Dodul și tătarii

 

În partea despre răsărit a Cîmpulungului curge un rîu, care din moși-strămoși s-a numit Vale și care se revarsă, nu departe de Podul Bucătarului, în Moldova.

La gura acestui rîu se afla în vechime un sătișor sau mai bine zis vre-o cîteva case depărtate una de alta, din care pricină atît rîul cît și sătișorul s-au numit Valea-Caselor.

Valea, tot vale a rămas și astăzi, ca și mai nainte… nu s-a făcut nici mai mare nici mai mică, casele însă cu timpul s-au înmulțit și s-au îndesit sătișorul s-a prefăcut în sat, iar locuitorii săi, voind ca satul lor să fie spre pildă altor sate, au durat pe vîrful unui dîmbușor din mijlocul lui o școală.

În școala aceea, care era menită pentru învățătură, deșteptarea și luminarea tineretului, adeseori se adunau și cei năintați în vîrstă și mai cu samă aleși și cîrmuitorii satului ca să se sfătuiască și să se înțeleagă nu numai despre treburile sătești, ci și despre mijloacele cum și-ar putea mai lesne și mai bine apăra moșia și vetrele străbune de dușmani. Căci, vai doamne ! mulți dușmani au mai avut românii în viața lor ; cînd ai sta să-i numeri, nu știu zău de le-ai mai da de capăt !

Unul din mulțimea acelor dușmani înverșunați și ne-mpăcați, din pricina cărora avură foarte multe neplăceri, neajunsuri și daune de suferit nu numai românii de la țară, ci chiar și cei de prin crierii munților, între care se numărau și cei din Valea-Caselor, erau tătarii.

Tocmai cînd nici nu visau, atunci se trezeau și românii din Valea-Caselor cu tătarii că vin ca niște fiare sălbatice din jos despre Prisaca, și cum intrau în sat, mînia lui Dumnezeu ce era… orișice le pica în mînă prădau și luau cu dînșii. Și dacă s-ar fi mulțămit numai cu atîa, poate că tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar ei nu se mulțumeau numai cu averea mișcătoare sau nemișcătoare a românilor, ci, de obicei, cum puneau mîna pe vre un bărbat mai îndrăzneț, care nu se lăsa a fi umilit și călcat în picioare, ci da piept cu dînșii, deauna mi ți-l trimiteau pe ceealaltă lume, iar pre femei, fete și băieți îi lua și-i duceau în robie în țara lor, de unde numai singur Dumnezeu putea să-i scape.

Văzînd de la un timp românii din Valea-Caselor că nu e chip de răul acestor lifte rele și nesățioase, s-au adunat într-o zi iarăși cu toții la un loc ca să ție sfat : cum și prin ce fel de mijloace s-ar putea mai lesne apăra și scăpa de dînșii. Și după multă chibzuială și socoteală hotărîră ca să facă o toacă, și oricine va prinde mai întîi de veste, fie bărbat sau femee, tînăr sau bătrîn, că vin tătarii spre satul lor, să alerge degrabă la toacă, să prindă a toca și a da prin aceasta întregului sat de știre despre primejdia ce-i amenință.

Și cum s-au sfătuit, așa au și făcut : ciopliră o toacă mare și o aninară de un stîlp înalt îngropat în apropierea școlii, pentru că de acolo, de pe dîmbușorul acela, sunetul toacei se auzea în toate părțile, cît ținea moșia lor.

Nu mult însă după sfatul acesta și după așezarea toacei iată că și vine o ceată de tătari.

