Doamnei Jacksohn

 

N-am uitat nimica Doamnă : Nici salonul cel tăcut,
Nici frumoasele momente câte repede-au trecut !
Mai ales, n-am uitat vocea, blândă ca o melodie
Care deștepta în mine toată sfânta poezie !
Marea, vecinic zgomotoasă, s-auzea urlând afar',
Inima-mi cea sfășiată vărsa gemetu-i amar,
Și cu fruntea înnorată, cu speranțele-n ruine,
M-așteptam la orice rele, neputând să cred în bine;
Dar cu notele-i suave, vocea dacă rîdicai,
Câtă dulce mângâiere, fără ca să știi nu-mi dai !
Astăzi când eu sunt departe, când sunt poate-n suferință,
Când mai mult ca tot d'auna îmi lipsește-acea credință,
O ! Dă-mi voie-n aste rânduri, după timpul ce-a trecut,
Eu, confuza suvenire, cunoștința de-un minut,
Într-a sufletului taină, vocea să-mi reamintesc,
Să mă-nbărbătez la luptă, să sper încă,... să trăiesc !