Doamne, lungește ziua de mîine

 

Zice că era odată, un popă bogat, dar zgîrcit, Doamne, de sta să-și mănînce și avutul de pe pieptene, cum e zicala.

Avea iclejie mare, avea și moșia lui și deci îi trebuiau foarte mulți lucrători, apoi zisa celuia: mînuri multe alduite, dar guri multe prăpădite. Îi era groază bietului popă cînd vedea cît amar de mîncare se trece și cîtă prăpădenie de bani trebuie plătit: tot 3 pițule de om pe zi și de 4 ori de mîncare pînă de-abia se scoală de la blid, ba încă seara și dimineața mai trebuia să le dea și vinars. Drept îi că de la toată casa mai avea cîte o zi de clacă, cînd adică lucrătorilor numai de mîncare da, dar lui nu-i erau de ajuns zilele de clacă, mai trebuia să aducă lucrători și pe bani gata. Toate ca toate, dar seceratul îl seca că avea holde multe și nu le putea secera pe rînd, ci cînd erau coapte trebuia să deie în dîra lor, ca în cîteva zile să fie clăi.

O dată, pe timpul seceratului, era silit să-și bage vreo 40-50 de lucrători pe bani, că holdele se răscoceau, fiindcă nu putuse prinde la secere din pricina ploilor. Acum nu mai putea de necaz cînd se gîndea la mîncarea cea multă și la banii cei scumpi ce trebuiau să le dea. Dar n-avu ce face, umblă de seara în ruptul capului, de la o casă la alta, pînă-și înciripă secerători cîți credea că i-ar fi de ajuns. Dar mergînd către casă se gîndi: „mult potop de ban și de mîncare mi-or mai prăpădi aceia în ziua de mîine și mă tem că nici n-or găta, că-i ziua numai ceas de scurtă. Dar m-oi duce la biserică și m-oi ruga lui Dumnezeu Sfîntul să lungească ziua de mîine”.

Cum zise așa și făcu. Merse la biserică, își aprinse o lumînare, își aprinse focul în cădelniță și prinse a cădelnița prin biserică, rugîndu-se cu glas înalt: Doamne, lungește ziua de mîine, că am 50 de lucrători de plată și cu mîncarea mea.

Crîsnicul, te miri ce cale avea pe lîngă biserică, destul că văzînd-o deschisă intră să vadă ce e. Adică era popa rugîndu-se: Aha! zise crîsnicul, părintelui îi trebuie o zi și mai lungă decît sînt aceste din luna lui Cuptor; nu știu Dumnezeu da-o or ba, dar eu știu că l-oi milui cumva. Apoi se furișă în vîrful degetelor ca pisicile pe lîngă pereți pînă în altar, acolo se îmbrăcă iute în hainele cele pestrițe cu aur, care numai la sărbători mari le lua părintele și se puse în ușa altarului. Cînd se întoarse popa cum cădelnițase prin tindă, dă cu ochii de el și o dată cade în genunchi, gîndind că chiar Dumnezeu este cel din ușa altarului. Iar fătul din ușa altarului îl mîngîie:

— Auzitu-ți-am, fiule, ruga ta și-ți voi împlini voia, dar și tu trebuie să o împlinești pe a mea; mîine toată ziulița să stai lîngă secerători tot cu cojocul pe tine, întru cinstea numelui meu, fiindcă pentru credința ta lungesc ziua care altcum e numai ceas de scurtă. Acum scoală-te și mergi acasă.

Bucuria popii că Dumnezeu i-a asculat ruga. Toată noptița nu putu dormi de bucurie că n-a da de mîncare și plată la atîta amar de om de pomană, că ziua de mîine va fi cel puțin cît două zile de celelalte de lungă. Cum se făcu ziua, luă cojocul pe mîneci și hai la holdă cu un botei de secerători și secerătoare după el. Lucrătorii tot ca ei, lucrau și rîdeau, cele fete mai șopteau, iar popa gîndea că tot de cojocul lui rîd, dar își gîndea: rîdeți voi rîdeți, că voi veți fi cu rîsul, iar eu voi fi cu sporul la muncă. Pînă colea către prînz mai trecu cum trecu, dar de la prînz încolo credeai că nu altmintrelea, dar se va topi de cald popa în cojoc, dar nu-l țipa, ca să nu se scurteze ziua; că are lucrători mulți pe plată și cu mîncarea lui. Oamenii nu știau ce se gîndește popa de stă tot cu cojocul pe el în așa mare nădușeală, iar el numai nu scotea limba de cald. Colo cînd era către amiază, credea că de-o săptămînă-i tot în cojoc, dar nu se da răului, ci se minuna cum de lucrătorii nu văd că ziua aceea-i mai lungă ca alte zile și cum nu se vaită de lungimea ei. Ah! ar fi vrut ca atunci să vină seara în minuta aceea, dar soarele credeai că-i priponit pe mijlocul cerului că parcă nici nu se mișcă deloc din loc.

Colo către ojină se abătu fătul prin aretul ăla și văzînd pe popă cu cojocul pe mîneci, îl umflă rîsul, dar nu rîse, ci se apropie cu cucernicia cuvenită de părintele și-i zise:

— Fă bine, părinte, fă ceva de poți ca să se scurteze ziua asta, că pier oamenii pe hotar osteniți și soarele uite, nici în batjocură, nu vrea să miște mai iutișor, numai cît clătește.

— Hm! zise popa, dar iarna nu vine nimeni să mă roage ca nopțile să fie mai scurte, atunci toți știu dospi; acum lucre, vădu-le speria să le-o văd, că și eu numai Dumnezeu mă știe cum stau cu cojocul în spate și încă am să le dau o grămadă de bani, pe lîngă mîncarea mea cea multă.

Atunci crîsnicul nu-și mai putu ține rîsul și zise:

— Părinte, aruncă-l în brumă de cojoc pînă la iarnă, mai bine leagă cîte un snop, că numai te nădușești, iar soarele de dragul cojocului dumitale, tot n-a sta mai mult pe cer decît de altădată.

Acum se nădăi popa că numai fătul a fost aseară în altar care l-a sfătuit să facă bazaconia asta cu cojocul, și-i veni în minte că glasul fătului fu și cel care-i vorbise din altar, deci aruncă cojocul cît colo și strigă răstit:

— Măi, făcutu-mi-o-ai și asta, fătule? Încreastă-ți-o bine că nu ți-o mănîncă lupul.

Bag-seamă multe-i mai făcuse fătul pînă într-aceea.