O nevastă, cu un copil de țîță în brațe și cu o traistă plină de mîncare pe umăr, care o ducea bărbatului său, ce era dus la lucru în sus spre obîrșia Văii Caselor, văzând că pologul de tătari se apropie din ce în ce tot mai tare de sat, aruncă cine știe unde traista, alergă degrabă la o răchită din apropiere, prinse una dintre crengele aceștia, îi rupse vîrful, băgă creanga în fașa copilului și lăsîndu-l astfel spînzurat în aer, ca să nu dee ceva de dînsul, pînă ce se va întoarce îndărăpt ca să-l iee de acolo, alergă tot într-o fugă la toaca de lîngă școală și cum ajunse prinse a toca de se răsunară toate văile și dealurile de prin împrejurime. Toți sătenii, dintre care partea cea mai mare era dusă la lucru pe Valea Caselor, unii însă pe dealul Hîga și Cucoara, iară alții dincolo de Moldova pe muntele Radu, precum și pe văile din apropierea acestuia, cum auziră toaca sunînd, părăsiră lucrul, alergară din toate părțile, unii cu. coase, alții cu furci și iarăși alții cu securi și lănci, mai pe scurt fiecare cu ce a putut mai degrabă apuca în mînă și ca o vijelie care răstoarnă pre cei mai înalți și mai puternici brazi, așa se repeziră și ei asupra tătarilor, care ajunsese acuma aproape de sat și erau gata să intre într-însul ca să-l prade.

Tătarii, văzîndu-se pe neașteptate înconjurați din toate părțile, stătură locului și începură a se apăra ca niște lei cînd sunt împiedecați de-ași lua prada pe care și-au pus ochii. În zădar li-a fost însă toată osteneala, căci fiind ceva mai puțini la număr, de cît românii, aceștia îi învinse și-i omorîră pre toți, afară de unul, care, nu știu cum s-a întîmplat, că a scăpat ca prin urechile acului.

Tătarul, rămas în viață, apucînd calea întoarsă, nu se opri nicăieri pînă ce nu ajunse în țara sa, unde istorisi din fir în păr toate celea ce li s-au întîmplat fraților săi în Valea Caselor din munții Bucovinei.

Auzind tătarii cei de-acasă despre nenorocirea fraților lor așa de tare s-au înfuriat încît fără a mai sta mult pe gînduri, o mulțime de dînșii se porniră asupra românilor din Valea Caselor, și cum ajunseră la starea locului deteră foc satului și nu se urniră din loc pînă ce nu-l văzură că s-a prefăcut în cenușă, iară pre românii, care au avut nenorocirea să cadă în mîinile lor, parte i-au omorît, parte i-au legat fedeleș cu mîinile la spate și astfel apoi, mînîndu-i dinapoi cu bicele ca pe niște vite, îi duseră cu dînșii în robie.

Românii, care au scăpat teferi din ghiarele tătarilor acestora și anume cam la vr-o douăzeci familii, fugiră care încotro ca niște pui de păturniche și o samă dintre dînșii se ascunse prin desișul sihlelor de pe munții Bodea și Runcul Bodii, alții prin fundoaele și cotiturile întunecoase ale păreelor Izvorul Malului, Izvorul Alb și Valea Sacă și iarăși alții trecură Moldova și se ascunseră pe muntele Radu, dealul Ciucoran, precum și prin văile ce curg printre munții și dealurile din părțile acestea, ca Feliazul, Părăul Deii și Corlățeni. Mai pe scurt fiecare fugi și se ascunse, unde cugeta că nu putea fi urmărit și prins de tătari.

Însă tătarii nici în aceste locuri dosnice și nestrăbătute nu le dete pace. Dimpotrivă ei îi prigoniră și-aicea mai dehai decît pre niște fiare sălbatice, și pre care unde îl prindeau, acolo îi făceau sfîrșitul.

Românii fugari, văzînd că sunt urmăriți de tătari, de frică ca nu cumva să fie prinși, îmblară mai multe săptămîni după olaltă numai unul cîte unul prin păduri, și când se întâlneau cîte doi sau mai mulți inși la un loc, de bucurie mare li se părea că au prins pe Dumnezeu de-un picior.

Mai pe urmă însă, retrăgindu-se tătarii de prin munți, cei mai mulți dintre dînșii ieșiră din ascunzișurile lor de mai nainte, se adunară iarăși la un loc și se așezară la poalele Măgurei, în apropierea unei stânci mari, care s-a numit, mai tîrziu, Piatra Străjii.

De adunat s-au adunat, dar ce era să înceapă și să facă ei acuma ? Unde să locuiască și cu ce să se nutrească, după ce din toată averea lor nu le rămase nemică alta, fără numai ceea ce aveau pe dînșii, ceea ce putură lua în grabă cînd au scăpat din ghiarele tătarilor. Să-și cumpere pîine, n-aveau bani… să stee cu mîinile în șolduri pînă ce vor pieri de foame ? nu le veniea la socoteală. Deci nu le rămase nemica alta de făcut, decît să-și prindă deocamdată nevoia cu celea ce le vor putea lua de pe la alți oameni mai avuți de cît dînșii și mai ales de pe la călătorii care treceau prin părțile acelea unde se aflau ei.

