-i dați mie?

— Îi dăm dumneavoastră!

— Ieși, mă, înainte, care nu vrei să dai banii! Îi dați toți?

— Toți!

— Să vină din flancul drept câte unul. Spune cât dai și din ce comună ești!

— Eu, trei franci, răcnește recrutul aruncând gologanii în capelă.

— De unde ești?

— Tomite din Oprișor, județul Mehedinți.

— Din satul ăla de hoți? Acolo cică nu se duce nimeni la bătrânețe, mor toți copiii în pușcărie.

Recruții chicotesc de râs și trec la rând, înveseliți de glumele majurului.

— Eu, cinci lei, de la Cușmir, Mehedinți...

— De unde se uită porcii pe fereastră?

— Drepți! răsună un glas pe neașteptate dinspre ușă.

Camera amuți și Bucurel înlemni cu capela plină de monedă pestriță, în fața căpitanului Vărgatu...

— Ce faci aici? întrebă plin de severitate căpitanul, cu un deget prins între nasturii tunicii.

— Trăiți, don căpitan, cu recruții...

— Ce-i cu ei, ce bani sunt ăștia?

— Ca să nu-i fure noaptea când dorm... S-a strâns și la celelalte compănii.

— Foarte bine. Urmează...

Operația continuă repede într-o tăcere mormântală.

— Eu, din Perișor, zece lei... județul Dolj.

— Eu, Păcătosu, Țigănași... șaizeci de bani.

— Bine ți-a zis Păcătosu, încercă să glumească căpitanul, dar nu îndrăzni să râdă nimeni. Cât s-a adunat? întreabă el la sfârșit.

Sub ochii săi, plutonierul și furierul făceau fișicuri de gologani, băncuțe și lei, pe care căpitanul îi băgă pe nenumărate în buzunar.

— Cât ai spus că sunt?

— Două sute șaptezeci lei și șaizeci de bani, zise, tâmpit, plutonierul.

— Șaizeci de bani ai lui Păcătosu, desigur... Nați-i îndărăt, mă!

— Nu, trăiți, domnule căpitan, lăsați-i la dumneavoastră. Mi-i dați dumneavoastră când mi-o trebui.

— Așa, băiete, când ți-o trebui... Eu sunt tatăl vostru, eu vă port de grijă și vă scot oameni de treabă. Să fiți cuminți, să ascultați de șefii voștri și să nu vă furați, că aici nu se fură, și să vă păziți efectele, să nu le pierdeți, că le plătiți. Cine nu deschide ochii, deschide punga. Să nu te aud mâine, poimâine că-ți lipsește ceva... De s-o întâmpla, treaba ta, nu vreau să știu nimic... Să vă păziți unii pe alții... Dacă sunteți hoți, n-am ce să vă fac... Hai, dă-le drumu-n curte!

Pătruns de o bucurie internă, căpitanul Vărgatu se-ndreptă liniștit, ușurat, spre ușă, urmat de Bucurel ca de un câine plouat.

— Trăiți, don căpitan!

Dar căpitanul mergea fără s-audă.

— Trăiți, don căpitan, repetă Bucurel, tușind pentru a-și drege glasul...

— Ai?

— Dați-mi voie să vă spun ceva.

— Cântă!

— Eu, după cum știți și dumneavoastră, sunt însurat... Acu' o săptămână mi-a făcut nevasta un băiat... și așa, eu acu' n-am cu ce să-l botez...

— Păi, ce făcuși cu solda?

— Patruzeci și cinci de lei... Ce să fac mai întâi?

— Patruzeci și cinci de lei... ce, e de colea?!... Alții trăiesc și cu mai puțin...

— Am avut cheltuieli... moașă, doctorii...

— Ține, să mi-i dai la soldă.

— Nu-mi ajunge, ce să fac cu un pol... dumneavoastră nu vă gândiți?...

— De, mă băiete, n-am ce-ți face, și plecă. Dar după câțiva pași, întorcându-se, îi aruncă în obraz cu severitate: Nu trebuia să te însori, dacă nu te simțeai în stare să duci trenul unei femei...