Între Piatra Străjii, despre care ne-a fost vorba, și între muntele Municelul, care se află drept în fața ei preste apa Moldovei, trebue să fi fost mai demult o strîmtură foarte îngustă. Chiar și acuma nu se află între această piatră și între muntele numit, mai mult decît două-trei sute de pași, cu toate că Moldova, care trece printr-însa, fiind o apă foarte repede, și mai ales cînd e mare, rupe în dreapta și în stînga și duce cu sine tot ce-i stă în cale.

Afară de aceasta trebue să mai amintesc încă și aceea că în vechime nu erau prin munți drumuri bătute, ca în ziua de azi, ci numai niște cărări sau plaiuri, pe care îmbiau oamenii numai pe jos sau călare. Prin urmare un astfel de plai ducea și prin strîmtură despre oare ni-i vorba. Iar plaiul acela, ale cărui urme se mai pot vedea încă și astăzi, ducea tocmai pe sub coastele pietrii, care are o înălțime cam de vreo cincizeci de stînjeni și oare în partea despre apă seamănă unui părete. Iar apa Moldovei, după cum spun bătrânii, curgea pe timpul acela tocmai pe lîngă gleznele pietrei. Drept aceea toți călătorii, care veneau din sus, despre apus sau din jos, despre răsărit, trebuiau numaidecât să treacă pe plaiul acesta, căci prin un alt loc mai potrivit și mai lesnicios nu aveau pe unde să treacă.

Aice, în strîmtura aceasta, se ținură românii scăpați din ghiarele tătarilor prin un timp mai îndelungat, și pre toți călătorii, cîți treceau printr-însa, îi opreau, îi dezbrăcau și le lua tot ce aveau, lăsîndu-i adeseori, pre cei mai mulți dintre dînșii, numai cu cămeșa.

Domenii, adică românii din Dorna, care mergeau la țară ca să-și cumpere pîine, precum și cei ce se întorceau îndărăpt de la țară, fiind de mai multe ori opriți în această strîmtură și prădați de către acești oameni fără căpătăi, și nemaiputînd suferi aceasta, se sculară într-o bună demineață, se porniră și se duseră mai mulți inși la Suceava și acolo se plînse lui vodă, spunîndu-i cu deamăruntul toate celea ce li s-au întîmplat de un timp încoace. Totodată îl rugară ca să facă ce va face doară-i scapă de hoții ce le ațin calea, că de nu le va veni întru ajutor și nu-i va scăpa ei nu mai știu ce să facă și cum să se mîntuiască de dînșii.

Vodă, ascultîndu-le plîngerea și cugetînd că numărul făcătorilor de rele e cine știe cît de mare, le-a dat trei sute de ostași ca să meargă cu dînșii și să prindă hoții.

Ostașii mergînd unde li s-a spus că se țin hoții ascunși și încunjurîndu-i pe neașteptate din toate părțile, îi prinseră, îi legară cot la cot și astfel îi duseră apoi pre toți la Suceava.

Vodă, cum a dat cu ochii de dînșii, începu mai întîi a-i mustra și a-i batjocori pentru faptele lor cele rele. Îi luă apoi unul cîte unul la cercetare să vadă care dintre dînșii e cel mai vinovat și care nu, anume ca pre fiecare să-l poată pedepsi amăsurat faptelor sale.

Mihai Dodu, cel mai înalt, mai spătos, mai tare, și totodată cel mai îndrăzneț dintre dînșii, care avea o ură nespus de mare asupra tătarilor și din pricina aceea a fost și unul dintre luptătorii cei mai aprigi și mai crînceni împotriva lor, văzînd că treaba se îngroașă și că nici unul nu va putea scăpa cu obraz curat, își luă inima în dinți și zise :

— Să fie cu ertare, Măria Voastră !… Nu e vina noastră, e vina tătarilor, care ne-au adus la sapă de lemn. Dacă n-ar fi venit tătarii asupra noastră, dacă nu ne-ar fi aprins satul și nu ne-ar fi nimicit tot ce am avut, atunci, fie Măria-Ta deplin încredințat că am fi rămas oameni pașnici și cinstiți cum am fost și mai nainte.!…

Aici prinse apoi a istorisi toate ce li s-au întîmplat din minutul cînd s-au pus în cale ca să facă toaca și pîn-ce au fost prinși de ostași și duși înaintea lui vodă. După aceasta, urmînd mai departe, zise :

— Așa fiind, ce puteam alta face… Să ne fi lăsat muierele și copiii ca să piară de foame?… De buiecie sau de bună voie nu mai pradă nime, ci numai de nevoie, cînd vede că nu e alt mod de scăpare. Și noi, Măria-Ta, încă numai de frică ca să nu pierim de foame am fost nevoiți să facem ceea ce am făcut… Dacă am avea loc, precum și cele trebuincioase pentru susținerea vieții, atunci, capul mi-l dau, că nici unul dintre toți cei-ce stau înaintea Măriei Tale n-ar prăda pre nime, ci cu toții-am munci și ne-am cîștiga pîinea de toate zilele ca și orcari alți oameni cinstiți și de omenie. Și drept dovadă cum că cele ce vi le spun acuma nu sunt numai niște iscodituri și apucături din partea mea, ca să putem scăpa de pedeapsa care ne așteaptă, n-aveți alta de făcut decît numai să cercetați și să vă încredințați, și de-oi fi vorbit neadevăruri să-mi tăieți limba… Pe malul drept al Moldovei, începînd din jos de Valea Caselor și pînă spre Sadova și strîmtura, unde am fost prinși, este un cîmpușor lung. Dacă Măria Voastră s-ar îndura de noi și ne-ar dărui cîmpușorul acela ca să ne facem case pe dînsul, atunci v-ați încredința că nu suntem niște făcători de rele, cum ne socotea lumea, ci niște nefericiți, pre care numai nevoia și foamea i-au constrîns să ajungă, unde au ajuns.

Vodă ascultîndu-i cu luare aminte și încredințîndu-se din spusele lor, că întru adevăr n-au prădat de bună voie, ci fiindcă rămăsese ca vai de dînșii, în loc de pedeapsă le dărui cîmpușorul, despre care îi vorbise Dodu, și pe deasupra le mai dete încă și bani și pîine și-i trimise îndărăpt dimpreună cu un sfetnic al său ca să-și întemeeze alt sat, și să fie oameni cinstiți și de omenie, cum au fost și mai nainte cînd aveau casele lor.

Totodată porunci vodă ca din ziua, în care va sosi sfetnicul cu dînșii în cîmpușorul despre care i s-a spus, să puie cîte unul sau și mai mulți inși, ca să stee de strajă în strîmtura dintre Măgură și Muncel, ca în viitor să nu se mai întîmple prădăciuni. Afară de aceasta mai porunci el ca străjerii puși acolo să fie îndătoriți a păzi nu numai pre hoții care s-ar ivi cu timpul pe-acolo, ci totodată și pre toți străinii, care ar trece prin acele părți cu gînduri rele asupra locuitorilor și a țării.

Întorcîndu-se oamenii noștri îndărăpt, o parte dintre dînșii descălecară într-o sihlete mare de-a lungul Moldovei și anume în partea de sus a Cîmpulungului de azi, care parte și acuma se numește Sihla, iar ceealaltă parte a descălecat mai jos în cîmpușorul cel lung și satul ce s-a înființat și s-a mărit cu timpul în locul acesta s-a numit și se mai numește și în ziua de azi Cîmpulung.

Partea cea dintîi a descălecat în Sihlete mai mult de frica tătarilor, temîndu-se ca să nu fie aceștia iarăși asupra lor și să-i omoare. Dar atît aceștia cît și ceialalți, care au descălecat mai jos, din ziua descălecării nu numai că au început a fi oameni pașnici și cinstiți, cum au fost și mai nainte, ci totodată s-au pus să stee de strajă lîngă piatra din strîmtoare, și de-atuncea piatra aceia s-a numit Piatra Străjii.

Mihai Dodu însă n-a voit defel să descalece în Cîmpulung, ci el și cu familia sa s-a dus în Valea Sacă și anume într-o depărtare ca la o milă de Cîmpulung și acolo, în fundul Văii Seci a descălecat într-o poiană, ce se află între păraele Valea Imașului și Părăul Săhăstriei. Și el a făcut aceasta din pricină că, după cum spunea el adeseori, dacă ar fi să mai vie vreodată tătarii, el îi va vedea din poiană și văzîndu-i nu va putea fi pe neașteptate surprins și măcelărit de dînșii.

Aici apoi, între cele două părie și-a făcut el pe un dîmb o casă și și-a întemeiat cu timpul o gospodărie mare, cuprinzînd munții Rarău și Munceii pînă în Colbul și în hotar cu Geamănul pînă în Opcină, care mai tîrziu s-a numit Opcina Flocească, iar munceii Munceii Dodului.

După ce s-a înmulțit familia lui Dodu, și după ce s-a îmbogățit așa de tare, că prin toți munții nu mai era altă familie așa de cuprinsă și avută ca dînsa, a făcut ea, cu învoirea lui vodă, și o mănăstire mică, care s-a numit Mănăstirea sau Săhăstria Dodului și care era într-o poiană, ce se numește azi Poiana Maricariului.

Unul dintre feciorii lui Dodu, anume Ion Dodu, era rupt bucățică tatăl-său : înalt, spătos și foarte tare, însă totodată și foarte rînzos… tare, pentru că putea rădica un bou de patru ani în spate, și cu cine ai fi voit cu acela se apuca la luptă și-l învingea ; rînzos, de mînia lui Dumnezeu, din câre pricină în viața lui nu s-a însurat, ci a rămas burlac, temîndu-se ca nu cumva însurînduse și mîniindu-se vreodată pre soția sa să intre într-un păcat cu dînsa, să se certe și în mînie s-o lovească și s-o omoare.

Acest Ion Dodu, auzind de la părintele său precum și de la alți români că tătarii cutrieră mai adeseori munții, și nu numai că-i pradă, luîndu-le toate celea, ci le răpesc încă și nevestele și copiii și-i duc în prinsoare, și-a pus în cap ca la cel dintîi prilej potrivit să le dee de hac.

Și cum a gîndit așa a și făcut. Nu mult adică după aceasta, rînduit fiind și el să stee de strajă lîngă Piatra Străjii, pe unde îndătinau de-a trece tătarii cînd se duceau spre Ardeal și se înturnau înapoi, zise mînios :

— Lăsați-i pe mine, că mult nu vom mai trebui noi să stăm de strajă din pricina lor !… le-oi afla eu leacul!…

Și cum a rostit cuvintele acestea a luat o suliță mare, care și-o făcuse de mai dinainte, a înțăpenit-o bine într-o prăjină lungă și tare, și astfel înarmat se porni apoi spre strîmtura dintre Piatra Străjii și Muncel.

În timpul acesta, cînd a fost Ion Dodu rînduit de streajă, zice că apa Moldovei trecea așa de aproape de stînca sau Piatra Străjii că săpase și făcuse o genune foarte mare și adîncă nu numai alături cu piatra, ci chiar și sub dînsa.

Ion Dodu, cum a ajuns la starea locului, s-a pus tocmai în cornul din dos, adică despre Cîmpulung, al pietrii, și aici lipit de stîncă stătu cu sulița în mînă gata de a întîmpina cu dînsa în tot minutul pre tătarii care vor trece pe acolo.

Iată că nu mult după aceasta o ceată de tătari, care cu vr-o cîteva săptămîni mai nainte trecuse spre Ardeal și acum se înturnau îndărăpt unii pedeștri iar alții călări, cîntînd și hălăcăind de răsunau munții și văile de prin împrejurime, ajungînd în apropierea strîmturii se înșirară unul cîte unul ca gîștele cînd se întorc seara sătule spre casă, și astfel începură să treacă pe lîngă stîncă, căci nu era mai mult loc de trecut decît numai pentru un singur om.

Mai întîi au trecut tătarii pedeștri, iar după aceștia au început să treacă călăreții.

Dodu, stînd lipit de coastele stîncii, ca și cînd ar fi fost crescut acolo, care tătar cum trecea deauna-l și străpungea cu sulița și-l împingea în genune.

Așa a străpuns și omorît el pre toți tătarii pedeștri precum și un rînd de călăreți, căci și pre aceștia, străpungîndu-i încă îi răsturna cu cai cu tot în genune.

De la o vreme însă, băgînd de samă unul dintre tătarii călăreți care venea cu o spadă -în gură și cu mustețele legate după cap, că în dosul stîncii e cineva ascuns, care omoară pre înaintașii săi și-i răstoarnă în genune, a sărit ca fript de pe cal, s-a înturnat cu ceialalți tătari, care mai rămăsese în viață, înapoi, și repede a început a se sui pe Fața Măgurei despre Pojorîta în sus, anume ca să încunjure stîncă, să puie mîna pe ucigașul fărtaților săi și cum îl va prinde să-i sucească gîtul ca la un pui de pasăre.

Dodu însă, la rîndul său, văzînd că nu mai vine nimene și cugetînd că a străpuns și aruncat acuma pre toți tătarii în genune, și că a scăpat pre români de dînșii, a apucat la deal spre Runcul Bodii pe o curmătură, ce se află între Piatra Străjii și între o parte a Măgurei, ca să iasă în fața Măgurei, și acolo să se mai zvînteze și odihnească puțin, căci străpungerea și aruncarea tătarilor în genune îi dete foarte mult de lucru.

Pîn-ce au încunjurat tătarii Piatra Străjii și au prins a se urca și ei la deal pe Fața Măgurei, Dodu era acuma hăt departe. Dînd însă cu ochii de tătari și pricepîndu-se că aceștia îl urmăresc pre dînsul cu scop ca să-l prindă, nu mai stete locului ca să se odihnească, ci se scoborî tot într-o fugă spre Părăul Străjerilor, trecu părăul de cealaltă parte, intră în pădure, și acolo, ascunzîndu-se, petrecu apoi o zi și o noapte.

Tătarii, care aveau de gînd să-l prindă, ieșind în fața Măgurei și dînd acolo de o femeie păscînd niște cîrlani o întrebară, zicînd :

— Lele, n-ai văzut pre cineva trecînd pe-aici ?

— N-am văzut pre nime altul fără numai pre Ion Dodu din Valea Sacă, răspunse femeea, uitîndu-se lung și plină de spaimă la dînșii.

— Dar nu ni-ai ști spune de unde venea și încotro s-a dus.

— Venea din dosul Măgurei, unde a fost rînduit să stee de strajă lîngă colțul pietrei despre apa Moldovei, și cred că s-a fi dus spre casă !

— Și avea ceva în mînă, ori nu ?

— Cum să nu aibă… avea o suliță cît ziua de ieri de lungă !…

Tătarii, cînd auziră de numele Dodu, pare-că i-ai fi străpuns c-un fier roș prin inimă. Iar cînd li s-a mai spus că avea și o suliță, se făcură roși ca racul de mînie, prea bine știind că nime altul, ci numai el trebuie să fi fost acela, care străpungea pre fărtații lor și-i arunca în genune. Deci zise mai departe femeii:

— Vină degrabă cu noi și ni-arată unde locuiește !

— Bucuroasă m-ași duce, răspunse femeia, dar n-am pe cine-mi lăsa cîrlanii. Insă dacă vreți numaidecît să știți unde șede, atunci nu e de neapărată trebuință ca să mă duc cu dumneavoastră pînă la dînsul acasă, ci numai pînă colo pe vîrful Runcului și de acolo vă voi arăta casa în care locuește !

Tătarii nu steteră mult pe gînduri, ci se porniră tot într-o fugă spre locul arătat de femee. Ajungînd pe Runc, femeea, care i-a condus pînă acolo, arătîndu-le Mănăstirea Dodului, care se vedea foarte bine de pe Runc, zise :

— Iacă colo e Mănăstirea Dodului, iară lîngă mănăstire e o casă și casa aceea e casa lui Ion Dodu. Dacă voiți numaidecît să-l aflați și să faceți cunoștință cu dînsul, n-aveți alta ce face decît să vă duceți pînă acolo, că de bună samă îl veți afla acasă ! Și cum rosti cuvintele acestea se și porni îndărăpt spre cîrlani, fiindu-i frică să stea mai mult de vorbă cu dînșii.

Dar și tătarii, fiindu-le aminte mai mult de Dodu, decît de dînsa, n-o opriră, ci se porniră și ei spre mănăstirea, care li-a fost arătată.

Călugării din Mănăstirea Dodului, cum prinse de veste că vin tătarii spre dînșii și că nu sunt departe, părăsiră degrabă mănăstirea, fugiră care încotro îl duse ochii și picioarele și se ascunse în desișul pădurii din apropiere, fără să apuce a lua măcar cișceva cu dînșii.

Tătarii, ca dînșii, răutăcioși „Și foarte răzbunători, cum au ajuns la mănăstire, nici una nici două, îi și deteră foc. Iar mănăstirea aprinzîndu-se și neavînd cine s-o stingă, a ars dimpreună cu toate chiliile de pe lîngă dînsa pînă la pămînt așa că azi numai urmele temeliei și locul unde a stat se mai poate cunoaște, deoarece nime nu s-a mai îngrijit de dînsa ca s-o rădice iarăși la loc cum a fost, pentru că, călugării scăpînd numai cu sufletul și cu ceea ce aveau pe dînșii, trecură și se așezară mai pe urmă la alte mănăstiri de prin apropiere.

După ce au dat foc mănăstirii, tătarii se duseră la casa Dodului dar pre aceasta n-au aprins-o, ci au căutat mai întîi să vadă de nu e Dodu ascuns într-însa, și neaflîndu-l au lăsat-o că doară ar veni Dodu și-ar putea pune mîna pe dînsul.

O lună întreagă stătură ei în apropierea acesteia așteptînd că doară vor pune mîna pe Dodu, și-n timpul acesta toate vitele atît a călugărilor cît și ale lui Dodu le-au prins, le-au tăiat și le-au mîncat.

Însă Dodu nu era așa de bătut la cap, după cum cugetau tătarii, el nu-și urîse încă zilele ca să se dee singur pe mîinele lor, ci el, cum a văzut că tătarii au aprins mănăstirea, s-a dus la un român anume Istrate Flocea, care avea casă pe Valea Stră- jerilor și acolo a stat ca la o săptămână ascuns, mai pe urmă însă văzînd că tătarii nu se mai întorc de unde au venit, ieși din ascunzișul său și se porni pe niște poteci și irugi, care numai lui îi erau cunoscute, spre Cîmpulung, ca să afle ce așteptau tătarii.

Tătarii mai stătură și mai așteptară o bucată de timp. În urmă însă văzînd că se apropie toamna și că toată așteptarea lor e zădarnică, că tot nu mai pot pune mîna pe Dodu, părăsiră Valea Sacă și se porniră spre casă. Dar nu apucară a merge mult loc și iată că o ceată de români, în frunte cu Ion Dodii și cu fratele său Manole, căci Dodu avea un frate, îi încunjură din mai multe părți și cît ai scăpăra dintr-un amnar pre cei mai mulți dintre dînșii mi ți-i culcară la pămînt. Iar pre cei ce scăpară ca prin urechile acului din mîinile lor, nu-i mai urmăriră, ci îi lăsară să se ducă în pace în țara lor, ca să aibă cine le povesti fraților celor de acasă cine e Dodu și cum le merge celor ce au de-a face cu dînsul.

După ce s-au curățat acuma de tătari, Ion Dodu, neavînd unde locui, s-a întors iarăși la Istrate Flocea. Nu mult după aceea a venit și fratele său Manole, care asemenea a petrecut un timp îndelungat la Istrate Flocea, iară mai pe urmă s-a căsătorit cu o fată de a acestuia.

După aceasta, amândoi frații, adecă atît Manole cît și Ion, drept recunoștință și mulțămită că Flocea i-a adăpostit în casa sa, cînd li-a fost lor mai greu, au părăsit numele lor de Dodii și au primit numele Flocea.

De-atunci încoace urmașii lui Dodu nu se numesc mai: mult Dodeni, ci Floceni, după numele lui Istrate Flocea.